Blog

Cu bărbia

proptită în mâini,

urmărea cu gândul

lovindu-se de vânt,

viaţa clocotitoare

separată …în bucăţi.

Paşii pe pământ au învăţat oamenii să meargă,
aspiraţia înălţării s-a ascuns în sufletul gol,
lacrimă între cuvânt şi plâns
într-o limbă de necuvinte.

Nu ştiu niciun vânzător de cai să nu-i laude
şi să nu-şi plângă de milă,
niciun bărbat să nu-şi dore

De multe ori 
Dumnezeu Glumește cu îngerii Săi 
Pișcându-i ușor de aripi 
și suspinele lor se-mpraștie prin aer 
transformându-se în adieri de suflet 
care se strecoară-n în viitoarele mame. 

Odată A-ntrecut măsura 
Făcându-l pe unul din îngeri 
să suspine m

Cu faţa bătută de vânturi,

privea cum cade ploaia

visând printre rânduri.

Într-o cadenţă inegală

zumzăind în urechi

cu o voce molatică,

din întunericul adânc

ecoul paşilor

învăluit de pâlcuri

de gânduri rare,

adulmeca aerul …umed.

Mă descotorosesc de mahmureala din gânduri,
mai sunt câteva de limpezit,
se întorc căruţele cu sânge proapăt,
să facă închisoarea inimii
suportabilă
în camera de singurătate.

Anii îi descompun scrijelind cu semne
pereţii scorojiţi de varul bătrân,
sub

dragostea e doar un gest prin care

trece liniştea înspre libertatea

de a iubi şi a fi iubit

cândva şi tata a iubit

ştiu bine asta

îmi plăcea să mă prefac că dorm şi

liniştea cobora peste patul meu

ca o umbrelă

era cald  în acea oră târzie

consumam vise

(simţ

Timid,

gândul rătăcea

prin cotloanele sufletului

la întâmplare.

Trăirile

intraseră în rutină

cercetând

aerul melancolic

profilat pe fondul auriu

al răcorii sărate

de capriciile… vieţii.

Ameţit uşor

de melancolia mistică,

auzeam

cum zbârnâiau coardele

claviaturii inimii.

Când şi când

pierdeam

privirea în adâncuri,

zâmbeam tăcut

la discuţiile plate

din lamentaţiile sonore

ce-şi ascundeau tristeţea

mângâind puful de pe obraji.

Puteam auzi

Dă-i

Doamne

Morții,

Niște vise

Ca să ne țină

De urât

Când trecem,

Mut

Prin infinitele

Abise

Dă-i

Doamne

Morții,

Vise.

02 01 2013

ȘTEFAN OANĂ

O bucată imensă

de noapte

mi-a strivit zborul.

Oare unde se duc

steluțele, când mor,

la culcare?

Suntem atât de vinovați

de viață

încât murim prea repede.

Oare dincolo

e ieri

sau astăzi?

Speranța

s-a înecat într-o lacrimă

fără zbatere. 

Ană...

De ce te-ai dezvelit

o jucărie

cu cine să pornim în vis

să cucerim tot ce  e sfânt,

când aripile noastre ni-s

tot mai aproape de pământ?

privesc la fiecare stea

și-aș vrea să zbor ca un nebun,

să calc în visul meu pe ea

în galaxia lui netun,

prin constelații să mă plimb,

nemuri

Noaptea aruncată peste cal
nu-ţi încălzeşte şaua în care urci,
comprimă-n tine frigul pe care-l alungi
printr-un galop pe drumul cimitirului.
Crucile şterse n-au timp să te urmărească,
simţi suflul morţilor în spate, oaselor lor albite
care nu te îns

Moartea stă lângă sobă ca o babă senilă,
se vaită,
mă fac că n-aud, nu văd.

Gând peste gând şi niciun vis,
contrariaţi peste măsură,
gândul tău cred că-mi dă insomnii,
nu crezi nimic şi adormi.

Am sărit la fereastră,
mi s-a părut că a trecut o umbră,
d

.

Mă dor cuvintele

In mine

Nu vor să tacă
Nu vor

Când lacrimi stau să-mi cadă

Ochii mi-i usucă
Inţeapă
Toate sunt acide
Le spăl cu întuneric
Sub pupila oarbă
Cuvintele scântei mă i-au în vârf de suliţi
M-azvârle între gânduri
Ecouri ma lovesc 

Si toate im

nu vă faceți griji

manglitorii de timp tot ne fură

cum ne-au furat toate iluziile

trebuie să împrumutăm de la madame bovary

puțin orgoliu și spiritul de aventură

în care paradoxul clipelor absurde

se-nghesuie-n tristețile viselor noastre

deschideți evantai

Cântecul ca un miracol plânge
vai printre picăturile de sânge

Costel Zăgan , Distihuri rebele

Într-o singurătate suportabilă

cu privirea adumbrită de plictis,

ziua se strecura…

Ascuns în străfunduri

cu voce înceată,

strop cu strop

se rostogoli în note izolate

sub ploaia de gânduri

rămânând nemişcat, cu ochii plecaţi,

scârbit de lume

ascunzând orgol

De un simplism demodat

într-un aer plictisit,

zâmbetul atârna nesigur

de o provocare permanentă

a umbrei mişcătoare a gândurilor

din ultimul refugiu

al unei plăceri sălbatice.

La prima sminteală
am îmblânzit o femeie în parc,
era vama ochilor ei vinovaţi
de a mă fi privit ca pe o făptură indescifrabilă,
la cafenea părea dezbrăcată de cuvinte
căzută în poemul meu cu gesturi cu tot,

o muză trimisă să mă tortureze
în fiecare n