Mi-am lăsat sufletul pe masă
în adâncul cuvintelor devenit albastru,
cerneală luminoasă
scrisă pe gânduri în zbor.

Minţii i-am dat libertatea,
să vadă mai departe de închipuire,
să-i sară peste margini
şi împreună ne convingem
că totul se poate întâmp

Sunt un om viu.

Nu voiești a fi ca alții ci voiești a fi ca tine!
Nu rătăcitor prin viață! Nu destin printre destine!
Nu voiești a umple lumea de... nimicnicii comune.
Nu voiești a spune lucruri doar de dragul de-a le spune.
Nu voiești! Însă departe de a face ce vo

A alunecat lacrima printre colţuri de oră,

s-a tăiat în partea stângă dureros de adânc,

secundele se văită ca un sfârşit de toamnă,

păsările îndoliate duc cuvintele  sângerânde,

părăsite de absurdul zilei, spre albul zăpezii.

Lacrima a ridicat, evlavios,

Pudică Evanghelina,
Frumusețea este arma-ți,
Trupul svelt ca violina,
Mă ucizi plăcut cu kharma-ți,
Ludică Evanghelina...

Cristică Evanghelina,
Magdalenică veneră,
Mlădioasă ca felina,
Candidă ca o panteră,
Mistică Evanghelina...

Mantrică Evanghlin

.
Mi-am făcut totalul minciunilor
sub propriul cuvânt.
V-am minţit şi că mă rog
împreună cu copiii acasă;
ca să vezi, m-am gândit la toate.
Un imbold de aspiraţii comune,
m-a prins cu pensula-n mână,
colorând jumătate de lume,
în culoarea mărului de-

De ce-mi bat în tâmple tristeţile din cord
Şi degetele-mi pun să simt şi să ascult?
Poteci prin sânge fac furtunile de nord
Şi rup îndoiala din gânduri tot mai mult.

Bat vânturi reci, junghiul se mută în dureri
La ceas târziu mi-e întoarcerea străină,

Tu izvor eşti între pietrele norocului
unde se privesc florile-n oglindă,
setea grăbeşte să vină
căprioare de aramă
cu ochi de chihlimbar
şi boturi moi.

Au rămas la marginea pădurilor
respirând aroma fragilor coapte,
în priviri cu teamă
mereu pregătit

Eu sunt mai adevărat decât ispita
dincolo de care îndrăznealea
urcă treptat
în copacul vieţii.

Nu se întrevede niciun rod
doar ochi înmuguriţi.

Lumina ca o pânză subţire
răcoroasă şi rară
alunecă pe trupul femeii
până la izvoare.

Din uitare învie încrus

Îmbrăcată-n hainele nopţii
devii înaltă şi transparentă,
siluetă visătoare a lămpii
pe faţa oglinzii prin care tăcerile trec
în constelaţia umbrei.

Cuvintele au litere sonore
numai de inimă auzite.

Răpitoare dezlegând aripi,
ochii în ochi se pierd
şi a

Mă luminez în sfinte cuvinte
prin aura semnelor din umbră,
în care spiritul intră în lucruri
cu adevărul vândut şi necunoscut
ca o ficţiune pe faţa ochiului
intangibil şi ireal.

Pacea lui dulce ca un fruct oprit
abia o mai respir de miracol.
Am aerul

El rotitorul imold din inima obiectelor
lăsând urme şterse de timp
îşi caută norocul în afară.

În cercuri luminoase pulsează
culori curbate de apă.
Poate vei vedea înăuntru
cum se aşază în sferele lumii,
ce întruchipare capătă iarba
în sufletul tău în

Lucrez la fabrica de nasturi 
căsătorită cu un mason 
din lumea a treia din țara lui Sașu 
duminică ne rugăm la 
.....grammaton-ul din deal 
pentru prosperitate și pace 
el spune că în urbanismul global 
canibalismul a fost abrogat 
a mai rămas câte un goim 

Țara mea din țară scoasă
Și în lume izgonită,
Umbra ți-a rămas acasă
Și aceea prigonită...

Moare-a neamului ființă
Cu vechi sânge de titan,
Este grabnic trebuință
De-un sfânt nou, de-un căpitan...!

Țara mea din țară dusă
Pe la porți cu lacăte,
Sil

Pe colţul lunii-aprinse ard jertfe de iubire,
Iar umbrele păstrează doar urme de uimire,
Nu pot crede, că viața e-atât de prefăcută
Şi lasă-n calea noastră amarul de cucută.

Lumina, ea ar vrea să verse pe uitarea
Ce se așterne în fiecare pământean,

proză poetică

la ora patru femeia

a închis abecedarul grăbită,

în sufletul ei s-a făcut seară,

 alungă fluturii din casă

pe fereastra larg deschisă

 și se demachiază,

 apoi își aruncă rochia de pe ea

 plutind ca o balerină

în liniștea clipelor ei fericite,

tr

În murmurul de cer ca mustul la dospit,

A răsărit un zâmbet pe chipul meu umbrit.

E zâmbetul speranței, cel fără de cuvinte,

Ce înfloreşte-aevea pe căi de luare-aminte.

În visul mult prea tânăr, ce azi pare vrăjit,

S-aprinde Carul Mare pe cerul ce-i cern

umbra

salcâmii, soarele și câmpia,

umbra lungită

până la marginea vremii,

pe cerul ruginit

înfloresc stelele,

nu trece nimeni hotarul pustiei,

doar femeia în care înfloreau

 toate visele mele

vine ca o iluzie sub fereastră

să-mi toarne otravă

și neguri în gând

Rondelul Frunzei

Mă doare frunza de pe ram,

Când vântul rece o apasă,

Să-şi strige timpu-n macadam,

În plecăciunea-i dureroasă.

O vară ne-am şoptit la geam,

Acum, privind neputincioasă,

Mă doare frunza de pe ram,

Când vântul rece o apasă

Şi-i curmă doina,