Blog

Perna pe care-mi plec  capul noaptea

e confidentul care-mi ştie

toate frământările, toate durerile

şi toate bucuriile de peste zi.

Dimineaţa o aşez undeva într-un colţ,

de teamă ca să nu şoptească şi celorlalţi

trăirile mele.

Ochii-mi  sunt ferestre către o

catrene despre viață

Nu-mi intra-n poem hoțește,

Cititorul meu cel drag,

Ai să ieși din el mai trist,

Tot mai singur și pribeag.

Versetul meu e colorat

Și dantelat cu scumpe lacrimi,

Gondole triste peste ape

Și o Veneție murind.

Am văzut schele de brad,

Soa

Barajul orizontului cu greu mai face față presiunii; dincolo de el, noaptea bolborosește furioasă: ”Vine, dă-mi drumul!” Preaplinul înserării deversează peste țarini, răcorindu-le. Revărsarea umedă stinge și clocotul locomotivei ce se apropie șuierân

mai întîi au prins mișcare de rotație: mama în zîmbetul tatei
în care mă recunoșteam ușor vinovat, copilăria cu juliturile
de la fotbal sau căzutul de pe bicicletă. apoi una cîte una cărțile
geostaționare într-o bibliotecă de provincie și mai tîrziu cel

Într-o beznă impenetrabilă,

un chip inexpresiv şi sever

cu mişcări şerpuite

vuia prin ninsoarea minţii

smucind convulsiv braţele

văzduhului înnegurat de gânduri.

dialectica poeziei

orice-am face noi poeții nu putem să atingem perfecțiunea

sunetelor armonia lor rimele care ne mângâie urechea

și nu putem reda zâmbetul monalizei în câteva cuvinte

fie ele și metafore ultrasofisticate săpate-n marmură de

carrara noi c

Luna se sparge ca un buboi

şi curge năpraznic peste noi

brusc fulgerul nopţii se scoală

şi suferinţa pe toate le spală

Costel Zăgan, Axiomele lui Don Quijote

vânătorul nu ucide niciodată pentru carne

el vrea mirosul de sânge

agonia

ultima privire

din ochii căprioarei

privirea aceea

dureros de albă

i se împlântă în retină

şi îl  urmăreşte

învolburându-i sângele

zvâcnindu-i orgasmic în vene

pata de sânge

se strânge a

Sfărşit de toamnă ruginie,

frunzele  căzute îşi pierd culoarea,

vântul le spulberă duşmănos,

ce nepăsător se-arată scrâşind din dinţi

faţă de durerea lor mută.

Aş vrea să mă metamorfozez într-o pasăre,

un Icar cu aripi imense de ceară,

să încep o călătorie

Fac sul marea învolburată

Cu tot cu plajă, cu pietre
Să-mi compun caleidoscop
Spre găsire de zori viitori.

Înșurubează-mă în mâlul greu
Să prind rădăcină de alge verzi
Cu frunze de scoici sidefii
Înflorite în stele de mare.

Hai să ne bălăcim continuu
În cuvin

N-am să-ţi dansez hip-hop pe tastatură
Toples la bară nu-ţi voi putea face
Şi ca să vezi ce e sub carapace
Nici neputinţei n-am să-i pun armură.

Fiinţa-mi trag din ierni voevodale
Cu stele-n păr din fulgii de zăpadă
Las vălul de-ntuneric iar să cadă
Să dezg

Ne spunem LA MULŢI ANI,
dar sufletul ne plânge
c-aicea, în Balcani,
ai noştri fraţi de sânge
sunt despărţiţi de noi
şi nu găsim o punte
să punem înapoi
iubirea noastră-n frunte.
Pământul ţării-i frânt
de Prutu-nvolburat,
ce i-a săpat mormânt
şi l-a desfigurat.

E ziua ta, ţara mea!
Dar nu eşti ţara mea;
Eşti a tuturor şi a nimănui!
Eşti ca o orfană
Care vede în orice trecător obosit un tată cuminte,
Care vede în orice femeie tristă o mamă duioasă.
E ziua ta, ţară!
Şi nu-ţi oferă nimeni o floare?
E ziua ta, ţară, ş

Om trecut şi om prezent
ai în piept inima arsă
că românu-i accident
România doar o farsă

Ai în piept inima arsă
iar te-a viscolit pârjolul
ţara că n-ar fi acasă
pretutindeni viitorul

Iar te-a viscolit pârjolul
românul nu-i accident
nordul n-are aicea p

Zborul fără de oase

se târâie pasăre ruptă

în zbatere de lumină

cu pumnii strânși.

Umerii fără de stern

cad uciși pe brânci

în coate de abdomen

cu dinți sterpeziți.

Fuga fără de țintă

se împușcă în ochi

repede, crud și clar

să nu sufere întuneric.

Mâna fără d

În loc de tăcere

Am urlat primul pas

Cu ochii speriați de lumină

Către zbucium.

Am învățat pe de rost

Căderea pașilor spre mâine

Plini de timp în cutele pielii

Suntem sfârșit.

Azi înțelegem dureros

Întunericul tăcerii dinainte

Agățați de un ieri

Ce nu a fost

catrene de dragoste

în genunchi de ceară caldă

și-n fierturile de crin

ochiul meu ades se scaldă

ca în râul cristalin.

și mă mir de frumusețea

curbelor de șolduri reci

când le-ating cu ochiul tainic

pe nostalgice poteci.

treci ca o idee-n toamnă

care lasă-

Ţara parcă-i puşcărie,

Condamnaţi suntem cu toţii!

Una ţie, restul mie:

Uite-aşa se-mpacă HOŢII! 

Costel Zăgan , EPIGRAME DISPONIBILE

Copleşitoare teamă

pătrunse din intesitatea

luminii palide

a fâşiilor de lumină

din lămpi arcuite

într-o voce

lipsită de emoţie.

Fundalul întunecat

aproape imperceptibil

unei priviri reci şi inexpresive,

trăda satisfacţia

lăsată de umbra disperării

gemetelor printre lacrimile

reproşului tânguitor,

gândirii imperfecte,

mâzgălind frenetic hârtia.