Blog

                      de Elisabeta Brănoiu                          

Strigarea-n suferinţă

A celui ce se înneacă,

În ruga lui, la Domnul,

Smerit genuchii-şi pleacă.

-        O!... Doamne,

Tu mă îndemni să ies,

Din întunericul prea des.

Dar, mă vijelesc atâ

Pe strazile obscure continui sa exist,

Eu, vanator de vise, cu chipul vesnic trist,

Pandesc ceva, prin piete si ganguri adormite,

Orasul are umbre si pulsuri diferite,

Ma pierd usor prin parcuri, plutesc spre alte spatii,

Ma depasesc Patrule care-au cules

Am crescut în teroare şi minciună –

Pe plaiuri mărşăluia cizma străină.

Educatorii, umiliţi, au tăcut –

Ne-au trimis istoria în necunoscut.

Românii, de soartă aruncaţi

Afară, ne erau încondeiaţi

În culori negre, degeneraţi,

Fluturi pe lampă, alienaţi

De-ai fi înţeles în prag de seară

că dragostea domol  coboară

pe strună lină de vioară

din spaţiul infinit

ca un cadou adus de zei

sufletelor pure şi curate

libere  sub albastru cer    

pe veci eram un cuplu realizat

De-ai fi înţeles iubirea mea

acum erai

CÂT AM SPERAT SĂ TE-NTÂLNESC...

CÂT AM SPERAT SĂ TE-NTÂLNESC,

Acum, când simt că ţi-e furată inimA!

Tresar uşor din visu-mi liniştiT,

Aflând c-ai dăruit-o altcuivA.

Mi-e tare greu...spuneai că ne iubiM;

Sunt trist, dar nu mă dau învinS,

Prin timp cu gându-

Un amalgam de chipuri se schimba, se transpun,

Si dau o noua forma Orasului nebun,

O lume care moare, se lupta sau se plimba,

In fiecare clipa ceva, in el, se schimba,

O lume care pleaca, o lume care vine,

Un milion de oameni cu vise anonime,

Pe coala de h

          Îmi putrezesc zilele pe la colţuri,

anii adastă şi mi se aşează în paturi adânci

prevestind că începutul are şi sfârşit.

Răsucesc sensul cuvintelor pe toate muchiile,

apoi le trimit să umble prin lume.

Le aştept să-mi aducă un semn.

Traseele uitate prin frigul trist al cetii,

Canalele funebre ce par de coca-cola,

Ramane doar o harta a ultimei Venetii,

Laguna ma asteapta sa-i returnez gondola.

Un vant absurd ma taie, ingrozitor, din spate,

Ma bantuie o clipa ciudatele ruine

Care erau,

AVE, FECIOARĂ MARIE!

Ave, Fecioară Marie,

Venim în genunchi să-Ţi cântăm,

Extazul din noi, pe vecie,

Fecioară, prin rugă-Ţi ’nălţăm.

Edenul în suflete eşti;

Credinţa în Bunul Iisus,

Iertarea să ne-o mijloceşti,

Ofrandă pe cruce S-a pus.

Ave, Marie Fecioară,

R

Tainicul public

Doamne, cît de sus te-ai dus!
Nici cu gându’-n stare...nu-s
Să mă-nalţ atât de sus,
La pieptul tău să fiu pus.

Mi-ai alungat norii de pe frunte

Şi ochii mi-ai deschis, la minte:
– Cată-ţi de drum (ia aminte!),
Ia-ţi gândul de la cele

Să retrăim momentele de vis

Ce ne-au adus atâta fericire

M-ai răsfăţat cu-a ta dulce iubire

Parcă plutesc cu tine-n Paradis

Târziu în noapte mă gândesc

La universul nostru fermecat

Parfum de violetă - nmiresmat

Unde doar chipul tău îl desluşesc

Eşti uneo

Spune-mi cum să-mi scriu poemele

şi cine să le rostească în gând?

Lacrima florilor să se topească

într-un mir mângâiat de miros.

Păsările îndepărtează amurgul,

cu cântece care sfâşie tăcerea

şi cad pe straşina umbrelor clipele.

Mâinile cu palmele făcute c

Când haina sufletului
e prea strâmtă,
ai vrea să-ţi întorci privirea
înapoi, la clipa de lumină,
spre trăirea senină,
când împleteai
speranţa cu candoare
şi zâmbetul, cu iubirea imensă
ce venea de la soare...

Dar, ca o dâră sumbră pe alte poteci,

ve

SUB SALCÂMUL GREU DE FLOARE...

- rondel -

Sub salcâmul greu de floare,

Printre care luna curge,

Aurind a lor splendoare,

Din altare demiurge...

Ochii tăi-s două izvoare,

În zăgăzuiri liturge,

Sub salcâmul greu de floare,

Printre care luna curge.

Şi...furat

De după gard se răsfrângeau                                Fumoşii irişi mă sfdau

Culori albastre ca de cer                                      Cu-albastrul lor de ape

Şi mâinile parca-ntindeau                                     Ca nişte cupe deschid

Te-am cunoscut în visele trecute

Prin geana mea... clipirilor oprită.

Uşor, ca dorul clipelor tăcute,

Te-ai strecurat în noaptea adormită.

Cu zâmbet, flori îţi deschideau cărarea

Şi fluturi te-nsoţeau în drumul tău.

La semnul tău, apoi, s-a deschis zarea

Au cucerit Orasul grupari autohtone,

Yakuzele locale, cu ganduri monotone,

Ce asi disputa sumbru iluzia Puterii...

Iar peste tot pluteste parfumul dus al verii...

Orasul pare sumbru, pierdut, si fara scop,

Cu strazi murdare, goale, cu-n aer interlop,

Sfars

Eminescu este un astru ţâşnit din adâncurile cerurilor din Răsărit. Ca şi «Luceafărul» său, şi lumina lui a străbătut, înainte să ajungă până la noi, o cale lungă."

Rosa del Conte

Rosa del Conte, simbol al culturii române în Italia, a murit la vârst