Blog

Trec stele prin pălăria lui Caragiale
nişte gloanţe oarbe,
frânturi de poezie, plopi în inima unei femei;
fac insuportabil freamătul şi se sinucide.

Cine să-i plângă frumuseţea
când luceafărul s-a stins pentru totdeauna,
iar pământul a consimţit despă

Pămînt, plămădit în floare de orhidee,

Copt în pîntecul cuptorului la foc blînd,

Îți sorb nectarul otrăvit, de atee,

Fecioară pură să te-așez la mine-n gînd.

Udată în lacrimi cristaline, ce pornesc

Din marea bucurie a celor ce te ocrotesc,

Adînc

Cerul tot mai mult se stinge, parcă-i trist şi încruntat,
Orizontul e un sânge de la soare-nfierbântat;
Luna-ncepe să apară cu luminile încete
Şi m-anunţă c-o să vină muza mea, cu negre plete

Preafrumoasa noapte-albastră se întunecă mai tare,
Stelele

Între noi sunt teii şi plopii lui Eminescu,
împreună-s cu soţ, separat fără.
Prima dată m-am crezut îndrăgostit
apoi m-am trezit melancolic şi singur,
n-am putut să mă obişnuiesc.
Nu-mi deplâng zilele,
te-am intâlnit pe tine
femeia necunoscută.

O să s

Mi-e teamă de nopţile
cu drumuri prin întuneric,

nimic din misterul ce se lasă
pe fruntea rece,
nu scapă printre degete,
gaura neagră a universului.

Bezna din hău e mai aspră
altfel nu s-ar fi născut lumina,
acasă în fântâna inimii
apa stă neclintită,

Primăvară primăvară
vaca mea imaginară

Cum răsare soarele
sar pe tine florile

Să-ţi (s)mulgă cântările
din tuspatru zările

Costel Zăgan, HIPERBOLE BLITZ, 2005

Am să-ţi prind umbra-n perete,
o fixez cu ace de inimă,
să-mi soarbă picătură cu picătură sângele
până se umflă ca o lipitoare
peste care pun zeamă de lămâie,

să văd cum o înhaţă întunericul,
îi pune nisip în ochi,
o lasă într-un oraş al orbilor
unde

Femeia n-are
număr de ordine ea
este ordinea

  Costel Zăgan , Virtutea Haiku

O lume rea, urâtă şi perversă
Îmi paroxează sistematic nervul
De nu-mi mai aflu locul şi nici verbul
Prin viaţa consumată-ntr-o aversă.

Mă-ndrept către speranţă cu lumină
Şi vertical încerc să mă înalţ
Dar, scrijelesc a fluturilor smalţ
Care-n cădere, se

 
te recompun
pe margine de vis 
pictând enigmatic gândul 
pe mările cerului albastru
şoptind vântului
să-ţi învăluie în rafale de dor
buzele, ochii, pleoapele, faţa şi trupul...

te adun stingher
din primăverile despletite
cu magnolii prinse în plet

Marius Iulian Zinca face parte din categoria poeţilor care transfigurează propria biografie până când aceasta nu mai poate fi recunoscută. Obsedat de ideea de a fi nou în rostirea poetică, Marius Zinca încifrează sensurile, propune metafore rare, int

Mergând

în pas legănat

la voia întâmplării

pe un drum desfundat,

c’un fel de vagă amintire,

gândurile curgeau ca nişte fluvii

prin umbra ce se alungea

pe la colţuri de stradă

cu moartea în suflet.

Rostea cuvintele

pe un ton mai ridicat

în clipa cea mai

Eşti raza de lumină

din ochii minţii mele

pe care călătoresc

în nopţile-n care-mi lipseşti

în altă dimensiune.

Acolo te întâlnesc în zori

frumoasă  şi inaccesibilă redută

pe care cu  o floare şi un zâmbet

încerc să te cuceresc femeie.

Muzica sufletului tău

Femeia e un înger pe pământ,

Purtăm icoana ei mereu în gând,

Lacrima de dor din fiecare noapte,

Iubita  care o dezmierzi prin şoapte.

Aripă-n aripă ne ridicăm la cer,

Un templu al iubirii mirific, efemer,

Femeia şi bărbatul, un tandem de vis

Ce caută cărar

O!, vestită Monalisă,

Nobilă, din soi de tisă,

În oglindă, de te privești,

Singură poți să te-amăgești:

Corpul suplu, de sirenă,

– Precum curge, pe antenă,

În tuner de televizor –

Numai bun pentru amor,

Cu buzele-ți țuguiate

Și cu bezele-aruncate

Spre un nev

Ştiam eu
vei intra în jocul propus,
mă intreb când o să ieşi
masca ta e demodată.

Memoria şi deprinderea
sunt un obstacol,
nu ştii să sari peste garduri
puse la întâmplare.

Ai scăpat din strânsoare,
gândurile-ţi zburdă
prin locuri periculoase.

Nu-i târz

Mişcă-ţi haide bunul simţ
dacă vrei s-ajungi acasă
pune-ţi la picioare zimţi
vezi pantofilor le pasă

Dac-ajungi sau nu acasă
mult mai bine e descuţ
iarba verde-i mai frumoasă
dac-ai şti să o asculţi

Mult mai bine e desculţ
ţi-ai pus la picioare zimţi
numai doi

Şi-aşa-i e greu! S-o mai repezi

Sau s-o loveşti... s-o faci plebee?!

De tot ce-i rău, s-o-ndepărtezi!

Doar pentru faptul... că-i femeie!

Aminteşte-i că-i frumoasă,

Strânge-o-n braţe, adu-i flori,

Şi-ai s-o simţi... o vor străbate

Prin trup... sute de fiori

Învăluit în umbră

cu mâinile proptite

pe genunchii

picioarelor goale

ce loveau cu putere

pământul,

cu gura larg deschisă,

scotea un sunet strident

răscolind,

răsturnând,

zdrobind,

doborând

notele ascuţite

ale cuvintelor…

Se năpusteau una peste alta.

Cu

palmele

împreunate

se rotea năvalnic

în privirea

ce se pierdea

în cerul

cu un val

de plictis

în suflet.

Drumul

părea

că

nu se mai sfârşeşte…

The (in)finity of the road…

With

united

hands

was impetuously rotating

in the sight

which was lost

in