Cîteodată mă așez dincoace de pleoape,
la adăpostul unei mari liniști
cu speranța că lucrurile se vor întoarce la mine
unul cîte unul, autentice și foarte personale,
în realitate, e doar o formă de cinism care-mi alunecă
printre degete, precum creionul pe foaia albă
a unui extemporal de la care nu lipsesc niciodată.
Ar trebui să fie o înșirare de odăi cu lumini diferite,
de cele mai multe ori mohorite și nostalgice,
odăi scufundate în lumini de ploaie și-n timpul care
nu s-a scurs încă sub piele.
La fel cum descoperisem gesturile tale,
într-o fotografie din Dakarul îndepărtat și decolorat de soare,
am și acum sentimentul acela de fericire,
mă strîngeai în brațe fără noapte și fără greșeli,
asemeni ferestrelor ce se deschid dimineața
într-o beție de albastru ca-n iezerele din Heșbon.


Lyrics and photo by Luminiţa Cristina Petcu

Mai am de căutat ceea ce-mi aparține
oricît de departe s-ar afla,
de învins tîrziul străzilor cu nume
de cărți din care am citit o vreme,
de scris pe cer cuvinte prevestitoare
după legea prea lentă a uitării,
Mai am de trăit viața mereu egală cu sine
dincolo de ultimile file ale unui destin prea grăbit,
de inventat, poate ceva mai senin, o nouă retorică
a zborului frînt sub stelele fixe,
de încălzit mîinile la flacăra tremurată a sîngelui
chiar dacă vîntul e potrivnic,
Mai am de colindat liniștea oglinzilor c-o valiză plină de
flori multe zile la rînd ,
și de pregătit ceaiul cu care te presimt
printre sufocantele repetări zilnice,

de sublim dragostea.

Amintirile, în memorie, se decolorează uneori
exact ca acelea pe care le păstrăm în sertare
deşi poate le vedem mai bine cu ochii altuia
în lumea dimprejur.
Pe străzile mele poveştile încep cu
A fost odată o vreme cînd duminicile desenau
flori de cireş iar noi ne citeam destinul în stele
viitoare nopţi în care se-ntîmpla s-adormim îmbrăţişaţi.
Cu inima. Cu gîndul de-a fi mereu împreună.
Ideea unui oraş îndepărtat ţinea loc de fundal,
de ploi sau mai ştiu eu ce,
în afara zilelor scamatori fără pereche
scoteau din joben cai verzi şi-ntîmplări breze
strînse laolaltă ca florile miresei din buchet.

Noi ne-ncălzeam mîinile pînă-n măduva oaselor,
la capăt ne aştepta bunul şi vechiul final fericit!

care abia acum tresare
şi începe să doară.

spre necuprinsul toamnei.

Îmi recunosc îngerul după foşnet
chiar dacă uneori am sufletul învins de
propria-mi căutare
şi destule motive să înţeleg deruta
unui timp în care ploile se-ntorc mereu în Septembrie
sub privirile îngăduitoare ale santinelelor
de culoare albastru-închis.
Lumea şi lucrurile dau impresia că sînt nemuritoare,
lucru evident fals, nemuritor e doar acela care
n-a trăit niciodată.
În re-început orice drum de întoarcere
e un drum care duce mai departe
doar dorul de tine, de mine
de vara nescrisă în podul palmei, nici în cafea,
nici măcar împrejurului nostru atît de singur
ca ţipătul păsărilor.

Şi-acum îmi amintesc cîte ceva din rêves-éveillés,
oamenii închideau în cuşti
hipopotami inocenţi, departe de păşunile lor africane
de răsăriturile lor splendide
în timp ce oglinzile vechi de China se înnorează puţin cîte puţin
cu senzaţia că nu mai e loc pentru suflet
cînd cobori în infern.
Şi e cel mai uşor să mori nimicit de principii
cînd alţii umplu realitatea în numele unei linişti înscrise
la resemnare.
Toate zac îngrămădite într-un gauche caviar
plin de decoruri şi întîmplări
care-mi ocupă mintea, în fond ce altceva
această veşnică sfîşiere
desenată pe hîrtie de-o culoare indefinită.
Din toate promisiunile rostite vreodată
doar florile de nalbă, în mijlocul ploii,
surîd a iubire.

Fără acest adevăr, nimic nu are sens!

Cum ar fi să privim
din capătul unei străzi,
baloanele colorate
ca nişte imense portocale albastre,
cum evadează din lagărele de concentrare
în a patra dimensiune.

Într-o sîmbătă ploioasă în care
şi gri-ul doare.

Doar atît mi-a mai rămas,
să mă gîndesc la tine
pîndită de moarte prin toate ferestrele inimii,
în timp ce lumea noastră a devenit una lăuntrică
un cogito ergo es clandestin,
cel puţin aşa sper
ca orbul care cîntă-n somnul zilei, amar
să vorbesc despre dragoste
sub semnul celei mai teribile singurătăţi
în care alţii încă mai vînd confuzii,
o mare de timp pierdut printre degete,
zadarnic negativism, mereu de la capăt
cîtă vreme aud fluturii de noapte rotindu-se
prin ungherele altor greşeli, mereu altele
deşi încerc să împletesc lucrurile între ele
liniştea nu se mai aude, pe deal doar o casă albă
cu un singur copac,
oare nu trebuia să fi dispărut demult
cu bucuria de a mă fi iertat că vorbeam despre tine,
dar niciodată să nu spui,
să nu spui,
să nu spui că n-am existat
de vreme ce eşti totul, pot să înfrunt disperarea
pot să plec goală de mine, fără a privi înapoi.

Mi-e frig
ca noaptea destrămată de cer,
de cuvinte, de timp asfinţit
mi-e zbor un cocor flămînd
după zările tale cu drumuri pustii
că tremur prin scripeţii inimii
ca o toamnă amară de mine,
de ieri, de dor, de departe.

Mi-e întuneric
ca ziua învinsă de iluzii,
de frig, de Cratylus captiv
în faţa unui perete fără uşă,
mi-e tîrziu ca ploaia ce curge
prin venele unui amnezic
şovăitor şi neliniştit de albastru,
de iarnă, de iubire, de moarte.

Totul este să dăm fiecărui lucru
sensul cuvenit
deşi există în această senzaţie
ceva care mă face fericită şi tristă în acelaşi timp,
după amiaza unor flori albe
ca siluetele din pînzele lui Piero di Cosimo
atunci cînd soarele intră în nori
cicatrizat fără emfază şi fără regret,
aşa cum ţi-am mîngîiat somnul
undeva într-o lacrimă
din care se scuturaseră toate verile
în sensul cel mai amplu posibil,
în care această înserare coboară
ca un Oedip ce n-are dreptul la opţiuni
oricît de bine şi-ar justifica ploile
şi vremea îngălbenită pe hîrtii

poate că Burckhardt avea dreptate,
se poate vorbi despre moarte
fără să întindem mîna spre ea...?

Iubirea, înainte de toate, mai cu seamă cînd se sting sclipirile galbene ale forsiţiei

în pustietatea melancolică a grădinilor prin care te plimbi
fără să te întîlneşti cu nimeni, împreună-sălăşluire cu îngerii
lung prilej pentru cuvinte insolite, nebănuite, surprinzătoare.

De aceea alegem ceea ce ne zideşte pînă în cele mai mici amănunte,
pentru simplul motiv că ceea ce ne tulbură,
dorul care e acelaşi pentru toţi, dar intensitatea lui mereu alta pentru fiecare,

creşte în noi ca o euharistie de taină.

Am trecut graniţa somnului, cu mai puţină naivitate şi poate mai puţin orgoliu,
depănînd prin labirint manierismul cosmic al frescelor de la Ajanta
şi amintirea unei insule ce înfloreşte cu brusca exuberanţă a liliacului alb,
cu ciorchini grei ca de zăpadă, cuvîntul de dincolo de cuvinte. După măsura îngerului.
Şi n-a rămas decît această poveste cu gustul tău dulce încercuit de melci albaştri,
obişnuiţi să suporte singurătatea noastră, inclusiv lucrurile
aşa cum sînt în aparenţa lor, la liturghia de duminică.
Altminteri în fiece vis pe care-l ascund în buzunar iarba încolţeşte împrumutînd memoria altora,
înainte de noi înşine, exact ca acelea pe care le păstram în sertare, zile-n şir spre sud,
altfel ce sens ar avea un ţărm pe care nu-l poţi uita?
Toate acestea sînt pentru mine atît de limpezi încît îmi pare că nu au nevoie de nici o explicaţie
şi de nici un efort de-a le vedea altfel.
De ce să privesc cerul în fundul unei fîntîni cînd pot să ridic privirea în care eşti numai tu,
infinitul ascuns în fiecare dintre noi, o fotografie în sepia teribil de dragă
la care nu vreau să renunţ niciodată, sfidînd orice lege a firii,
pentru simplul motiv că mai am nevoie de timpul despicat în două de ape,
de ziduri în care să ne înăbuşim ochii de piatră,
zîmbetul fragil din uşa dormitorului sau ceasul bătînd ora trei în fum gros de havană.
În vechiul port asurzit de valuri caut un drum alungit ca siluetele din pînzele lui El Greco printre sălcii,
o adresă în vîrful gîndurilor, un nume cu sufletul desculţ.

De ce trebuie mereu să te găsesc dacă nu te-am pierdut niciodată?

Cîteodată -
se întîmplă să curgem în direcții contrare,
înăbușiți de somn,
surzi  și scorojiți  ca un fur obișnuit
în nefericirea unei păsări electrice
atîrnate de gîtul tău, abrupt,
a dureroasă abstracțiune
și cum ninge în gîndul acela amar
de teatru antic cu roșu  burgund
tivit nonșalant
în tîrziul pe care-l trăim
atrași  de urme de sînge cald
ne sărutăm pe frunze, pe şoapte
schimbînd decorul propriilor umbre
fericiți că ne putem atinge genunchii
seara, înainte de culcare.

Imaginaţia este făcuta din amintiri şi uitare,

un amestec al celor două

cu ceva mult mai durabil decît zgomotul încălţărilor, noaptea

într-un capăt sau altul de lume,

altfel n-ai şti cine eşti, nici cum te strigă

fericirea, uneori, de sub povara  inimii.

Şi toată această frumuseţe înflăcărată

numai vîntul iernii, înainte să moară, ştie s-o retuşeze

netulburîndu-ţi somnul, ordinea veşmintelor

în "aparenţa" lor,

sau zăpezile eterne ale singurătăţii.

Îmi încredinţez viaţa norilor

într-un punct în care să pot spune: da,

vocilor divergente ale propriei fiinţe!

Painting: "Last winter" by Gerard Stricher (2007)