Blog

În ceaţa ponosită,

când ceasul zboară

spre nicăieri -

ţipătul morţii

se-arată

la vărsare

ispăşind păcatul

nedesăvârşirii acestui

pământ

în care curg…

revolta zeilor

în afară de dionysos zeii se revoltă toamna,

atunci încep războaiele lor,

atunci începe identitatea arderii de sine,

atunci semnele faraonice ies la iveală,

atunci moare lumina și se-ncarcă privirea de solstiții,

galbenul rar al frunzelor z

Pentru un pumn de vise ne-mplinite

mi-am scos frânturi de viață la mezat

și în adânc de ape nesfârșite

am aruncat pietriș!...Și-acum mă scald.

.

Pentru un pumn de viață greu trăită

am strâns în mine multe amintiri

și-n ochii care văd că-s obosită

se oglindes

Tainice cărări

Ce tainic e codrul ce voi să străbat

Se întinde pădurea, labirint fără hat

Poteci fără număr se-nşiruie -n ponor:

Cu ape cristaline de la zburdalnic izvor

Şi viaţa e-un codru cu cărări neştiute

Cu drumuri neumblate în steiuri de munte

Precu

Desprindere de primăvară

Primăvara grădina trebuie curăţată,
primenită, împrospătată,
Noile flori vor colora perspectiva,
Un aer proaspăt va reînvia natura,
Depinde mult de seminţe, de substrat.

Mi-ai spus să încerc desprinderea ramurilor noastre,
mo

curg septembrie
din mine
ochii îngânduraţi caută fiecare dimineaţă
la apus
unde-mi găsesc visele doar nenăscute
să rămân trează
în fiecare noapte
de gânduri căutată
aceleaşi
ca norii să-i văd
odată cu începutul ploii
în zori cu toamna pe braţele ude
de aşteptăr

Se scurg umile, ziduri grele

În lacrimi dulci, de ochi plecați

Pășind, ai mersul plin de stele

De pelerini, cântând, încarcerați.

Ai soarele închis în salbă

Plânsul demult ți-a înghețat

Te rogi la fiecare lună albă

Să ai fugire, lină, de păcat.

Patul ți-e

pe trupul tău, ca de vioară,
arcuş m-aş face să te cânt
şi să te zbaţi, şi să te doară,
într-un solfegiu ca şi când
l-aş fredona întâia oară...

în trupul tău, ca de fecioară,
m-aş ostoi spre empireu
de unde-apoi, seară de seară,
te-aş asculta cum cânţ

SOCLUL ZILEI DE MÂINE

din arcul patimii am căzut

statuie de flăcări

jăratecul vântoaselor îmi face din gânduri

corzi de vioară pe care lumi se plimbă-n octavă

coperţile cerului ascund intersecţii

merg spre casă ascunsă în pereţi de absenţe

pupila deformeaz

Se mângâia de îndărătnicia lui,

plin de frică şi de plăcere.

Cu dorinţa nedesluşită,

refuzând cu gesturi

care-i trădau iritarea

să privească

în această amintire,

cu pas grăbit,

se culca legănat.

O ştergea repede

cu capul plecat

dintr-o mânie

plină de indigna

Un simplu semn să-mi faci, discret cu o privire
Şi imediat iubite din drum am să mă-ntorc,
Tristeţea să mi-o spinteci cu ochiul tău subţire,

Fărîme de spiritualitate bologană

Vremurile au încremenit satul, în hibernare
Mii de ani, ca unul, fără nici o transformare,
Case mici, cu pălării de paie, avînd sărăcanii
Și-n ceva mai răsărite viețuind bogătanii.

Sărăcia era mare și-nfingea pumnale-n bu

peste dealurile mele de vis

odăjdii de apusuri, toamna își pune peste corpul ei,

iar foi de galbenă tăcere se despletesc prin vântul rece,

se-aude țârâit de greieri și guruit de porumbei

și peste dealuri, peste ape un zvon de cântec care trece

ca o balad

Uneori coborîm drumul spre noi înşine,
în lumea dinaintea pierderii,
ca şi cum ai jupui crusta de pe o rană
cît mai demn
căci nici un sceptic adevărat nu spune nu vreau să cred,
ci nu pot să cred
şi doar această tărie de-a socoti iubirea-mi
un lucru fires

dacă aş fi femeie... durea-m-ar capul!
mamă, ce ravagii aş face!
m-aş păstra blondă, dacă aş semăna cu mama
ori m-aş boi, dacă aş semăna cu tata,
cu o fiertură de frunze de nuc,
că n-aş vrea să fiu decât ecologică,
cică.
dar unghiile nu mi le-aş bag

Când timpul

cade în adânc,

adorm

la gândul trăirilor

promise…

în cuvânt.

cândva o să văruiesc gardurile

Mă uitam

pe la tâmple

şi vedeam

printre firele

de-un alb-argintiu

altele

de-un negru

aprins

să mă bucur

acum

cât mai e timp

că-ntineresc

pentru

viaţa de după

ce casă din pământ

împodobit

cu flori viu colorate

şi-un vişin

în rod

hrăneşte

în zbor

păsări.

noi, visătorii

noi, visătorii, în noaptea de toamnă,

visăm o lume ireală în munții carpați,

se scutură frunza prin vise de codru,

suspină învinsă ca niște soldați.

din ce veac am răsărit pe pământ

în ochii lunatici ai acestei lumi  orbitoare?

umbra toamne