O, de câte ori
nu m-am înălţat
în zbor
sfidînd
toate legile fizicii

Pluteam uşor
peste munţi uriaşi
de ignoranţă
răutate
ură
indiferenţă
prostie
neputinţă.

Priveam lumea
de sus
şi doar acolo
înţelegeam
vulturii.

N-am înţeles
de ce la
aterizare
tălpile-mi
sângerau…

Mi-este dor
dar dor de tine
merg prin ierburi ca năuca
sau năluca
cucii-mi cîntă iar prohodul
iarba-mi taie astăzi nodul
întrebărilor deşarte
eşti aici sau... eşti
departe
chiar exişti

sau eşti doar dor?
uite cum îmi intră-n nor
o dorinţă nerostită
cum că vrea să-ţi fiu iubită
printre razele de lună
sau de soare...
cine ştie, să mi-o spună-n poezie
că mi-e proză viaţa toată
enigmă nedezlegată
ţi-s iubită?
ţi-s uitată?

De dincolo de gheţuri, neştiute umbre
Mă poartă către tine pe-aleile de vis
Şi cu rapacitate vor timpul ca să-l scurme
Să-mi ostoiască dorul ce-odată l-am ucis.

Dar dincoace de tine, se află doar tăcere
Ce se propagă-n aer cu picuri mari de ger
Speranţele timide dispar ca o părere
Şi nemişcarea toată mă-mprăştie-n eter.

Doar eu rămîn stingheră ca o baladă veche
Şi cînt o melodie, uitată şi-n falset
Privind cum doruri toate dispar doar în pereche
Cînd plînge-n vers nostalgic un neştiut poet.

O lume rea, urâtă şi perversă
Îmi paroxează sistematic nervul
De nu-mi mai aflu locul şi nici verbul
Prin viaţa consumată-ntr-o aversă.

Mă-ndrept către speranţă cu lumină
Şi vertical încerc să mă înalţ
Dar, scrijelesc a fluturilor smalţ
Care-n cădere, se prefac în tină.

Mă tot repet, mizeria desfid
Alung urîtul, ura sau tristeţea
Legând cu lanţuri grele tinereţea
Ca bâtrâneţii uşa sţă-i închid.

Sunt pour toujur captivă în sistem
Şi claustrată în himerice coclauri
În care nu-s meduze, minotauri
Un areal de care mă tot tem.

Prefigurînd o lume androgină
Rătăcitoare prin planeta Ning,
Trăieşte-n ireal, dar de-o ating
Sunt vinovată fără nici o vină

În fapt, bacovian mi-e dor de tine
Mi te strecori în gînduri ca un fur
Mi te îneacă dorul în Amur
În plîns tăcut cu litere aldine

Pe toţi cocorii ţi-am trimis iar gânduri
Să nu te mai invent trag storul nopţii
Dar încă-s zălogită-n casa sorţii
Şi îţi citesc uitarea printre rînduri.

De-ai poposi la mine în poeme,
Versul mi-ar fi arcuş, glasul vioarâ
Toamna s-ar transforma în primăvară
Iar pentru plîns nici nu ar mai fi vreme.

Dar suntem anonimi; tangenţial
Ne-nscrie viaţa pe cîte-o abscisă
Tînjim la fericirea nepermisă
Când neputinţe consumăm venal.

Tu nu mai vi, eu încă te mai sper
În jur, tăcerea doar mă însoţeşte
În timp ce-m mine creşte şi tot creşte
Un dor absurd cu gust de efemer.

Un cîine urlă îndelung la lună
Cu glasul omenesc tânguitor
Spunînd în graiul necuvîntător
Că viaţă, i-a rămas cît o fărîmă

E-un ger, de piere şi nimicul
Iar luna, sa-mbrăcat în ghiaţă
El, sărăcuţul, n-a văzut la faţă
Un zâmbet cald să-i mângâie boticul.

Să aibă-n preajma lui un suflet
Ar vrea,să-i ţină de urît
Să nu se simtă-atât de amărât
Cînd simte-n coastă a gerului răsuflet.

Şi urlă lung, dar cine să-l aline?
„E doar un cîine” spun cei ce-l aud
În timp ce urlă, urlă ca zălud
Şi-n urletu-i sunt lacrimi şi suspine.

Biet câine, frate-mi eşti; durerea
Ce tu o simţi e şi durerea mea,
Şi eu aş vrea să vine cineva
S-alunge tot urâtul şi tăcerea.

Nu vine nimeni, e pustiu în jur
Şi-n mine, e un urlet în tăcere
Doar lacrima se-nneacă în durere
Din noaptea neagră fără de contur.

N-am să-ţi dansez hip-hop pe tastatură
Toples la bară nu-ţi voi putea face
Şi ca să vezi ce e sub carapace
Nici neputinţei n-am să-i pun armură.

Fiinţa-mi trag din ierni voevodale
Cu stele-n păr din fulgii de zăpadă
Las vălul de-ntuneric iar să cadă
Să dezgolesc minuni arhetipale.

Eu vin din vremuri de demult uitate
Din timpuri cu domniţe, cavaleri,
Ce-s nemurite-n colbul din tăceri
Pierdute-n vis şi în serenitate.

Mă tot trudesc spre tine să ajung
De-aici, de unde-i timpu-nnămeţit
Şi chiar dacă răsar în asfinţit
Şi lupi-n suflet urlă iar prelung,

Nu m-aştepta pe mess în astă seară
Sunt pe orbita unui Google chrome
Mai sigur, ne-ntîlnim poate la vară
În univers, cuprinşi într-un genom.

Când dorul meu năvalnic ţi se opreşte-n prag
Şi ploaia grea de toamnă porneşte peste case,
Te văd parcă aevea şi te aştept cu drag
Şi număr în neştire zile şi nopţi rămase.

Doar ceasul a mirare, opreşte ticăitul
Speranţa-ncremeneşte o clipă-n aşteptare,
Chiar micul univers mimează infinitul
Şi dorul, către mine ţi-a neteztit cărare.

Felină stând la pândă mi-e încăperea rece
Să plouă cu iubire pe doruri şi pe vise
Nu vreau să mă mai doară viaţa care trece
Şi clipele stinghere, să-mi zacă iar ucise.

Şi de-o fi să ningă ne-ntrerupt
Peste noi ca într-o feerie
Dă-ne doamne chiar pentru vecie
Zbor în vers tot mai înalt, abrupt.

Să ne înălţăm a nemurire
Îngeri din icoane adunaţi
Şi în primăveri azi întomnaţi
Întru slava ta cu umilire.

Să ne fie versul hrană, haină
Cât în el trăi-vom ancoraţi
Cu iubirea, toleranţa fraţi
Vers- poet doar o imensă taină.

Un zâmbet selenar mi-aduce gânduri
Spre ierni ce-s cu zăpezile arzând
De-n iarna mare voi intra curând
Şi n-am să îţi mai trimit de-acolo rânduri

Să nu te temi că m-am pierdut pe veci
Voi fi mereu alăturea-ţi de tâmplă
Şi chiar de nu voi şti ce se întâmplă
N-am să mă pierd în gheţurile reci.

Tu să mă ţii aproape de iubire
Să îţi dezmierd adesea câte-un gând
Promit să nu mă vezi deloc plângând
Că lacrimile nu au amintire.

Îţi voi şopti cuvinte doar în gând
Prin ele voi păşi ca pe-o alee
Mă voi urca-ntr-un tren spre căi lactee
În mână c-o batistă fluturând .

Zâmbetul lui o înfurie pe Doria. Îi mulţumii scurt şi se întoarse să plece. Dar, braţul ei rămăsese zălog în mâinile lui. Se uită la el apoi, semnificativ la braţ iar acesta înţelese că o deranjează şi-I dădu drumul. Ea traversă strada şi el o urmă. Reînnoi întrebarea:
- Şi de ce ziceai că vrei să te sinucizi? Întrebă iar zâmbetul acela se accentuă
- Nu ziceam zise ea iritată.
- Bine, nu ziceai spuse el dar poţi să-mi explicit de ce?
- Ca să aflu cum e!
- Oo, zise el cu un zâmbet larg, atunci trebuie să-mi cer scuze pentru că ţi-am împiedicat cercetarea.
- Zâmbii şi ea şi simţi că nu trebuie să fie furioasă pe el numai că era tristă în acea zi.
- Şi acum unde mergi? O întrebă el în timp ce mergea în aceiaşi direcţie.
- Acasă, veni răspunsul..
- Acasă? Singură?
- Exact, acasă singură. Dar tu? Nu te-am mai văzut pe aici. Avem cumva acelaşi drum?
- Cam da, veni răspunsul. Întâmplarea face că merg chiar până lângă casa ta, la vecinul din dreapta.
- Care vecin? Mă îndoiesc de faptul că ştii unde stau.
- M-ai prins, nu ştiu unde stai dar nu te-am minţit merg până la vecinul din dreapta.
- Dar îl cunoşti?
- Nu, nu-l cunosc... ar trebui?
- Mă gândesc că da, dacă tot vrei să-l vizitezi.
-Dar cine a spus că vreau să-l vizitez?
- Păi chiar tu... îi mai dispăruse furia pe el, îi plăcea că e spontan şi că are umor dar, tot nu putea să nu se gândească la faptul că atitudinea lui este a unui băiat cu bani răsfăţat şi care priveşte totul cu superioritate. Nici nu ştia bine de ce l-a catalogat aşa poate pentru faptul că zâmbetul acela misterios uşor ironic o iritase...
Au mers împreună pe o stradă lungă spre casa părinţilor Doriei. La colţul străzii Doria s-a oprit şi i-a spus:
- Până aici am mers împreună. Îţi mulţumesc pentru că m-ai ferit de maşina aceia şi-ţi doresc numai bine în viaţă. Îi întinse ferm mâna.
- El îi prinse mâna cu amândouă mâinile lui se uită în ochii ei apoi îi spuse:
-Nu-ţi lua adio de la mine că sigur ne vom revedea. Asta, o înfurie iarăşi pe Doria.
- Chiar fără voia mea?
Chiar fără zise el şi iar arboră zâmbetul acela ironic şi misterios
- Şi de ce ar trebui să se întâmple asta? Întrebă ea uşor iritată?
- Pentru că am planuri cu tine, veni răspunsul lui prompt. Ea râse şi-i spuse că ar fi curioasă să vadă cum s-ar putea întâmpla asta iar el ripostă spunându-i că nu va trebui să aştepte mult ca să afle, pentru că se vor întâlni curînd. Îi sărută mâna, o privi din nou adânc în ochi o salută şi plecă. Doria rămase puţin descumpănită apoi îşi zise că a vrut să fie teribil şi să o lase cu gura căscată ceea ce şi reuşise defapt. Era în continuare furioasă pe ea, pe pardesiul ei sărăcăcios, pe care parcă-l vedea pentru prima oară, pe haina lui de piele, pe ochii lui care o tulburaseră, pe lume, pe tot. Mai făcu câţiva paşi şi intră în curtea părinţilor. La puţină vreme uită întâmplarea şi-şi văzu de ale ei. Îi păru rău că în seara aceia trebuia să meargă acasă. Ar fi vrut să nu fi fost singură să fie cu Iana să-i povestească întâmplarea deşi ştia că Iana fiind o fire romantică ar fi catalogat întâmplarea ca un început de idilă. Dar, cu toate acestea, simţea nevoia să vorbească cu cineva.

Ca două flori ce-au înflorit degeaba
În umbra toamnei facem azi bilanţul
În timp ce tot mai mult se strânge lanţul
Şi-ncetinim a static toată graba.

Bilete, doar pe frunze mai trimitem
Către noi înşine sau poate aiurea
Acum când a şi desfrunzit pădurea
Şi nu mai vrem păcate să comitem.

Ne risipim în toamnele ce vin
Cum vântul risipeşte a lui pale,
Din ochii tăi, cad înstelat opale
Şi din ai mei cad lacrimi şi venin.

Din primăveri, a mai rămas doar gândul
Că n-am trăit doar am visat iubirea
Cu noi odată-ncetineşte firea
Şi stăm cuminţi, ca să ne vină rândul.

Să mergem către cel ce zodii-mparte
Şi mişcă cer cu stele şi cu sori
În timp ce noi, deja campaţi pe nori
Vom fi tot mai departe, mai departe...

Nopţile pierdute era o mare problemă pentru Doria care nu era obişnuită să le piardă. Pentru Iana şi Ion era simplu ei dormeau a doua zi cât vroiau dar pentru Doria era chinuitor. Pe la jumătatea zilei i se făcea atât de somn că de multe ori mergea la farmacie şi cumpăra cofeină pe care apoi o lua ca să rămână trează. De fiecare dată în asemenea situaţii îşi promitea că de la serviciu va merge acasă unde va dormi până a doua zi dimineaţa. Dar, niciodată nu se ţinea de cuvânt. Nevoia de a se întâlnii cu prietenii şi de a visa împreună la lumi imposibil de atins era atât de mare că uita de fiecare dată de promisiunea făcută. Uneori când Ion avea bani le ducea la câte un restaurant de lux sau la cofetării mari unde trataţiile erau regale. Mâncau feluri de mâncare de care Doria nu auzise niciodată şi se desfăta privind luxul din local, era un fel de curiozitate dar niciodată nu şi-a dorit să fie bogată şi să trăiască în lux. Altădată le ducea la teatru sau la operă. Deşi nu avea deloc cultură muzicală, Doria a fost impresionată de muzică de operă de care apoi nu s-a mai despărţit toată viaţa. În perioada aceia, era spre toamnă, într-o zi Doria a simţit nevoia să meargă singură într-un parc şi să reflecteze puţin la viaţa ei care simţea că se scurge fără nici un rost. Nu-i plăcea să locuiască singură, ar fi dorit să stea cu mama cu tatăl şi surorile vitrege. Dar lucrul acesta nu era dorit de tatăl vitreg iar mama era şi ea o fiinţă timidă care nu îndrăznea să se impună soţului astfel că niciodată nu a spus nu vreunei hotărâri luate de el în privinţa Doriei oricât de nedreaptă ar fi fost acea hotărâre. Doria avea un fel de frumuseţe cuminte care venea parcă din sufletul ei, era destul de înaltă, proporţionată, făcuse sport de performanţă în liceu, avea trăsături frumoase, cu părul şaten închis spre negru, cu ochi albastru metalic şi pielea albă. Era o figură destul de interesantă. Era totdeauna modest îmbrăcată, nu şi-ar fi permis nici material şi nici nu era interesată de felul cum se îmbracă. Mai târziu sora ei vitregă cea mică o fată foarte frumoasă şi cochetă îi reproşa mereu că în loc să se îmbrace elegant Doria îşi cumpăra cărţi. Leni sora ei îi spunea să se îmbrace, să iasă în evidenţă că doar nu scrie pe fruntea ei câte cărţi a citit şi că dacă vrea să citească mult o poate face luând cărţi de la bibliotecă. Peste mulţi ani, ajunsese să îi dea dreptate într-un anume fel dar niciodată nu regretase cumpărarea cărţilor. În ziua aceea, se plimbase singură în parcul Carol după ce ieşise de la serviciu. Era tristă ca de fiecare dată când rămânea singură. Se gândea că nu are nici un plan de viitor, era furioasă pe ea că nu avea suficient curaj să ia viaţa în piept, să plece undeva să nu mai ştie ai ei de ea şi deşi stătea separată de ei era conştientă că nu se putea rupe de familie. Mergea pe aleile parcului tristă şi înfrigurată, strângându-şi pe lângă ea pardesiul ecosez vechi şi sărăcăcios. Se făcuse târziu şi se hotărî să plece acasă. Ieşi din parc merse agale şi se urcă în tramvaiul care o ducea spre casă. Tramvaiul era destul de aglomerat. Se aşeză pe platforma din spate, abătută şi îngândurată. Se hotărâse să treacă totuşi pe acasă pe la părinţi să-i vadă. La un moment dat se simţi privită. Se uită şi ea la rândul ei şi văzu doi ochi verzi, tulburători, frumoşi dar trişti care o priveau insistent. Se uită şi la posesorul lor era un tânăr blond cu părul ondulat,îmbrăcat cu haine de bună calitate, pantaloni bleumarin dintr-o stofă subţire, o cămaşă în carouri mărunte pe fond bleu şi o haină lungă de piele foarte fină, o geantă destul de voluminoasă pe umăr. Se uita la ea cu un zâmbet puţin ironic. Doria îl privii o clipă timp în care observă că acesta o măsoară ostentativ din cap până în picioare. Se gândi că se uită cât de sărăcăcios e îmbrăcată apoi, schimbă privirea şi îl şi uită. Coborî la staţia la care trebuia să coboare încercând să traverseze prin spatele tramvaiului. Făcu primul pas şi auzi un vuiet puternic care venea cu viteză spre ea. Nu avu timp să se ferească însă două braţe delicate dar puternice o trase brusc din spate iar o fracţiune de secundă mai târziu o maşină o şterse pur şi simplu. Fu atât de speriată că uită să mai respire. Se dezmeticii şi se întoarse să vadă cine o salvase de la moarte. Era tânărul din tramvai cu acelaşi zâmbet ironic şi ochi trişti care o întrebă de ce vrea să se sinucidă.

Renunţarea Ianei la facultate fusese prina dintr-un şir lung de erori pe care avea să le facă în viaţă. Între timp, prietenia ei cu Doria se consolida pe zi ce trecea. Şi Doria era o fată necăjită deşi nu prea era conştientă de asta. În ciuda faptului că ducea o viaţă tare grea şi era sufleteşte în bătaia vîntului,era o fire veselă şi romantică a cărei existenţă se desfăşura pe două planuri paralele: unul real care trecea aproape neobservat de Doria şi unul imaginar în care trăia intens şi unde îşi crease o lume a ei ianccesibilă celor din afară unde toate lucrurile erau exact pe măsura nevoilor ei. Asta a ajutat-o să depăşească multe necazuri pe care le-a avut în viaţă. Se născuse la ţară, într-o zonă de munte şi trăise până la zece ani cu mama şi bunicii într-un loc aproape izolat, fără lumină electrică, fără tovărăşia copiilor. O crescuseră bunicii fiindcăi mama era mereu plecată pentru a câştiga bani necesari traiului de zi cu zi. Nu simţise lipsurile nu realizase că sunt săraci căci avea doi bunici care erau atât de bogaţi sufleteşte încât compensase toate lipsurile. Când Doria împlinise zece ani, mama ei se recăsătorise şi plecase la Bucureşti lăsând-o pe Doria în grija bunicilor.A fost un moment tragic în viaţa Doriei. Deşi era foarte ataşată de bunici plecarea mamei a sfâşiat-o pur şi simplu. A plîns aproape neîntrerupt vre-o lună de zile iar cînd s-a oprit era deja depresivă şi făcea crize de spasmofilie şi atacuri de panică. Acestea aveau să o insoţească o lungă perioadă a vieţii ei. După terminarea şcolii elementare Doria a fost luată de mama ei la Bucureşti pentru a face liceul acolo. Impactul cu oraşul şi noua familie a fost dur pentru Doria. A fost primită cu ostilitate de tatăl vitreg dar, cu bucurie de cele două fete ale tatălui vitreg. Cum Doria nu crescuse în preajma tatălui natural era foarte dornică să aibă un tată şi se străduia din răsputeri să-i fie pe plac.Lucrul acesta însă, nu s-a realizat decît foarte târziu în ultimii ani de viaţă ai tatălui vitreg care paralizat fiind rămăsese în grija Doriei. Doria se întreba mereu unde greşeşte de nu poate să intre în graţiile tatălui vitreg şi nu a reuşit să-şi răspundă decât tîrziu când era deja matură şi cu experienţă de viaţă. Vina ei cea mai mare era că era copilul altui bărbat şi lucrul acesta nu se putea schimba cu nimic. Intrase la liceu cu un an mai târziu din cauza buletinului de Bucureşti pe care nu putuse să-l obţină, tatăl vitreg nefiind dispus să o înfieze, lucru care o marcase, apoi după doi ani de liceu la zi fusese nevoită să se mute la seral pentru că tatăl vitreg o trimisese la muncă. Nu se supărase pe el pentru asta, din contra îi fusese recunoscătoare pentru că îi prinsese bine în viaţă. Când o cunoscuse pe Iana era exilată din casa părinţilor în casa cumnatului de la sora vitregă ce-a mare, casă în care locuia mama cumnatului care nu fusese de accord ca ea să se mute acolo. Aici ea nu avea voie să folosească grupul sanitar din casă, iar când avea nevoie să facă asta îşi lua un bilet la film la un cinema de peste drum sau…mergea la prieteni care nu stăteau chiar aşa de aproape. Ion şi Iana locuiau la două staţii de tranvai de ea . Locuitul în casa cumnatului care-I luase mamei Doriei bani mulţi ca să o mute acolo pe motiv că-I vinde partea lui de casă( lucru care s-a dovedit nereal )fusese foarte chinuitor pentru Doria care pe lângă privaţiunile de tot felul se simţea şi pustiitor de singură. Cam în această perioadă a vieţii ei o cunoscuse Doria pe Iana. Le apropiaseră tinereţea, vecinătatea, idealurile. Doria petrecea multe nopţi cu Iana , Ion şi cu prietenii lor din cartier nopţi în care vorbeau şi visau împreună. De multe ori, Doria nu mai pleca acasă şi rămânea la Iana unde dormeau toţi trei într-un pat dar, fericiţi de vecinătate. De multe ori se întîmplase să nu aibă ce mânca seara dar aveau sufletul atât de plin de vise că lucrul acesata nici nu mai conta.

Se cunoşteau din dolescenţă.Doria, o cunoscuse în casa unui prieten din cartier. Iana, era frumoasă, diafană, cu ochi mari verzi uimitori în care te pierdeai ,un păr des castaniu de o lungime cum Daria nu mai văzuse. Despletit şi adus în faţă atingea genunchii. Îl purta simplu într-o coadă groasă pe spate ceea ce-i dădea o disţinctie aparte. Iana era studentă la geologie în anul întîi, ocazie cu care venise în Bucureşti din partea cea mai de nord a Moldovei. Vorbea în dulcele grai moldovinesc ceea ce o amuza teribil pe Daria. Iana era mignionă dar tare aprigă la mânie. Era iubita lui Ion prietenul din cartier al Doriei. Îl cunoscuse prin intermediul unei bune prietene Flori poerclită în cartier ţiganca datorită ochilor verzi fascinant de frumoşi şi părului ca zmoala, tot moldoveancă de origine care fusese pentru o perioadă de timp vecina lui Ion. Doria l-a îndrăgit imediat. Ion era o persoană care ştia să capteze atenţia. Un boem care iubea cultura sub toate aspectele ei, care ştia să viseze atât de îndrăzneţ şi de frumos încît prietenii stăteau sideraţi nopţi întregi să-l asculte. Era o persoană foarte nonconformistă, nu era deloc înregimentat în sistem şi culmea reuşise să nu aibă probleme cu poliţia, lucra sporadic, făcea bani mulţi şi atunci îi cheltuia pe toţi cu prietenii prin cârciumile de lux. Îi plăcea să aibă locotenenţi pe care-i plătea regeşte evident atunci când avea bani. Când nu avea, mânca salam ieftin, măsline, brînză, sau…mânca când îşi aducea aminte.Mâncarea nu era deloc o prioritate pentru prietenii din cartier. Uneori reuşea să găsească cafea adevărată şi să o bea tot cu prietenii. Atunci în jurul cafelei şi uneori la câte un minuscul pahar de vorcă visele deveneau îndrăzneţe, Everestul comunismului era escaladat cu un pocnet de degete şi toate visele deveneau posibile.Iana locuia cu Ion într-o camera minusculă ce făcea parte dintr-o casă mica făcută din chirpici dar care se afla într-o grădină generoasă plină de gutui , viţă de vie şi flori astfel că vara era o încîntare. Camera în care locuiau era poreclită de prieteni ambasada. Era o camera ca de doi metrii pe încă doi în care încăpuse un pat, de două persoane, o masă care defapt era un dulap de vase, un fotoliu în care stătea amfitrionul când avea musafiri (aşa-I plăcea lui Ion să glumească pe seama fotoliului)şi un raft ghiftuit cu cărţi. Hainele lor puţine la număr erau ascunse într-o nişă în perete ascunsă de o perdea. Pe pereţi se aflau vre-o trei tablouri pictate într-o mnieră modernă de un pictor ilustru necunoscut dar de talent, prieten cu Ion. Era o atmosferă boemă în ambasadă astfel că porietenii petreceau acolo multe nopţi stînd de vorbă pur şi simplu, depămându-şi visele. Ambasada era poarta iamginară spre libertate. Se vorbea mult de poezie, poeţi, Ion iubea foarte mult poezia, poeţii romantici, era admirator Esenin, chiar el cocheta cu poezia. Acolo-şi citise Doria pentru prima oară poeziile pe care nu îndrăznea să le arate nimănui. Era o fată timidă deşi un temperament puternic, toate trăirile ei nu reuşeau din cauza timidităţii să iasă la suprafaţă.Ion fusese primul care descoperise în ea poetul de mult mai târziu şi o încurajase. Iana, o cucerise cu totul pe Daria astfel că în scurt timp devenise bune şi nedespărţite ptietene. Asa aflase Doria despre viaţa Ianei despre familia ei cu copii mulţi adunaţi din două căsătorii antrioare ale părinţilor. Curând după hotărârea de a rămâne impreună cu Ion ca iubită a lui Iana renunţase la facultate şi acceptase vaiţa boemă a acestuia. Dragostea pentru el o făcuse să accepte multe compromisuri căci Ion putea să fie un prieten extraordinar dar ca soţ era sub orice critică. Se trezise stand multe ore singură într-o casă străină,cu multe lipsuri, unde părinţii lui Ion mama şi soţul mamei nu vedeau deloc cu ochi buni această legătură. In atare situaţie, fără serviciu, fără ocupaţie, neîndrăznind să spună părinţilor ei de decizia luată, singura consolare era cititul şi dereticatul prin ambasadă. Astfel prietenia cu Daria fusese ca o consolare mai ales că nici viaţa Dariei nu era mai uşoară.
(va urma)

Zborul meu
zbatere oarbă
drum anevoios
prin vene
şi artere
nervi
şi sinapse.

Cerul meu
viscere şi întuneric
spaime opace
înălţare
în adânc
abisal.

Năzuiesc lumina
răsăritului
primită în
asfinţit
neînţelegând
că aripile-mi sunt
pe dinăuntru.

Corina se trezi mergînd pe traversele unei căi ferate de linie îngustă.Era noapte, întuneric şi ea mergea cu mare greutate.Deşi nu se vedea nimic în imediata vecinătate din cauza întunericului, ştia că este pe calea ferată de linie îngustă care trecea prin spatele casei din localitatea de unde se născuse şi copilărise. Păşea cu precauţie din traversă în traversă. Pe linie, se vedeau nişte luminiţe care mergeau în aceiaşi directie cu ea. Ştia că acele luminiţe sunt oameni care mergeau ca şi ea în acelaş loc. Din când în când, cite o luminiţă dispărea şi asta însemna că omul respectiv a făcut un pas greşit şi a murit de aceia păşea cu mare, mare atenţie şi nu călca apăsat decât cînd talpa piciorului simţea traversa sub ea. Ciudat dar ceea ce se întîmpla nu o speria deloc. Simţea că trebuie să ajungă neapărat undeva deşi nu ştia unde şi nici de ce trebuie să facă asta. Dar nevoia de a ajunge acolo…undeva, era atât de imperioasă încît singurul lucru pe care-l putea face era să înainteze. Merse aşa cu mare caznă vreme îndelungată astfel că era foarte obosită când părăsi acest drum periculos. Peisajul s-a schimbat brusc şi deşi era dimineaţă foarte, foarte devreme putea să-şi dea seama că era pe o stradă din Bucureşti pe care o identifică ca fiind Ştefan Furtună, că aşteaptă la o poarta Spitalului Militar împreună cu alţi oameni să intre pe la intrarea veche . Erau lângă poartă şi în parc castani bătrâni pe care-I vedea bine şi vedea cum vântul mişcă frunzele. După o aşteptare destul de lungă cineva deschise poart şi lumea se bulucii înăuntru. Intră şi ea cu ei dar rămase lângă poartă, încurcată fiindcă nu ştia deloc ce caută deşi simţea că e pe drumul care trebuie. Tot stând aşa la un moment dat, a venit un om a luat-o de mână şi a tras-o după stâlpul porţii unde ar fi trebuit să fie căsuţa portarului. A dus-o fără un cuvânt la uşa acesteia. Era o căsuţă cu pereţi din cărămidă aparentă, veche, cu o uşă micuţă de lemn veche şi ea. Avea un singur ochi de geam acoperit cu o perdea din pânză alba care nu permitea să vezi ce e înăuntru. Simţi că o emoţie puternică o cuprinde şi nevoia de a ştii ce se află dincolo o făcu să apese pe clanţă. Ziua începea să se instaleze încet încet. Acum se distingeau bine lucrurile din jur, afară pe stradă se auzeau maşini şi zgomotele inerente unei început de zi. Apăsă pe clanţă şi intră. Inăuntru era puţin mai întuneric decât afară dar putu vedea că în camera destul de mica era o masă de lemn veche, un scaun la fel de vechi şi sărăcăcios şi un pat acoperit cu o pătură cazonă pe care dormea un bărbat îmbrăcat, neînvelit . Era întors cu faţa la perete aşa că nu putu să-şi dea seama cine este. Curioasă se apropie de pat şi se aplecă peste cel ce dormea. Atunci văzu pe vărul ei Tudor, care dormea un somn adânc. Tudor era vărul ei cel mai drag şi apropiat de ea.Era persoana pe umărul căruia plângea ori de câte ori viaţa îi mai dădea câte o palmă. Şi cum le încasa destul de des umărul lui Tudor era mereu disponibil. Fraţii ei erau fraţi numai cu numele, nu se cunoşteau aproape deloc iar în extrem de rarele ocazii cînd se vedeau, discuţiile erau supărător de protocolare, astfel că nu era loc pentru confesiuni sau apropieri. Erau drăguţi, politicoşi dar…atât. A fost foarte bucuroasă să afle că Tudor e cel care doarme acolo şi foarte nedumerită de cum a ajuns la el, dar bucuria revederii cu Tudor a fost mai puternică. A pus mina pe umărul lui şi a încercat uşor să-l trezească. Nu a reuşit, dormea aşa de adânc…
A început să strige:
Tudore, Tudore, trezeşte-te, sunt eu Corina am venit la tine. A trebuit să-l zguduie zdravăn ca într-un tîrziu să-l trezească. S-a trezit nervos şi supărat spunând:
Doamne, da cum ţi-a dat prin cap să mă trezeşti tocmai acum când în sfârşit dormeam aşa de bine?Tu nu ştii măi fată cât de oboist şi chinuit am fost? Vii acum să mă trezeşti când aveam mai mare nevoie de odihnă…
Corina se lăsă moale pe pat şi începu să plîngă încet. Simţea o mare durere şi dezamăgire. Nu înţelegea de ce reacţionează aşa când altădată era atât de bucuros de întâlnire şi nu le ajungea timpul să vorbească tot ce ar fi avut de spus. Simţea că ceva se schimbase în sentimentele lui şi asta era de nesuportat pentru ea. El se ridică în capul oaselor se întoarse spree a, şi o mângîie pe obraz cu căldura pe care i-o cunoştea atât de bine şi-i spuse:
Hai, lasă , nu te supăra pe mine, nu ştii cîtă nevoie aveam de această odihnă şi câte m-i s-au întâmplat în ultima vreme.. .O mângîie, se uită la ea cu o mare tristeţe şi o strînse protector la piept. ..
Corina se trezi cu adevărat şi-şi dădu seama că nu a fost decât un vis. Un vis care îi lăsase o tristeţe grea în suflet şi o făcuse să se simtă ciudat.
Se pregăti şi ca în fiecare zi plecă la serviciu. Luată cu problemele starea aceia stranie îi mai dispăru reuşind să reintre în normal. La prânz însă, primi un telefon de la Braşov de la Mihai fratele mai mic al lui Tudor care o anunţă că dimineaţa la ora patru Tudor murise.

Plouă-n cadenţă şi mărunt
Ca-ntr-un bacovian poem
Nu ştiu să strig, sau să blestem
vis feciorelnic, păr cărunt.

Cînd inima prin ochi să iasă
ar vrea, să nu-mi mai stea în piept
În timp ce eu, în van aştept
O rochie albă de mireasă,

Dar nu e nimeni şi nimic
Când mai ucid odată visul
Şi mor şi eu cu el,"ucisul"
Ce iar mă scoate din tipic.

Licornii nu mai vin ci...pleacă
În nopţile cu lună plină
Din gândul meu ce poart-o vină
Şi-aş vrea să spun : ei şi ce dacă...

Dar n-o pot spune şi-mi e ciudă
Şi rup tăcerea nopţii-n două
În timp ce-n mine plouă, plouă
De-mi este iar poema udă

Licornii nu mai vin ci pleacă
Spre locu-acela selenar
În care gândul meu hoinar
Vrea veşnicia să desfacă

Licornii, nu mai vin sau...nu-s
Sau poate, nici n-au fost vreodată
Decât în minte-mi demodată
Şi pusă azi, cu josu-n sus.