Blog

PE LÂNGĂ CRUCI

Cu spaimă calc pe lângă ziduri albe
și trec privind cum luna printre crengi
își despletește galbenii din salbe
sub streașină, în cuiburile reci.

Pe lângă cruci cobor ușor pe trepte;
mormintele îmi par că au crescut
în nopți de vis cu fie

Într-un lan de scai,
Şapte brute, 
Cu minţi impotente,
Instincte demente;
"Mări se vorbiră,
Şi se sfătuiră",
Cum să umilească,
Să o siluiască,
Pe-o fată din sat.

Lui Nichita

pe-o gură de han Nichita

strigi mereu la necuvinte

vrej de-agafe dulci muieri

cu ţâţele ionatane

în căldura unei veri

ochiul ce încet se stinge

printre viaţa ce te-mpinge

cu steme heraldice

printre ruine dacice

of Nichita ce levant

unde se juca la

Ai muşcat din fructul oprit -

iubiri netrăite, iubiri mult visate

lăsând deznădejdii povara,

înaripat cu speranţe

te întorceai în paradis,

cântând copacul

din care culesesei fructul oprit.

Galop în invizibil

dureros,

ropot îmi bate în piept,

tristeţi mă-ncearcă

şi aştept...

caii să obosească-n

ropotul surd,

să se poată adăpa 

cu apa fântânii

din inima mea.

Tu, Timpule ne-ndurator, o clipă 

 Din drumul tău vertiginos te-oprește,

 Căci viața trece-n zbor mult prea în pripă

 Și-oglinda prea ușor îmbătrânește !

 Mai lasă-mi nopților târzii și lungi

 Răgazul viselor neterminate,

 Să simt din nou tot ce-am simțit

AUTOGRAF

Am adunat filele, una câte una, între coperte;
așteaptă la rând să li se pună etichete,
să fie expediate la vreo editură.

În cuprinsul lor, înlăuntru,
eu – autorul –
programat în următoarea tură.

Totuși, e bine să speri,
atunci când ești năpădi

VÂNĂTOREA

Când luna se rezemase în cornu-i
în vârful teiului bătrân din coastă,
cu frunza, tăvălug, între copite
mistreții coboară la balta albastră.

Grăsunii se pierd în lanul de grâu;
stau vânătorii momâi după leasă,
ochiul dilată pupila flămândă
de

În noaptea neagră

În noaptea neagră şi curată
îmi cade greu somnul pe pleoape
şi câteodată mi se-arată
cât este moartea de aproape.

se-arată pajere de lună,
se scaldă noaptea-n adânci ape,
pe cer se-arată câte-o rună
ce mi se stinge pe sub pleoape.

se

Doar tu iubito mi-aduci in inimă alinare

când veselă apari, soarele din nori apare

eşti trandafirul roşu răsărit în suflet

în nopţile reci,triste când mă visam poet

Ce poet ?, un amărât căutând fericirea

aşa cum pescăruşii rătăciţi caută marea,

ce iluzori

Aşa ne-am cunoscut

şi nu altfel;

eu, violină,

tu, penel,

ne prefăceam... era frumos!

Străini, fără înfăţişare.

"Luminată e de pâine masa mea la care scriu
cu o pană lustruită dintr-un spic suav de grâu"
(Marin Lupşanu - O familie de ţărani)

e frig în lume ne sticleşte viaţa de ger
susură rana din tâmplă a moarte
până la prăsele înfig ochiul în cer
şi îmi este

Nu vă pot ascunde, că eu sunt omul negru…
dar nu-i corect spus, că dispreţuiesc totul.
Dispreţul e-o formă de neînţelegere.
În răbdarea mea mă cam enerva... Luna!
Ştiu! O să-mi amintiţi acţiunile umanitare,
de ecologizare a Lunii!
Elevii de la Casa P

sonet-despre eternităţi repetabile

îţi spun cuvinte care n-au fost spuse
le scriu pe aer ca să nu le pierzi
din vechi iubiri la viaţă readuse
cuvinte blonde şi cu ochii verzi
îţi cânt sonetul, cel mai frumos cântec
cuvântul lege părăsit în zori
când

Trezeşte-mă, Doamne, din cumplitul coşmar
În care-mi port paşii de o viaţă-n zadar,
Zgâlţâie-mi patul unde dorm în neştire
Şi mistuie-n mine greaua frică din fire.

Trimite-mi puterea să revin lângă Tine,
Să împrăştii ce-i rău, să adun ce e bine,
Să pă

Sub graniţa minţii

şi-o limitare-a mişcării

sub ispita zborului,

încerc fraze cu litere noi.

Printre dureri sufleteşti intrate-n rutină...

caut vechi cuvinte smerite,

pentru rugăciunea ce-mi va dezlega braţele,

ca să-mi feresc voalul de pe ochi!

Aş vrea să fiu un magic nor

să pot uita acum cuvântul dor

acolo –n lumea ireală a stelelor

nu-i tărâmul ideal al lacrimilor

Care-mi şiroiesc în valuri pe obraz

pentru doi ochii supebi de turcoaz,

prin frumuseţea lor m-au fermecat,

mi-a furat repede inima ş

ne putem curața de cuvinte
în toate diminețile când băutul cafelei
devine epopeic
am arta de a nu-ți face pe plac
de a bea dintr-o ceașcă minusculă
zațul clipelor/fâlfâit de berze în surdină/

în zile patinate cobor la demisol cu anxietatea
că praful z

Totuşi de ce ar fi omul o casă Pe care o
termină de zidit moartea Dacă între noi
se lăfăieşte absurdul cel de toate zilele De
ce atunci când îngerii au laringită Proştii
fac vocalize cu Dicţionarul Drepturilor Omu
lui Dragostea rămânând un autoportret
ra