Blog

ce vreți?

a primăvară bat ochii tăi și- a albastru de mare

sunt vii și-n ei se oglindesc potecile noastre

și visele noastre din care ne făurisem castele

și toate pădurile copilăriei prin care trecuse făt-frumos

a primăvară miroase gura ta plină de ghioce

tata a murit într-o noapte de joi spre vineri

aerul greu amplifica teama
sub cerul atât de rece şi negru
se prăvălea ca un bulgăre lumina
adâncind disperarea

undeva s-a produs o greşeală

copilul din mine nu înţelegea de ce
toţi oamenii îmbrăcaţi în negru ş

zgomotul din lăuntrul meu

vibrează la suprafaţă

ca un vulcan

vine din adânc

tinzând

să-mi acopere fiinţa

şi fiindcă ştiu să iubesc

respir din

frumuseţea celorlalte lucruri

Noi am plecat demult

înspre lumină

pământul

se roteşte mai încet

albastrul

e numai zdrenţe cenuşii

copacii

cresc cu crengile-n adânc

florile

nu mai au corole,

ci tăciuni

nimeni

nu mai încearcă

să mute munţii

în lanurile de zgură

nu se mai coace grâul

şi-a stins lum

Mama!

Ascultă, păsările cântă

lumina

începe să capete culoare

zăpada

mai leagănă doar munţii

să le fie somnul

curat şi alb

Vreau şi eu să cânt,

dar sun a clopot

şi a drumuri în răscruce

Privesc oglinda,

poate îmi trimiteţi

o zbatere de pleoape,

un surâs,

sau

măca

Dacă-o să fiu nebun

Voi fi nebun cuminte

Întreaga mea, tu să mă ierți

Nu voi putea

Să-mi umblu-n minte

Dar voi putea să te iubesc.

Am să-ți vorbesc

Pe limbă de copac

Ori ciripit am să învăț

Zăpezi am să traduc

În hieroglife

Dar despre tine n-am dezvăț.

Poate-o

Ce cal împiedicat o să mai zboare

Când gâtul trist doar aripă nu e.

Ori cum să pască nori din soare

Când ochii-i sunt acoperiți, cu ce?

Ce flori îmbujorate or să râdă

Când miere ori albină nu mai e.

Sau iarba cum să ne mai crească

De rădăcina-i e cătușă, c

Mi-e faţa chinuită şi murdară,
Mi-e glasul ruginit de lungi tăceri;
Mă simt cuprins de o durere-amară,
Vreau să mă scap de grelele poveri

¤¤¤
Sunt disperat şi nu ştiu ce mai vreau...
O glumă proastă este viaţa mea!
Nu pot mânca şi nici nu pot să beau,
Aş d

Beat de tristeţe

când imagini aţâţate

de uimire, expansive

pătrundeau în suflet

răsfrângând şi aruncând

umbre sângerii…

păstra tăcerea.

Înecat în ceaţă

într-o mişcare monotonă

în linia tulbure

a cerului palid,

părea nemişcat

printre meandrele

unei melancolii

în palida culoare

îngustându-se

spre orizontul

din apa gălbuie

când, peste obloanele

închise, zorii se iveau.

ai fi putut să fii orice

ai fi putut să fii orice: pasăre, floare sau gazelă

dar rânduită-a fost să fii femeie, Evă,

tu treci prin lume precum un tren de noapte

după care toți trecătorii flutură batistele,

ca din noiane cald te întrupezi zidită viu

în t

O tânguire nedesluşită

într-o mişcare bruscă

rostogolindu-se spre tâmple,

se pierdea în vânt

în peisajul ameţitor

al aburului luminos

pe străduţe întunecate,

într-un strigăt sonor.

april

a venit luna lui april,

se-aude prin ceruri un tril,

soarele a aprins zările

și ne zâmbesc iar florile.

privește stelele vrăjite

cum cad în ape liniștite

și noi, iubito, împreună,

ne-adăpostim sub clar lună.

sub vraja asta selenară

totul miroase-a pri

Patul
acest ținut al iernilor polare
mă adună într-un colț
ghem de arici
să nu mai poată fi tăiată
luna
și
sub pretextul proprietății
să vinzi pentru doi bani
partea plină
apoi îmi dezmorțesc picioarele
atingându-le de aurora
din podul palmei
și d

Iubirea ta îmi dă fierbinţi fiori

Eşti cea  mai frumoasă dintre flori !

Călătoresc  în fiecare noapte-n vis

Unde am obţinut viza pentru Paradis.

M-ai cucerit, numai la tine mă gândesc

În spaţiul nemuririi  am să te întâlnesc

Mi-ai dăruit o clipă, din cupa

Din vreme în vreme,

noianul de gânduri

adumbrea ochii

cu pleoape pe jumătate închise

croindu-şi drum

într-o promisiune nedefinită

în frunzişul imaginar

al existenţei inutile.

Într-un instinctiv regret

de laşă supunere,

de teamă

într-o ipostază copleşită

de invidia liniştii,

o clipă stătea

atârnată-ntunecat

într-un colţ de cer.

Cu cei care tac
vorbesc despre cultură
pe ceilalţi îi admir
dacă mă-njură

Costel Zăgan, Axiomele lui Don Quijote

Când noaptea şi-a tăiat venele curgea întunericul,
îi intra sub piele lumina de gheaţă sticloasă
ca o fereastră între pereţii scorojiţi
sub care Dumnezeu ascultă glasul femeii
cu urechea lipită de zid.

În locul acela
aripi de metal s-au prins de coloane
no

Scăpărând de furie

în note grave,

transpiraţia şiroia

în respiraţia străzii

peste figuri inexpresive şi paşnice,

se legăna agale

în zgomotul lung şi discordant

al iluziilor ce fermecau

cu ton mistic

sentimentul vag

al privirilor languroase aruncate

într-o at