Blog

dorințe

cântă iubirea, trubadure,

că avem prea scurt răstimp,

singurătatea-i o pădure

fără niciun anotimp.

viața e o frunză-n vânt

și nu știm pe unde-o poartă,

între cer și-ntre pământ,

puțin vie, mai mult moartă.

sunt dorințe și chemări,

vor să-mbrace nou

Călător prin viaţă

Pe cărarea sfântă a vieţii

Suntem simpli călători

Singuri în lumina dimineţii

Străbatem calea cu adânci fiori

O groapă cu şerpi veninoşi

E gata să ne înghită

Duşmani cu ochii goi, sticloşi

Ne-ar doborî într-o clipită

Şi astfel curge valu

Doamne iar am încurcat-o
viaţa mi s-a dus la dracu'
şi-i spun morţii adorato
de-azi cu tine-mi fac veacul

Viaţa mea s-a dus la dracu'
doar iubirea o sus-ţine
dacă-aude pitpalacul
sigur moare de ruşine

Cum iubirea mă susţine
când zic morţii adorato

Risipit de vânt...

Mă dor din suflet amintirile
când mă-nvăluie timpul
și gândurile reci mă dor
în nopțile când bate vântul...

Aș vrea să m-ascund uneori
dar toate locurile-s știute
așa că mă risipesc în vânt
și m-ascund printre cuvinte...

Am rostit cuvântul
în amvonul pădurilor de paltin
ascultând
lemnul până-n fibra viorii.

Fiecărui copac i-am şoptit
sunetul adăugat în auz
chiar dacă limba nu era coaptă
şi nu va vorbi niciodată.

Conjur frunza şi verdele înalt
sunetul inimii să însemne
părţi

În seara asta

Luna mi-a șoptit

Despre frunze verzi

Uitate de zi.

Zâna bună

Vine doar atunci

Când există viață

După cuvânt.

Dacă ți-aș răpi timpul

Cu o mie de nopți

Despre viață

Ai să-mi crești pe umeri

Mugur spart

Plin de vis?

29 09 2012

ȘTEFAN OANĂ

Crengile

Plâng troznit

A alb rece.

Unele frunze

Mor devreme,

Drept, verde.

Caii au acum

Culoarea toamnei

În galop.

Ceața rupe

Petală cu petală

Căldura culorii.

Până la piele

Ne tremură ploaia

Din gânduri

Și gheața

Are nerăbdarea vie

De moarte

Renăscută.

27 10 20

Căutări

La mine în suflet şi gândul e  frânt

Nu vor mai creşte nici muguri altoi

Iubirea dispare ca ceaţa -n descânt

Când raze de foc străpung al ceţii şuvoi

Dă-mi şoapta ta iubirii să-i cânt

Floarea din suflet să se deschidă

Noian de iubire revarsă din gâ

în zâmbetul tău se-arată primăvara

se desferecă lumea din lutul cel inert,

în zadar filozofii dau lecții despre viață,

ne cade din cer o stea călătoare,

miracole vin, miracole trec,

bem cupa otravei cea dulce-amară,

copacii-nverzesc…

dragostea se lasă spre

Vino, a sosit momentul
să ne risipim 
în ape şi-n lumina lină, unica, cea care, 
luminând, alină:
preschimbă geamătul în şoaptă,
aduce briza în furtună,
otrava-n miere o întoarnă;
pe frunţile înnegurate,
crinii-i adună în cunună

Mângâie crucile-n răscruci
tran

Să pun pariu cu viața ce vine,  într-o doară

și să-mi strecor dorința trecută sub obroc?

Nu las cuvântul tainic care acuma  zboară

să se transforme-n cazne, dureri și  nenoroc.

.

Și-apoi clipă de clipă să-ngân o rugăciune

iar un descântec mâine de buze să-

ATÂT DE ALBASTRU PICTAI

cuib vânăt

corbii nu vor face la răscruce

între troiţe albastre

doar gândul meu odihneşte

dincolo de porţi închise

paşii mei aşteaptă

adulmecă dragonii din gene

printre zenituri privesc  

cad seminţe din fiecare sărut

pe cozi de cometă

cheia vieții

cheie a vieții, pierdută în timp,

te caut prin toate cotloanele,

prin ierburile înverzite,

prin cucuta crescută sub lună,

prin brume și visuri,

prin tragice-ncurcate abisuri.

se-așterne un văl,

îmi străbate privirea,

păiejenișul mi-ascunde firea

În aripi, zbaterea e scrisă. Mereu, pasărea

încearcă să străbată marea,

deşertul viu de spume şi albastru. Scrâşnesc furtuni.

Pasărea cade. Luciditatea clipei o doboară.

Contra-timpul. Devine

statuie de sare şi-alabastru,

legată-n l

buzele tale
s-au oprit deasupra inimii mele...
crezi că pot uita?
sufletul tău a picurat poeme
în simfonii transparente
aducând primaveri...
crezi ca nu le-am auzit?
umbra degetului tău
mi-a pictat
petale de nufar pe umăr...
crezi ca nu le-am simţit parfumul

Dacă mă iubeşti, învaţă-mă să mor
când îmi strecori un vers în cana cu ceai
despre pelerinajul la Compostella,
cel atât de dorit, pe care nu l-am făcut
niciodată

Dacă mă iubeşti, învaţă-mă să mor
în timp ce îmi spui o poveste
despre Orinocco, uriaşul, purtă

cântec de primăvară

văzduhul-orgă nebună,

sun-a cântec și a lună,

sun-a seară de minuni

desenată cu cărbuni.

peste lacul cu sineală,

ierburile dau năvală,

peste deal și pe câmpie

maci și puf de păpădie

și în trestiile înalte

vin lăstunii să se scalde,

se

scrisoare

   te-ai dus, mamă, și eu încă sunt,

jumătate trăiesc pe pământ,

jumătate sunt în cer la tine,

trăiesc printre cele divine,

fă-mi și mie rost de-o cruce

că văd viața cum se duce.

să nu mai spui nimănui,

nici lui tata să nu-i spui

că vin și eu înce

N-am
dreptate

Un procuror
un avocat
un judecător

Şi
bineînţeles
un poliţai

Pun
la cale

Justiţia nereperată
a
poporului român

Şi
cum
spuneam

Adevărul trece
minciunile
rămân

poezie de Costel Zăgan din Poeme infracţionale