Blog

 Din adânc de mare îmi extrag esența

 Liniștii profunde-a gândurilor mele

 Si privesc coralii cu indiferența 

 Unei stânci din munte ivită printre stele.

 Si o pace rece greu mă înconjoară,

 Bezna îmi pătrunde întreaga neființă,

 Zambesc acum în sine pent

Destin

Stă în poartă o bătrână,

numărându-şi anii grei,

printre florile de tei,

streaşină-şi făcu din mână

de scântei.

I-au plecat copiii-afară,

să lucreze la străin,

pe acasă rar mai vin,

se roagă să-i vadă-n ţară

spre alin.

Tristă bătătura tace

şi bătrânul

Ce fericită eşti, femeie! 

Căci ţi se-nchină versuri dulci...

Prolog de taină, mângâiere...

Altar spre neştiute rugi. 

- Loți baci, cu restul scândurilor ce faci? Că-s cam putrede...

- Eu  plătește la mine o țigan să le duce la gunoi... Asta e! S-a dărâmat, s-a dărâmat, bine că nu este prins cineva sub ei! Ioi! Iștenem, iștenem... Și a plecat mormăind, necăjit.

Casa lu

m-a pedepsit îngerul cu portret în creion
mâna ta picta stângaci fire de păpădie
ți-am spus că iarba nu se poate ierbi
frunzele nu (mai) pot înfrunzi copacii sting culori în apus
nu bate vântul nu plouă nu (mai) ninge
fără umbra iubirii ca o stea ce

sunt

sunt aer şi lut,

doar umbră şi scut,

spulberat nisip

cu suflet şi chip.

sunt mască şi apă

şi timpul m-adapă,

cu anii mei goi,

în chip de strigoi.

sunt cărare şi vis,

amintire, abis,

petală de flori

în mii de culori.

sunt dorul fierbinte,

pierdut în cuvint

Tu ești primăvară, un alb ghiocel,
Știi tu, femeie, cât te-asemeni cu el?
Gingașă, mlădie, aproape te frângi,
Vitregiile vieții, tu știi să învingi.

Mâinile mele fac minuni
pictează suprarealist visele
şi oamenii şi le recunosc în ele.

Degetele-mi scapără fulger în culori
intră dincolo de unde ochii văd
şi ucid cu privirea din umbră.

Orizontul unui timp se tot caută
sub un cer unde zeii se întâlnes

Mă duc la cruce la părinţi

În sufletu-mi zdrobit de dor,

Cu glas de clopot mă îmbrac,

Tămâie, flori de liliac

Şi-o rugăciune port uşor.

În orice zi îi pomenesc,

Cu mult respect, la cei săraci,

Împart lumină şi colaci,

După-obiceiul creştinesc.

Ţărâna scald

  Înţeleptul e individul care face să crească trandafiri pe drumul plin de spini.

    S-ar putea ca moralitatea să formeze conştiinţa. Nu s-a întâmplat însă până acum ca moralitatea să formeze o conştiinţă perfectă.

    Marele noroc al clasicilor este

MĂ SIMT LEGAT DE GLIE

Mă simt cu tălpile lipite

De glia care arde în adâncuri

De mii de ani atâtea oseminte,

Ce azi sunt fleacuri și nimicuri.

Mă simt călăul vinovat;

N-am fost contemporan cu ei,

Să fi putut să-i fi salvat

Din gheara morții, de mișei.

Făcusem alt scenariu...

Mi-ar fi plăcut să fie altfel viaţa

Chiar şi după ce am înecat în 

Oceanul lacrimilor mele 

Tu mă cauţi acolo unde nu sunt,
mă găseşti unde nici nu te aştepţi
şi totul devine o întâmplare,
suntem expuşi neaşteptatelor surprize.

Lumea este un conglomerat de relaţii
cu miros de păcat ascuns,
tu spui că trebuie să fie o fantă
prin care pătrunde

Dimineaţa magnoliile îşi risipesc parfumul

peste gândurile  încă-adormite.

Dimineaţa muzica egalează frumuseţea

visului spulberat în zori.

Dimineaţa lumina înghite lacrimile umbrei

care aşteaptă la porţile paradisului

Dimineaţa salcia plânge soarta frumoas

Intru la ghiol să-mi fac tratamentul zilnic: o mozgoleală cu nămol și apoi o baie luungă și plăcută. Dezbrăcați complet, negri, suntem doar câțiva bărbați și blândul soare. După ce se usucă nămolul pe mine intru în apă  și mă pătrunde pacea dimineții

Scumpii, neprețuiții mei prieteni, dragii inimii mele, de ziua mea vă dăruiesc, în întregime,poemul atât de drag mie, sper să vă placă și vouă.

CREDINŢA ŞI PĂCATUL ,

Demult, odată...., nu nu e un basm,
Nu-i vorba de fetiţe cu chibrituri,
De zmei înverş

Băteau la porțile visului, susurul parfumurilor
De liliac alb și de iasomie,de cireși înfloriți. Lacrimile
pământului susurau plâns la porțile visului
După brazdele rupte din trupu-i, de fiare de plug.

Băteau cu unduiri de sirenă la porțile visului