Blog

Umbra nopții încet s-a întins pe pământ, 

ascult liniștită a vântului gălăgios cânt, 

Fuge lumina departe de frumosul soare, 

ziua pleacă fericită pe a cerului cărare. 

Luna o să vină la geamurile mele curând, 

mai așez pe foaia albă iar rând după rând, 

Seara a venit dinspre apus

pe o aripă de vânt tăiată,

se oprea pe gândul readus

dintr-o amintire amânată.

Luna apărută-n fagul strâmb

poleia pereții cu lumină,

razele redesenau un nimb

sub pictura de pe etamină.

Se vedea acolo zugrăvit,

în culori părând reaş

A mai trecut o zi, a mai trecut un ceas,

simt clipele prin amintiri cum zboară

din câte-au fost, din câte-au mai rămas

duc mai departe-a timpului povară.

Și nu mă plâng, nici nu regret nimic,

las timpului destinul să mi-l treacă –   

din ieri, din azi, din

Stă timpul doar o clipă-n margine de gând

pe un segment vrăjit al curbei directoare,

desprins dintr-un trecut care-a sosit flămând  

să-mbrățișeze-n prag prezentul care moare.

Din margine de vis mă-ntreb nedumerit

de nu cumva s-a rupt, cu clipa ce dispar

Amintirile toate sunt alături de mine, 

o altă zi de iarnă rece peste noi vine,

Vorbesc deseori despre timpul plecat,

cu zâmbetele vieții mele le-am îmbrăcat.

Mă uit atentă la un plic, vreau să-l deschid,

clipele plecate in dufketul meu le închid,

În inim

Pe geamul casei picură un alt amurg, 

picturii ploii peste geamurile mele curg,

Încet pe cer si Soarele trist se stinge,

apusul mai palid printre ramuri plânge.

Ascult iar glasul vântului mai răgușit, 

un suspin metalic la geamuri a venit,

Nu mai văd pe c

Pe masa veche amintirile au rămas, 

aud mereu cântecul vechiului.ceas,

Pozele din rame vechi îmi zâmbesc, 

printre amintirile vremii eu trăiesc

Pe scaunul mai vechi sl bunicii un șal,

vântul iar printre ramuri face scandal, 

Și ceasul vechi bate la poarta

Stau gândurile toate la un loc

privind metafora din poezie

repusă de poet în strai baroc

în clipele de-adâncă frenezie.

Orfană-ntre cuvinte fără sens,

întinsă, parcă, pe o nicovală,

metafora cu conținutul dens

în strofă se așează cu sfială.

Și, împletind s

Lumina cerului plutește acum in zare, 

când un fulg rătăcit aleargă pe cărare, 

Jos pe Pământ un albastru mișcător 

de privirile tale calde îmi este iar dor.

La geamuri o altă zi de iarnă se destramă, 

încet iarna a trecut prin a toamnei vamă,

Pe drumuri

Din gândurile mele triste care au plecat, 

Trăiește in suflet doar un gând supărat, 

Prin goalele văzduhuri vântul tare bate,

Toate stelele cerului sunt acum supărate.

Prin pâcla serii îmbâcsită mai rău de fum,

Merg oamenii pe stradă zgribuliți pe drum, 

Privesc pe fereastră mai gânditoare, 

Albastrul cerului este de iarnă șters, 

Clipele vieții mele strânse într-un vers, 

Gradina toată lipsită de orice culoare. 

In haina mare de argint vântul înfășurat, 

Umbrele nopții peste toate iar se întind, 

La geam

Nu ne mai înțelegem in vârtej deloc, 

Alergăm cu toții bezmetici într-un joc, 

Pe mine mă cheamă Fukg, dar pe tine?

Tot Fulg mă cheamă și alerg mai bine. 

Haide, degeaba acum ne mai certăm, 

Mai bine pe cer cava frumos desenăm, 

O stea mare și un om vesel

Ninge frumos la fereastră, 

a inflorit crăciunița in glastră,

A venit la noi iarna frumoasă

să ai creștine privirea voioasă, 

Să ne închinăm acum cu veselie

cerul ne vestește o mare bucurie. 

Ninge frumos la fereastră, 

o zi sfântă avem în viața noastră, 

Î

Vrei să mă colinzi, amore, da în pragul meu e rece,

Până pleacă frigul iernii, dorul scade, vraja trece...

Nici nu vreau colindul care l-ai cântat și-n alte uși,

S-a răcit de mult iubirea, toți fiorii zac răpuși.

Știu, ai balansat o vreme stând pe două

In seara asta toți trebuie să știm, 

Frumos să începem să povestim 

După câteva luni de multă odihnă, 

Moș Crăciun aleargă, nu are tihnă. 

Brazi, globuri, beteală, lumânărele, 

Strălucesc in case ca niște stele, 

Un sac plin de dulciuri și jucării, 

Pregăt

Revăd citadela pe vârful de stâncă,

lumini sidefate în noapte aruncă

și vorbe aud, din nespuse cuvinte,

prin cărti neştiute citite-nainte –

îmi toarnă otravă pe raze de lună,

pereţii curbaţi în mijloc se-adună,

iar noaptea deasupra se lasă opacă

pe gândul r

O, cum se duce gândul pe căile astrale

şi în infimul clipei, ajuns la infinit,

destramă karma sorții, din mitice pocale,

pe brâul neuitării, la margini de zenit.

.

Nu poate nici lumina vreodată să ajungă

acolo unde gândul a fost deja ajuns,

dar nici trăirea

Dacă inima mea ar putea sa cânte, 

muzica veche a dorului să asculte, 

Chiar și atunci când clipa mea tace 

lacrima grea se schimbă în cântece.

Dacă inima mea ar putea să cânte, 

aș  călători printre a stelelor cete, 

Și cântecul sr fi un  glas mai vechi,