Blog

cântec pentru fata mea

Fata mea, brânduşa mea,

Eşti floare de peruzea,

Nu trage perdelele,

Las’ să intre stelele,

Să-ţi închidă pleoapele,

Să-ţi dezlege apele,

Ştrengăriţa dorului

Din uşa pridvorului,

Sufle-ţi mama în cucui

Ca să ai o viaţă şui,

Îţi păzeşte ta

Iubesc copilul minunat din tine

Care-mi aduce linişte, zile senine,

Iubesc candoarea sufletului tău

Tot ce mângâi, te port în gând mereu!

Iubesc tăcerea  ta, cum mă alinţi

Trupul ceţi-l ating cu sărutări fierbinţi

Iubesc  femeia viselor de noapte

Pe care o

Zborul refăcut

adăpostesc cioburi de gânduri 
în oceanul fără sfarşit 
aruncate parcă de furtuni nevăzute 
nostalgii obscure 
sculptează in umerii timpului 
pregătind talerul răbdării 
unde am îngropat lecţii de viaţă

ʺDe ce țiʼe frică nu scapi!ʺ

Vreau să vorovim despre frică, (că era să scriu ʺvréu să vorovim de fricăʺ, că defapt tómna așe să zîce în Năpradea). Nu apar diftongii ăștia ʺeaʺ, ʺoaʺ, care îndulcesc cuvintele, apare numai o singură vocală mai accentua

Iubito, tu, eşti floarea mea de mă! 

Te-am prins în suflet şi te-am prins în păr...

Eram cu primăvara la rever,

Dar vânturi încărcate de mister,

Adorm de zile întregi, bătaia de inimă din piept şi nu mă lasă.

Bate de nebună, stâlpi înălţaţi spre cer. De frig,

îmi pun cojoace pe mine, de pământ şi le sădesc  

cu flori, în culori, să zâmbească la soarele de afară,

cu noaptea din mine.

Se va opr

În adâncul celui care mă cred, nu mai sunt,
am rămas risipit într-o fiinţă străină,
să-i acopăr cu fluturi zâmbetul trist.

Dacă m-ar iubi ar fi prea târziu,
s-a copt miezul din fruct, să-l storci şi să-l bei
aşa cum tăcerea înghite zarva după furtună,

SUNT UN PUNCT DE LUMINĂ

Vin către mine

de pretutindeni

fascicule de lumină,

nori de petale

învălmășite de vânt,

să mă copleșească

aureolându-mă.

Trupul nu le primește,

pentru că platoșa,

pe care o port

de la trei zile,                    

le refulează constant

al cincelea anotimp

eul se plimbă mereu

prin sinele meu

pe un taler de ochi care vede

numai înăuntru,

comandă electronic

viteza sângelui,

supărările şi fericirile,

iubirea şi ura

şi adesea se aşază

pe un  crin

alături de inelul tău

amitindu-ţi

că încă mai flămân

Un fel de doină

Vulturii în pielea lor

se topesc de primul zbor,

prin aerul de mătase

noi băgăm munţii în case

unde dorul ferecase

doina dulce în pridvor.

 Norii dorm frumos pe ciuturi

şi avem în case fluturi,

pe macate în odaie,

ferecate-n lâni de oaie,

pune

(Foto de aici)

Eram studentă în anul doi. După sesiunea din februarie, stoarsă de puteri, cu examenele luate cu brio dar slabă ca o scândură… hm, aveam un chef nebun să nu mă duc acasă în vacanța scurtă, de o săptămână. Însă vezi să te fi putut înțele

Mi-e sufeltul fluier de soc... Eu sunt rug...

În mine şi-afară de mine, tot plâng. 

E arşiţa gândului meu, pustiire...

Nu pot să mai cred, nu mai vreau, în iubire.

Mi-e sufletul fluier de fag, ram de dor

Şi plânge durerea... Şi-n nopţi de nesomn.

Croiesc

Ne încolţesc câinii nerecunoaşterii,

Fiara analfabetismului muşcă din noi.

Sângele picură în cuvinte 

Pe partitura de ploi. 

Ce nu-i iubire, nu poate dura, 

Dar eu te-aştept şi-n somn, frumoasa mea.

A stelelor sălbatică sclipire, 

Îmi ştiu durerea, plânsul meu de tine. 

Ne închinăm la tine dumnezeie,
Misterul dulce-nchis cu a ta cheie,
Ce-ai apărut din vis s-aduci iubirea
Sorbind din taina sacră nemurirea ..

       DESCOPERIRE

În pământul dacic, străvechi,

am săpat, să scot ceva nou,

cu uneltele strămoșilor, vechi,

cuvinte de aur – lingou.

Am tras în ele cu săgeți;

le-am disipat în poeme,

în rame prinse pe pereți

ca un suflet rănit, care geme.

L-am întrebat

primăvară

Văzduhul, orgă nebună,

Bate vântul când e lună,

În adânc de apă vie

Se văd umbre de stafie

Şi-n lumina ce inundă

Se zbat zeii în osândă,

Şi de-atâta cer şi soare

Joacă inima şi sare,

Zburdă falnic şi înoată

Pe câmpia-nrourată.

Primăvară,-foc de-argin