Blog

Iubesc!

Vezi cum
bolovăni de tăcere
sfarmă cuvintele nespuse
cu putere, împrăștiind durere?

În urma lor
silabe încearcă s-adune gânduri
și vise...multe vise....
așezate-ntre rânduri...

Fărâme de iubire
risipite de tăcere,
mângâie clipele în aștept

O lacrimă de dor

din ochii minţii adormite

picură în oceanul sufletului

scufundat în infinitul spaţiu sideral

al vieţii pline de amărăciune.

O lacrimă de dor

născută după o noapte

de dragoste curată trăită intens

în nopţile de toamnă ruginie

se transformă în

- Fa Leano, m-a sunat Jicu, frate-miu, că mâine e musai să fim la ora şepte la livadă. Începe culesul prunelor! Fă bine şi anunţă-ţi neamu’, să vină la noi, să ne organizăm, da înainte de asta, toarnă-mi o bere să-mi dreg glasul. Își mângâie cu vădi

 Când negrul este pus în frac,

Visele în pulbere se prefac,

Se-aşterne uitarea, peste veac

Cântecu-i mut, muzele tac,

De-ar fi viaţa o pendulă,apoi

De la douăzeci de ani, în doi,

Când patruzeci şi cinci se gată

Să schimbe cursul, înapoi să bată,

Ne-am

Sunt unul, dar în mine-s doi

şi unul trebuie să moară.

Se luptă-ntre ei

şi niciunul nu poate să biruiască.

Le trebuie un semn de la mine,

dar nu-l primesc,

nu ştiu

care dintre ei îmi va plăcea;

am să-i las

să se tot bată

până unul o să cadă,

şi-atunci o să-l

Să nu mai ard produc cenuşă

să nu te bat la cap că nu e uşă

Să nu scot gheara nu-s pisică

să dau din coate când mi-e frică

S-arunc aureola asta-i frunte

să merg odată dacă-s munte

Şi iarba-i iarbă nu hârtie

să o cosesc nu pentru-a scrie

Costel Zăgan, Ode gin

amurg apocaliptic

cântă lira și oboiul doar apusuri răstignite

ce-au trecut adânc în mituri, codrul despuiat de foi,

eminesciază-ntr-una bate vântul iese luna

cerul ciuruit de stele cade-aeve peste noi

curcubeu ca o eșarfă leagă cerul de pământ

precum gâ

Poftim

cine-şi asumă

riscul de-a fi trist

acum

când

Toamna pare singura şansă

Ăla eu ăla eu ăla eu

De exemplu

tu

cel ca un măr înflorit

Ce tristeţe ne propui

pentru

astăzi

Costel Zăgan, Hiperbole blitz, 2005

Te rog, strânge-mă-n braţe cât eşti încă cu mine,
Cât iubirile noastre nu sunt încă străine,
Cât timp dorul ne-apasă nefiind împreună,
Căt mai este credinţă-n astă lume nebună.
Să mă strângi cu putere, să te simt tot aproape
Căci mi-e frică de mine c

Vrei să scrii o poezie

bine cheamă-ţi avocatul

dar să scrii fir-ar să fie

doar cât îţi permite patul

Uite ăsta-i avocatul

poţi să-i spui tot ce te doare

însă versurile de-a latul

să le scrii sau în picioare

Poţi să scrii tot ce te doare

întinde-te fir-ar să f

Sub paşi tăcuţi,

vasul de sticlă

se spărgea

privind

la picioare invizibile…

în deşertul vieţii sale.

Îmi sădesc adânc gândurile

Cu gura plină ochi de pământ

Înclinat umil la orice pădure

Ce tace frumos liniște, sfânt.

Cresc în jos vale de deal verde

Mărginit de albastră mirare în sus

Zâmbet udat în lacrimi de stele

Ce plouă moale, târâș și abrupt.

Focul

M-as urca la cer , da-i greu/Sa-L intreb pe Dumnezeu/De ce pe fata lumii/Nu-s la fel toti oamenii/Unii-s buni, altii-s mai rai/Credinciosi si farisai/Cei buni si viata ti-ar da/Ca Domnul ne spune asa:/Intre noi sa ne iubim/Si sa nu ne dusmanim/Sa ne

Se umple

chipul de uimire

năruid tăcerea

din pata de lumină

a unui… ţărm.

cât de frumos plouă afară
de parcă norii curg pe mine
şi-n toamna, până ieri bizară,
n-am loc să mă învârt de tine.

şi plouă, plouă cu găleata
acum, când mă îndrept spre tine
şi-mi intră ca un hoţ, şireata,
sub piele, dar îmi face bine.

de-ar fi să plo

Noaptea tărzie, dulce pedeapsă
Și lângă carte, mi-e ceaiul de tei.
Norii se zbat, la mine în coapsă,
Ce-mi pasă mie de ei?!...

L-am intâlnit sub raze roșcate,
Pe strada cea mare, apoi, pe alei;
Și pe covorul de frunze uscate,
Dansau pașii lui, și ai

Moş Constantin se sculă de dimineaţă, trase briciul pe bucata de piele de toval, întinsă pe un suport din lemn, se săpuni bine cu pămătuful şi începu să-şi dea jos barba crescută peste săptămână. Lampa cu petrol nu făcea lumină suficientă, aşa că ieş

amândoi

un sunet trist și straniu de  aramă

în toamna asta pe-amândoi cheamă

trec frunzele hoinare prin cetate

cum trece gândul prin singurătate

ne pierdem singuri vorba mai întâi

și umbra noastră scade sub călcâi

tot coborând mereu pe-același drum

priv

Mi-a revenit trecutul,
mai viu cu un ieri,
clepsidra toamnei cerne amintiri
de aur, de rugină,
de tăceri.
Văpăi dansează pe cer
atârnate de gâtul
nopții și
al visului.
Gândul îmi frământă cuvintele,
brațele prelungi cheamă depărtarea,
unda din tâmpla fierbinte
m

crucește-mi întunericul

dintre pleoapele mute

descântă-mi osul păgân

adu-mi soarta aproape

de ultimul trecutul tren.

pune-mi în piele fiorul

de pași neumblați nicăieri

pansează-mi visul cu stele

înfipte-n adâncul etern

și stai, nu te mișca.

înfinge-mi lanțur