Blog

Invoca în minte

cu o vanitate triumfătoare,

distrugerea nedefinită

într-o înduioşare egoistă.

Zgomotul vocilor, surd

lungea existenţa neantului

până la nisipul din abisuri.

Mama!

Ascultă, păsările cântă

lumina

începe să capete culoare

zăpada

mai leagănă doar munţii

să le fie somnul

curat şi alb

Vreau şi eu să cânt,

dar sun a clopot

şi a drumuri în răscruce

Privesc oglinda,

poate îmi trimiteţi

o zbatere de pleoape,

un surâs,

sau

măca

Noi am plecat demult

înspre lumină

pământul

se roteşte mai încet

albastrul

e numai zdrenţe cenuşii

copacii

cresc cu crengile-n adânc

florile

nu mai au corole,

ci tăciuni

nimeni

nu mai încearcă

să mute munţii

în lanurile de zgură

nu se mai coace grâul

şi-a stins lum

Oraşul,

marea,

nisipul…

Jazzul cuprinde tot:

maidane,

cactuşi trişti,

ghivece fără floare.

Respiraţia rece a neoanelor,

omul singur în mulţime,

veselia calpă a reclamelor.

Câini ascunşi sub poduri,

zdrenţe de inimi,

lună spartă în betoane

păpuşi stricate…

Jazz

Pământul tot este o rană
cuvintele mustesc de sânge
o suferinţa mea contemporană
când iau o piatră-n mână plânge

Cuvintele mustesc de sânge
stiloul va sări în aer
tăcerea cu aripa ne atinge
din noi rămâne doar un vaer

Stiloul a sărit în aer
o sufer

Ploaia s-a furişat dincolo de oraş,
a făcut picioare din piaţa publică
printre turnurile vechi.

Oamenii se plimbă cu obsesiile în spinare
ca după o baie de abur,
apoi pe partea însorită a străzii povestesc.

Tinerele vânzătoare de îngheţată
înţeapă cu o

Într-un instinctiv regret

de laşă supunere,

de teamă

într-o ipostază copleşită

de invidia liniştii,

o clipă stătea

atârnată-ntunecat

într-un colţ de cer.

Din vreme în vreme,

noianul de gânduri

adumbrea ochii

cu pleoape pe jumătate închise

croindu-şi drum

într-o promisiune nedefinită

în frunzişul imaginar

al existenţei inutile.

Când noaptea şi-a tăiat venele curgea întunericul,
îi intra sub piele lumina de gheaţă sticloasă
ca o fereastră între pereţii scorojiţi
sub care Dumnezeu ascultă glasul femeii
cu urechea lipită de zid.

În locul acela
aripi de metal s-au prins de coloane
no

Cu cei care tac
vorbesc despre cultură
pe ceilalţi îi admir
dacă mă-njură

Costel Zăgan, Axiomele lui Don Quijote

Dăruieşte iubire

Când roua din ceruri pe frunze se-anină

Bătaia inimii, tunet născut din furtună

Ascult-o doar o clipă să-ţi spună încet

Secretul iubirii, clocotul sufletului poet

Revarsă prea plinul peste toţi trandafirii

Crescuţi cu roua cerului în par

așa suntem noi, poeții…

sunt în amestecul de lut

și întuneric și lumină

nu știu din care sunt mai mult

și dacă am și eu vreo vină.

de-mi întorc spre cer privirea

am uitat că sunt de lut

zbor odată cu lumina

spre un nou necunoscut.

dacă-mi las privire-n jos

Lumina cădea pieziş

când şoapte suspinând,

ascultau liniştea

într-un gest rotund.

Scăpărând de furie

în note grave,

transpiraţia şiroia

în respiraţia străzii

peste figuri inexpresive şi paşnice,

se legăna agale

în zgomotul lung şi discordant

al iluziilor ce fermecau

cu ton mistic

sentimentul vag

al privirilor languroase aruncate

într-o at

stampă

curge mierea serii peste mine

râuri de timp s-au răstignit pe cruce

o lună beată își leagănă fuiorul

seara se lasă în vitralii brodată de stele

amintindu-mi de acel chip

reîntors din cenușă

precum un sunet de flaut

reînviat de fauni pe coaste de dor

Trupul plutea

contopindu-se cu cerul,

savurând plăcerea

iluziilor speranţei

unei lumini din… întuneric.

Într-un miros de praf umed

cu privirea rătăcită,

gândurile se tulburau

în colţurile buzelor umbrite

în lumina tremurătoare

a stropilor de apă care răcoreau

şi se uscau la vânt

legănându-se la infinitul orizont,

în nopţi blânde

şi luna creştea din pământ

în

Lumina se plimbă pe retină
şi ochii o reţin acasă
o floare a soarelui.

Ca o lună multiplicată pe câmp
doarme în picioare
printre prea coptul miros de grâu
ori mustăţile crude arămii ale porumbului
ce se opresc la râul leneş,
dâră de melc.

Apa şipoteşte

Mîhnit de răutatea oamenilor,

Suflete împietrite de Pandora,

Cronos a pornit acele ceasornicelor,

Sfîrșitului ca să le arate ora,

Semnal că mînia zeilor se abate,

Răbdarea de le-o mai pun la-ncercare,

Înnecați ca să să fie în răutate –

Potop, ce se-ab