avem un umăr fierbinte pentru lacrimile
corbilor
şi un umăr rece pe care nu mai are
cine să plângă
frăţia durerii
trage cerul în jos până pe fundul unei sticle de whisky
pe străzile duhnind a descompunere
François Villon pune, lunatic, aceeaşi întrebare
“ unde sunt zăpezile de altădată”
în anii aceştia care nu mai ştiu să ardă
sunt frumoase doar zilele în care furia
ne lasă să auzim curgerea sângelui
să ne amintim că suntem vii
cei care nu am ştiut niciodată cum se ţine o bâtă
corect, să lovească năpraznic,
ne ascundem sub poduri
şi visăm la ziua în care
porumbelul alb cu crucea în cioc
va trece din nou în zbor razant la firul ierbii,
amintindu-ne că Dumnezeu
nu poate fi înfrânt de neiubire.
Comentarii