te numesc
o ultimă speranţă
viaţă ce a "ruginit"
iubire efemeră
într-un copac
de frunze dezgolit.

mişcare solitară
echilibru instabil
conecţie cosmică
de toamnă

ochi de stare
chip sublim.

te numesc
o zbatere gentilă
dans
pe muzi

Lumea versurilor mele
a ajuns până la stele,
a zburat până la nori
c-am părinții călători
printre visuri și suspine...
Părți din ei le am în mine.
Lumea versurilor mele
s-a umplut de zmei și iele,
căpcăuni, furtuni, ciulini,
ape tulburi și...lumini.
Lumea vers

 Trec anii peste noi și peste lume,

  Părem coborâtori din alte timpuri,

  Cu alte obiceiuri și tipicuri

  Ce altora le par că sunt doar glume,

  Dar celor mai bătrâni le par nimicuri

  Că se conduc ș-acum după cutume,

  Iar unii ș-au făcut înalt renume,

De vrei ca-n viață să-ți fie ușor

Să nu te-mbeți cu apă de izvor

Analizează

Și cenzurează

Și gândul drept, și cel puțin uzat...

Mai stai puțin, nu am terminat!

Visezi că totul ți-i se cuvine,

Dar ce faci tu pentru acest bine?

Oftezi în pripă.

Vorba-i risipă?

Ating liniştea pleoapelor ,
Îţi aşez pe iris albe petale.
Răspândesc lumina privirilor,
Topesc răceala ninsorilor.

Îmi aştern gândurile pe zile,
Un gând nu poate să respire,
Să-ţi mângâie pleoapele,
Iubirea mea în a ta privire.

Încerc să mai opresc tim

-

orice încrâncenare a minții înaintea ochiului

mă sperie        

îmi arată că nimic în mine

nu-i infailibil

nici măcar mintea

cu tot trecutul ei ancestral

în care nu se mai regăsește

ce poate fi mai irelevant decât gândul acesta

insinuant

mai  firav și fragil

Doar liniștea se așază între noi

Și trunchiuri de mesteceni îngândurați

Că frunzele acceptă al morții croi.

Copacii sunt puternic, de frig, rizați,

Iar soarele se-ascunde-n butonieră...

Noi? De vânt, de ploi mereu suntem taxați,

Doar iubirea-i proaspătă

am trasat un cerc
prin care mă separ de viaţă
suflet şi corp fără de sfârşit
un cerc în care locuiesc
cu propiul meu aer...

îmi aparţine fără prejudecăţi
şi fără taxe guvernamentale
lipitorile nu pot trece
mai departe
de imaginile f

Stelele iar strălucesc,
Şi pace în mine găsesc.
Totul pare de linişte cuprins,
Când cerul pare tot aprins.

Stelele iar strălucesc,
De tine ele îmi amintesc.
Privesc frunzele pe geam,
Citesc atentă un Psalm.

Stelele iar strălucesc,
La oră târzie eu munc

Nu ştiu pe unde s-au scris mii şi milioane
de texte alambicate nevăzute dar trebuiau
să fie sigilate pe viaţa noastră
în anumite clipe alese şi culese pentru
a ne fi dăruite mai devreme sau mai târziu
să fie compunerea sufletului şi trupului
unde carnea şi

Un fum învăluie întreg orașul,

Vieşuitorii tușesc ca de ftizie,

Un piroman cu multă fantezie

Chiar singur și-a distrus prin foc sălașul

Și a pornit cu mare frenezie

S-arate unora că e urmașul

Acelora ce au zidit locașul,

Nevolnic a căzut în erezie.

Un ins

Se-așterne toamna pe segmentul vieții,

Chiar dacă drumul cu arbori e placat,

Visele dorm în clipa dimineții.

Timpul, cavalerul vitezei, mascat

Cu ignoranță, răceală, rugină,

Își joacă rolul său ca un apucat.

Am vrea să decantăm cine-i de vină,

Dar maladia

Pe sub atâtea flori ce duce coasta-n spate sunt pașii mei prin amintiri pierduți...

Copacul rădăcini înfipte are

În solu-n care falnic a crescut

Și n-a avut vreodată vajnic scut,

A fost mereu lipsit de apărare.

De multe ori să fugă ar fi vrut,

Să scape de teroare-n lumea mare,

Dar n-a putut căci nu avea picioare…

L-au rupt samsarii și a

Pe Steluţa Crăciun am avut onoarea şi plăcerea să o cunosc în urmă cu aproape doi ani, când am descoperit-o într-unul din cenaclurile literare virtuale, a cărui membră devenisem. Am fost, încă de la început, impresionată de bogăţia metaforică şi orig

Se ridică din căderea zborului
ce-i fluctuaţie de timp
secunda nu moare în ochii
suspendaţi de tavan...

Idei de văz ardent
aruncat în obscuritatea camerei
când mâna nevăzută dirijează
muzica
destinului necunoscut...

Doar gândirea precipitată
de imaginea

Din nou trecutul mi-l deşir,

Printr-un regret ascuns,

Că la tăcutul cimitir

Demult n-am mai ajuns.

Se aplecau copacii grei

Cu umbra răcoroasă,

Citind un dor în ochii mei,

Un suflet fără casă.

Of, cimitir indiferent

Şi tăinuit de vremuri,

De ce mi te arăţi dece

în cartea ta

autor: Matei Ioaniţiu

~ din ciclul „poeme cibernetice dialogate interior” ~

- Dă-ți cu praf de pilă peste limbă, femeie, că tare aspru îți mai e glasul!
- Și ce vrei să spui, că ți s-a acrit de mine?!
- Acră ești tu din neam. Ah! Prost am fost... daʼ...
Până la partea cu acreala din neam, Leanța îndură afrontul cu suspine în

Conversațiile dintre Leanța și Ițenco din momentele lor cu aparență armonioasă erau de cele mai multe ori sterile, ca și cum cuvintele pe care le schimbau ar fi constituit tributul fricii de tăcere. În general, cuplurile suplinesc monotonia rutinei c