Câteodată, omul simte nevoia să evadeze din preajma oamenilor, din preajma societăţii preocupată până peste cap de problemele personale sau de cele cotidiene, şi doreşte să aibă o portiţă de scăpare pentru a-şi soluţiona problemele personale, gândurile care-i răvăşesc sufletul cu repeziciune, dar nu reuşeşte să şi le clarifice în prezenţa celor din jur. Şi ce face omul, ca să evadeze din societate şi din lumea plină de răutate, invidie şi de egoism?
Singurul lucru pe care-l poate face este să stea singur sau să se plimbe, indiferent de vremea de afară, pentru că în momentul acela, natura, cerul şi pământul, corpurile statice care sunt pe pământ, capătă o cu totul altă culoare în ochii omului respectiv. Atunci omul priveşte cerul senin sau mai întunecat, dar ,,vede" culoarea sa cu ochii minţii, gândindu-se la Bunul Dumnezeu, punându-şi fel şi fel de întrebări începute cu ,,de ce...?''.
Pe urmă îşi coboară ochii spre pământ, spre toate obiectele statice făurite de mâna omului sau de Mama Natură, ochii i se umezesc de suferinţă sau de durere, de dor sau de bucurie; abia atunci omul, când este singur şi invadat de viaţa lui personală, nedându-i voie nimănui să se apropie de el, atunci vede cu adevărat ce înseamnă să se vadă pe el însuşi ca persoană. Şi uneori, îşi doreşte să aibă pe cineva alături, chiar dacă este singur la propriu şi realizează că de fapt, singurul prieten pe care îl are, este doar sufletul său, conştiinţa sa.
Şi Doamne! Dacă stăm să ne gândim la miile de lucruri care ne trec prin minte în acele momente, de câţi oameni au trecut sau trec prin filmul vieţii noastre de-a lungul timpului, câte fapte le-am înfăptuit noi însăşi, indiferent dacă au fost bune sau mai puţin bune, abia atunci realizează omul că singurii şi nedespărţiţii prieteni, cei mai buni aş spune eu, sunt Dumnezeu şi sufletul omului.
Câţi oameni sunt oare pe acest pământ, care simt nevoia de-a evada din societate şi de-a se îndepărta de tot ce îi înconjoară, văzând totul într-o altă culoare, în acelaşi timp? În sufletul câtor oameni se găseşte singurătate şi dorinţa de-a găsi o rezolvare la problemele personale pe care le are? Şi totuşi, gândurile omului pleacă aşa de departe, mai ales seara, când priveşte stelele şi luna de pe cer, la marele Univers; ajunge să se gândească la cât de mare este Universul, dacă se găseşte undeva, pe stelele de pe cer, mai multe bucurii, fericire sau necazuri, suferinţe mai mari decât pe Pământ?
Să fie sufletul omului un mic Univers? Pun această întrebare, deoarece mă gândesc că sufletul este de neatins în acele momente de toată lumea, la fel ca şi Universul cosmic.
Mihaela Moşneanu
-->
Comentarii
Draga Maria, ai perfecta dreptate, cand spui ca este ,,un univers nemarginit sau stramt si limitat'', dar totusi este un ''univers'', plin de idei, de ganduri, de complexe, de dorinte, de planuri mai bune sau mai putin bune, etc.
Multumesc frumos pentru lectura, ptr. comentariu si ptr. versuri, cu drag, Mihaela.
Daeu cred ca sufletul omului e intr-adevar un univers.Un univers nemarginit sau strimt si limitat, in functie de cum ni-l cream fiecare in interiorul mintii noastre.Am gasit niste versuri scrise de James Allen care mie imi pare ca reflecta foarte bine Universul sufletului omenesc in genere:(Spirit este Puterea minunata ce modeleaza si creeaza,
Iar omul este Spirit ,ce ia fara-ncetare
Unealta Gindului,apoi,modelind ce voieste,
El mii de bucurii si rele zamisleste;
Gindeste-n taina,gindul se-mplineste;
Tot ce-l inconjura ii e oglinda.)
autor-James Allen