Vino acum, iubite, iubirea mea  te cheamă

Când inserarea-şi deschide ochii de aramă

Curând sărutul nopţii se asează somnoros,

 Pe visul ce te aduce dorindu-te sfios.

Vino acum, iubite, iubirea mea te cheamă!

De ce va fi să vie, azi, nu ne fie teamă,

Răgazul ce ne-a fost dat să îl gustăm se cere,

De mâine, nu se ştie, de nu  vom fi tăcere.

Vino acum, iubite, iubirea mea te cheamă

Când noptatica şoptire seara o destramă.

Se lasă umbra nopţii pe patul gol de tine,

Doar luna mă alintă cu degetele-i fine.

Vino acum, iubite, iubirea mea te cheamă!

Tu nu-mi lăsa s-apună seninul fără seamă.

Curând târziul ne-adoarme tâmplele  pale

Şi viaţa ne pierde pe-a uitărilor cale 

La capăt de pod ştiut

mă ascund în început

Între cer şi-ntre pământ

Adun vise, adun vânt.

Căzută în apusul vieţii

îmi sângera zborul scaieţii

şi împletesc din clipe plasă

când foamea de noi mă apasă.

Prin amintiri, mă arunc hai-hui,

mi-e locul aici şi totuşi nu-i,

abandonată-ntr-o plecare

trăiesc pe margini de uitare.

Prin care lumi îţi porţi chemarea

când depărtarea-şi varsă sarea

peste amar de zâmbet ascuns

şi visul de dor îmi e pătruns?

Când iele cu luna se iubesc

de toamnele-n mine învrăjbesc

dor de dor de tine adie

în umbră de clipă pustie .

Nu ţi-am mai scris de mult

 iubite,

cuvintele au iz de fructe putrezite

uitate undeva într-o vară amară,

se  leagă ,

se dezleagă indiferente

la  verdele  rămas

întru a fost odată

Nu mă auzi …

încerc să-mi adun risipa

din tot ce stă ascuns  în urme;

sunt mai mult înapoi

decât înainte.

Nu mă auzi iubite…

eu stau de vorbă cu păsările,

păsările suflet

să le înalţ sub lună;

le mai  respir încă cerul prin aripi

şi zorii îşi ridică faţa

dincolo de marmura neagră

a unui gând  rătăcitor

prin florile de castani

dintr-un a fost odată.

Arată-mi drumul când visele suspină

Şi eu mă reazăm de-o floare de sulfină

Să-mi curăţ tălpile de păsări şi spini,

Speranţe pierdute-n vânt şi mărăcini.

Şi-nchide porta dintre mine şi mine

Să nu mai cutreier prin umbre străine.

Un pas înainte şi doi înapoi,

Mă află apusul cu nări de copoi.

Aşează-ţi iubirea pe umeri de frunze

Când gândul m-alungă pe drumuri confuze.

Nu întreba cum sunt şi cât te iubesc,

Aş lăcrima tăcerile să-ţi vorbesc.

Santinelă tăcută la ţărm de amurg,

Cer îndurare spre răsărit să mai curg

Când trecuturi  bat la tâmple răscolit,

Să nu-mi las visul de riduri ofilit.

Că mai e încă vreme spune-mi iubite,

Nu-mi fie nopţile de dor ocolite,

Zilele focul să nu-mi potolească

Până când doar iarbă o să-mi vorbească.

M-am aşezat pe marginea sufletului tău,

În toamnă amară, înfloream lumini din hău.

E atât de frig! corbii veghează pustiul,

În umbrele tăcerii m-alungă târziul.

Tu n-ai ştiut să vezi adâncuri de fiorduri,

Nu ai putut s-asculţi sublimele acorduri.

Creşteau multicolore sub ramuri de ceaţă,

Trecutele ore purtau atâta viaţă.

Aş fi aprins iubirea în trupuri curate,

Până când zorile râdeau îmbujorate,

Trase din coama nopţii albe de plăcere

Când somnului dorinţa tributul i-l cere.

Aş fi cernut lumina gingaş înainte

Dimineţile somnul uşor să-ţi alinte,

Viaţa iubite, să-ţi fie aşa de plină

Până când întomnarea crăiţe-şi anină.

La ceas în care sufletul se-nalţă-n mistere

Şi cuvintele pulsează-n uitare durere

Eu fac nerostitele zid de amăgire

Să nu-nchidă izvorul setei de iubire.

secătuit

cu sufletul vânăt

încătuşez gândul

în adânc de apă

la crucea dintre pământ şi cer

să nu-mi aducă urmele în faţă

sufocată

 atunci m-aş apuca

să priveghez vestirea ecoului

cu pasul îngânat

de ritmul celor care mi-au fost

 ziditori întru mine

abecedarul

 prin care mă vestesc

în drumul spre mâine

calea pe care zinic mă pierd

până când am să mă găsesc

 ridicată

 într-un punct

şi mâna-n mână cu EL

într-o necesară rispire

să-mi aflu

rătăcirea

Cândva am să plec, cândva ai să pleci

Trupuri brodate pe alte poteci.

Vom fi o adiere de lumină

Când timpul amintirea ne alină

Prin stinsă pulbere de stele reci,

În nopţile de dimineţi  prea seci,

Limpezi să curgem in plină iubire,

Argint de lună pe dreaptă zidire.

Cândva ai să pleci, cândva am să plec,

Aduceri aminte ne mai petrec,

La porţi de ceruri un pod se deschide,

Suflet  urcăm cu trupuri de  silfide.

Prin alte lumi ne poartă chemarea

Când uitarea-şi varsă febril sarea,

Creşte frenetic din iarbă şi noroi,

Semper idem lumea trece peste noi.

Şi-a prins privirea de oraş suavă

Primăvară asta gri şi bolnavă

Până înlăuntrul nostru de ploaie

Şi plouă, plouă cu melancolie.

E cenuşie lumina afară,

În umbră de nori vrea parcă să piară.

Îşi poartă pe boltă zâmbetul rece

Şi plouă, ploaia asta nu mai trece.

Nehotărâte tonuri de albastru,

Le spulberă hapsân un vânt sihastru.

Ziua-şi pune o trenă de-nserare

Şi plouă, plouă fără îndurare.

Cerul şi-adună cenuşă-ntr-un loc,

Bezmetică  ploia se prinde la joc,

Dansează frenetic pe-asfalt cu noroi

Şi plouă şi plouă  cu atâtea ploi.

Îmi prind astenia  în muguri afară,

Un umed fior pe gât imi coboară,

Îţi privesc zâmbetul prins în privire

Şi plouă, plouă cu atâta iubire.

Vânez umbre fugare,

pe toate căile ce le-am trecut

sau poate mai aştept

setoasă de alte rătăciri…

Am să-mi închid păsările,

într-o scoică

 unde marea se prinde de cer,

să-mi fac din ele un talisman,

să nu  le măture vântul

cu ultimul expir

când trupul despică pământul…

  şi eu  mă înalţ cu ele

întru mine

şi tot.

Când noaptea se dilată-n insomnie,

disloc iluzii

mâna-n mâna cu tăcerea şi mânia.

Drumul pe care trec,

umilă şi trufaşă,

deopotrivă cu amăgirea,

păşeşte singur;

coboară, urcă, freamătă

speranţe…gânduri… iubiri…

iar eu lacomă

adun  cercuri

între teluric şi lumină

să mă conturez,

până când o altă dimineaţă

sprintenă şi sonoră

se caţără în ochiul

ce strigă lacom

ţărâna şi lumea

şi-o altă noapte

îşi  adânceşte   rugăciunile

cu-n ochi prins de păsări şi altul de lut

Te privesc cu tăcerile strânse-n pumni

într-o nemişcare cenuşie

dincolo de margini e haos

aripi însetate bat miezul somnolenţei

mai şerpuiesc încă progeniturile ispitelor

seduse de o iluzie

ascunsă-n propria realitate

zid de amăgire

îmi revendic dreptul de a fi pasăre

sau femeie copac

c-o nepăsare ameţitoare

să ascult cum urlă lupii

în secatuirea din noi

şi într-o emoţională hibernare

să aştept cutremurul

o altă revărsare a iubirii

din mine

Cândva mă voi regăsi într-o ultimă rugăciune

am să-mi înmoi sufletul umil

în miezul iubirii sfinte

fericită poate

voi avea înaltul

fără să cunosc sfâşietoarea disperare

focul

înainte să mă rostesc

dincolo de beznă

Cândva am să mă aflu învingătoare

în toate luptele pe care le-am dat

sau nu le-am dat

am să adun într-un geamăt

tot ce am iubit

şi tot ce am ştiut

amăgiri suspine bucurii

nimicuri

şi cu toate acestea am să mă târăsc

în faţă LUI

într-o ultima aşteptare

Cândva am să fiu una cu eterul

piatră şi rădăcină

am să-mi aud numele

nenumăratele strigări

dintr-un trecut neştiut de mama şi de lumea

care m-a legănat

când nu am fost cuvânt

pasăre în ochiul LUI

sau gând

cocorii iubite

aştept la porţi

 să-mi descifreze calea

 aceea parte în care mă absorb

să renasc în cuvinte

o goană nebună mă sfâşie

din urmă să-mi adulmec paşii.

 doar tu

sălbatică înflorire

sprijini tăcerea

elegiatic

 între teluric şi candelă

în golul rămas

 creşte adâncul

 dulcele amar din cupa cu vin negru

prins între iluzii

şi corbii iubite

 veghează flămânzi căderile

Hic et ubique

  setea turbată

ce-mi macină drumul

 seceră lumina

şi nu mă opresc

închise sunt porţile

de nu mă găsesc

noaptea

când morţii îşi cern nisipul

între pământ şi lună

echilibru fragil

dintre simţuri şi spirit

dintre patimă şi înţelepciune

vânez păsările

 luminii

noaptea

când furtuni de forme tulbură veghea

în libertatea nelibertatii

 credinţă şi îndoială

cu gheare de foc prind sufletul de cer

cât un colibri de-ar fi

mi-ar fi deajuns

să sorb din irisul nevăzutului

luminarea

noaptea

când kundalini atinge bezna

în istovirea clipei

spre neunde

 înalţ păgână rug

să-mi mântuie setea nebună

shunyata

Eu stau la apus de nopţii

sau poate la răsăritul din mine

uitat cândva în crângul

de la răspântie de drumuri

unde doar vestejirile se adună

în visul de verde

din ochiul închis

al fântânilor păsări

câte aşteptări au murit în pădurea tristă

decolorate în fumul alb

din iarba strivită de tăcere

îndoieli renunţări iluzii

la sânul cocorilor răniţi de timp

copacii sunt păsări cu pieptul zdrobit

ce ireal se zbat ameţiţi

de uimirea necuprinsului adânc

îi văd îi ascult cum cânta

cu capul plecat pe umărul pământului

nu le-aud niciodată glasul

doar vântul descifrează

taina  împăcării

când adieri de păsări îşi poartă zborul

peste aşteptarea lor

am să-mi ascund elegiile

sub scoarţa copacilor

şi eu alintată

să trec cu depărtarea

într-un vis de verde

E atât de frig!

doar corbii veghează

umbrele tăcerii.

clipe de nebune căutări,

vanităţi

cresc multicolore sub ramuri de ceaţă.

clipeşte eternitatea

acolo

unde cuvintele se prind de cer

cu umbra de lume dezlegată.

Dacă aş putea...

aş strălumina păsările,

albe speranţe

îngropate

sub pleoapa pământului.

să încolţească într-o iluzorie lume

nelibertatea libertăţii...

dureroasă împăcare!

doar cocorii

 mă adune

în odihna uitării.

M-am aşezat pe marginea sufletului tău

să înfloresc lumini din hău

e atât de frig!

doar gândul veghează

umbrele tăcerii

undeva la răspântiile durerii

crabi cu cleştii de aramă

decupează altare uitării

îi văd îi aud

cu tristeţea braţelor rotunjite

peste aduceri aminte

între întunericul luminii şi cuvânt

oglinzi coapte

sub limbile Gheenei

rotesc cărările îndoielii şi speranţei

e atâta ceaţă

încerc să mă adun din mine

victimă şi călău

beată de iluzia înţelegerii

cu închisorile sfărâmate

beau sânge de lună

din noaptea răsturnată-n corbi

sălbatică înflorire

vis şi ţărână

volbură şi flori

mi-e atâta sete de tine

 Cântă toamna tristă pe-o singură strună

Decembrie din ploi zăpada-şi adună

Cu pasul prin noroi, răceala-şi desface

Albastru firav, în cearcăn îl preface

Decembrie iubite, ne dă în vileag

Fiorul din suflet şi gândul pribeag

Auzi cum răsună în ploi aşteptarea

Zăpezii să cadă sfidând depărtarea.

Decembrie îmi poartă blestemul dorit

Înfiorând adâncul sub cerul cernit 

Cu dor de tine de la izvor în mare.

Când iarna-şi croieşte-n inimă cărare

Avar am să păstrez licoarea rubinie

Din strugurii ascunşi sub frunza ruginie

Înaltul zbor de păsări al altei primăveri

Cu marginile prinse-n iarba de mai ieri

La capăt de drum cu vise apuse,

Atâtea cântece  rămâne nespuse.

 Undeva adastă un dor nepătruns,

Un vis de iubire-n frunze ascuns.

 În amintiri născute din visare,

Însingurarea-şi află alinare.

 Iluzii aromate de vechi vibrări

Ascund nostalgic, tăcute chemări.

Nimic nu e iubite,  întâmplare,

Nici ziua de azi cu clipe amare.

Încearcă tristeţea să-şi facă popas

Dum spiro spero atât ne-a mai rămas.

 Când soarele curge-n seară arămiu,

S-adoarmă la sân de lună argintiu,

La început de drum la capăt de cărare,

Unduie tăcut un gând de împăcare.

Sunt zile în care mă îmbrac în otravă

când frica de necunoscute ţărmuri muşcă

din inima prinsă-ntr-un mâine incert

pornesc la vânătoare

cu o fărâmă de adevăr

îmi topesc gândurile

înflorite într-un descântec

să le aud cum urcă în miez

şi eu dezgolită să curg

într-un sâmbure de întuneric

spre acea parte din mine

unde am fost pasăre albă

lupoaică flămândă

în ochiul necuprinsului

înainte ca noaptea să-mparta timpul cu ziua

când un cuvânt de lumină

desena imaginea iubirii

înafară asurzitorul strigăt al tăcerii

înăuntru

neliniştea liniştei