Blog

Frigul sporovăie a gheață

La o șuetă printre streșini

Condamnând decisiv frunze

La moarte prin nemișcare.

Soarele mimează lumină

Dezbrăcat pușcă de raze.

Pesemne au fugit de-acasă

În țările gălăgios de calde.

Surd, sticlește hidos timpul

Din curgeri intacte

Ce ascunde, oare,

Negrul dintre stele

Alte lumi abstracte

Cu făpturi rebele?

Oare este lava caldă

O lume-n miniatură

Ori de mină floarea albă

Lumea fără de măsură?

Viața-i vis ori visul viață

Noi aici ne ispășim

Vreo amarnică pedeapsă

Vis e viața sau leșin?

U

semne de rimăvară

tupul lui cronos geme peste această

 primăvară capricioasă cu întorsături și reveniri

precum fasoanele unei femei când este

prea curtată de mai mulți bărbați

se reîntorc parcă metopele iernii

care nu prea a plecat de pe aceste meleaguri

u

În privirea

tulbure, pierdută,

venită pe neaşteptate,

cuvintele au trezit

noroiul prefăcut în pulbere

în eterna monotonie

de buzele desfrânate

cufundate… nemişcat.

Stăruiau în aer

sub o pală de vânt

în belşug de iluzii,

suspine,

regăsiri

învăluite în linişte,

pete de lumină

tremurând.

Pe linia umărului stâng plângea o pasăre de iarnă
cu aripile-n dezechilibru îndepărta ninsoarea
şi se hrănea cu întunericul din mine
lăsându-şi umbra ciuruită cu ciocul.

Îmbrăţişez ideea că ţi-am furat inima
însă n-o aud cum bate
doar dragostea mea în

Când

întunericul

era deplin,

liniştea

punea stăpânire

pe gânduri.

Încreţit de riduri

cu privirea ştearsă,

învingător inconştient,

împrumutase… tăcerea.

Învingând depărtarea,

zările se deschid

cu o blândeţe de copil

pentru a sorbi cuvintele

şiroind broboane

în zbaterea tâmplelor.

Te-ai încurcat în plasele serii
până ai scăpat peştele cel mare,
atunci ţi-a revenit trufia de ins important,
iluziile de animal feroce.

Nu credeai că-mi plac lucrurile obişnuite
ce curg prin viaţă ca un sânge,
faci paşi uşori printre nori cum motanul

Tocu-i toc, de-i cauţi loc! 

                                                                                                         Toc, toc, toc,

ANNEI!

Pe afar' miroase-a ploaie, cerul este înnorat,
Ziua, iată, se măreşte, iară noaptea s-a scurtat;
Orizontul iar se umflă, parcă, parcă dă să crape,
Soarele se cam grăbeşte, fiindcă luna e aproape

Totul cade-n nemişcare, dorm şi florile de nufăr,

Mijind ochii

printre pleoape grele,

de rând, oamenii

cu fruntea lată

căutau… cuvintele.

Cufundat în tristeţe

cu capul înclinat pe umăr,

privea înainte

şi se lăsa învăluit

de pasiuni nestrunite

peste lunga unduire

a trupului

conturându-se în lumină.

Din pleoape grele… clipea.

Ameninţarea-i pe urme
o himeră pierdută pe drumuri,
vin anotimpuri nebune
fără oşteni,
fără arme,
doar cu vremuri potrivnice.

Nu poţi să fugi;
se urcă frigul în oase,
zăpezile se îmbulzesc,
sănii de vânt aduse de cai
n-au loc pe cărări.
Bunicii povest

Sărbători laice

Astăzi e sărbătoarea pământului,
mâine, a apei…
poimâine,
mai găsim noi ceva,
fără legătură cu oasele acelea străvechi,
mirosind a tămâie şi smirnă.

Disciplinaţi, importanţi şi patrioţi,
stingem lumina la ora stabilită,
bem apă
cum bunicii beau

de ce timpule?

am stat mereu și m-am întrebat

de ce timpule te războiești cu noi

(când filozoful cetății trece printre ruine)

eu îngândurat și nebun timpule

agățat de cumpăna nopții  aștept să

oprești toate clepsidrele lumii

ce vină au cuvintele mele care c

Eu sunt ca o cetate pe munţi reconstruită,

Acum pot să înfrunt furtuni şi vreme rea.

Odată, însă, fost-am ruină părăsită,

Cu ziduri dărâmate şi mult noroi în ea.

În jurul meu erau doar garduri sfărâmate

Şi ferecate lanţuri  la uşi mereu aveam,

Ferestrele,