Postările lui Florin T. Roman (108)

Filtrează după

Cimitirul din Sebiş

Pe un monument funerar

al cimitirului din Sebiş

stă sculptat epitaful:

„Lumea e o umbră,

Viaţa e un vis,

Sufletelor noastre

Cerul e deschis.”

Femeia care e îngropată acolo

se numeşte Nădejdea.

(Nu e metaforă, se poate verifica).

Pe un alt monument funerar

al cimitirului din Sebiş

stă sculptat epitaful:

„Trecător, opreşte pasul

Şi priveşte-acest mormânt,

Că ce eşti am fost odată

Şi ce sunt vei fi-n curând.”

Bărbatul care-i îngropat acolo

                    este tatăl meu.

 

Nu ştiu dacă tatăl meu, Traian,

a cunoscut-o pe Nădejdea,

dar ştiu că se înţelegea bine cu ea

şi nici în ultima vreme

n-am auzit ca ei să se fi certat.

Citeste mai mult…

Ecouri ale bătăilor inimii mele - XII

Duşmanii au mai mare nevoie de iubirea noastră decât prietenii noştri.

 

Când apare Dan Puric la TV, dispar toţi ceilalţi purici de pe ecran, dar dispar şi păduchii şi ploşniţele de prin studiouri. Vă daţi seama ce paradox? Un puric cu efect de insecticid.

 

Nu judecaţi preoţii. Ei sunt luptători în linia întâi a frontului. Aşa că nu e de mirare că unii sunt răniţi iar alţii cad în luptă.

 

Aproape toţi politicienii actuali ai României nu sunt altceva decât nişte caricaturi telegenice. Caţavencu şi Tipătescu sunt nişte heruvimi pe lângă ăştia, iar Caragiale pare teolog.

 

Când am fost la Aiud, n-am vizitat penitenciarul, ci Fabrica de sfinţi.

 

Am ascultat odată la radiocasetofonul de la maşină un cântec interpretat de Grigore Leşe, iar când s-a terminat caseta a trebuit s-o întorc, şi atunci a intrat, automat, radioul, cu un rock agresiv. Am crezut că am căzut din Rai în iad.

 

Eu n-am ureche muzicală. Aşa că pricesnele, colindele şi cântecele populare româneşti le ascult cu inima.

 

Pe fiecare mormânt scrie, cu litere invizibile: „Credinţa şi nădejdea se sfârşesc aici. Dragostea continuă”.

 

Un singur lucru nu înţeleg duşmanii noştri: că noi, românii, îl avem în inimă pe Hristos, şi cu El în inimă vrem să murim.

 

Deasupra Râpei Robilor de la Aiud pluteşte Duhul Sfânt, aşa cum plutea deasupra apelor, la Creaţie.

Citeste mai mult…

Ecouri ale bătăilor inimii mele - XI

Îmi place teribil blasfemia asta: Dumnezeu e un tip îngust la minte; nu ştie altceva decât: iubire, iubire, iubire.

 

Trebuie să depăşim moartea, nu să scăpăm de ea.

 

Ţara asta nu are nevoie de politicieni, ci de chirurgi.

 

Am fost întrebat de mai multe ori de ce nu mă fac preot. Am răspuns de fiecare dată cu cuvintele lui Ţuţea, că sunt deja preot. E-adevărat, nu am parohie, dar predic şi spovedesc pe unde-apuc.

 

În subsolul timpului cresc florile eternităţii.

 

Au mai rămas în România de azi trei oaze quasivirgine de spiritualitate autentică (ordodoxie şi românism): Bucovina, Maramureşul şi Ţara Moţilor.

 

Viaţa pământească e o şcoală unde învăţăm veşnicia. Moartea e deci examenul de absolvire.

 

Diferenţa dintre modernism şi postmodernism constă în faptul că modernismul ignoră tradiţia, pe când postmodernismul o neagă de-a dreptul. Asemănarea lor constă în aceea că fiecare este o treaptă a depărtării omului de Dumnezeu.

 

Într-o emisiune televizată, Stelian Tănase spunea că a citit foarte multe cărţi, dar că e suficient ca într-o viaţă să citeşti o sută de cărţi, cu condiţia să ştii să le alegi. Eu zic că e suficient să citeşti una singură, Biblia, cu condiţia ineluctabilă de a o citi cu ochii inimii.

 

Muzica rock agresivă este categoric anticreştină, deoarece are sonoritate antifonică, alternativă, ceea ce înseamnă că sunetele foarte înalte alternează cu sunetele foarte joase şi cu cele normale. Primele două categorii de sunete sunt nocive aparatului auditiv al omului şi în general întregului corp uman, din cauza vibraţiilor specifice şi pentru că depăşesc limita spectrului uman de toleranţă auditivă.

Citeste mai mult…

Frescă

Azi-noapte-am stat de vorbã
cu florile de crin
la margine de vreme
ca-ntr-un cavou de piatrã
ce îl ascunde-n pântec
un castru bizantin
obişnuit cu lipsa
lãsãrilor la vatrã.

Azi-noapte-am prins de veste
ca vindecat de vrajã
cã cei fugiţi din lume
şi din istoria firii
nu-s dezertori nemernici
ci sfinţi ce stau de strajã
cu flori de crin în mânã
pe zidul mãnãstirii.

Citeste mai mult…

Odaia bunicii mele

O cămăruţă-ngustă, dar curată,                  

ce nu se ştie când a fost durată,                 

cu-aspectul învechit, ca de chilie                 

în care-şi duce zilele o monahie,                  

un pat precum o veche piesă de muzeu,     

în care se-odihneşte, parcă, Dumnezeu,      

un scurt cuptor cu plită, văruit,                      

ce-i de pe vremea regelui zidit,                      

o masă mică într-un colţ stingher,                  

trei scaune înghesuite şi-un cuier,                  

o mâţă ce se freacă de picioare                      

şi doi nepoţi plecaţi departe tare…                  

 

Deasupra patului, cu perne mici,             

pe un perete şubred, din chirpici,             

stă, ca o santinelă, o icoană                      

cu Sfânta Ana de când era mamă,            

purtând în inimă o bucurie mare                

şi-n braţe pe Preasfânta Născătoare.        

 

Pe-un alt perete – o fereastră demodată         

ce dă spre uliţa azi asfaltată,                            

odinioară plină de noroi                                      

prin care treceau greu care cu boi.                    

De la fereastra asta, nu prea mare,                  

prin negri nori, ca printre cruzi duşmani,            

surâde vesel, uneori, acelaşi soare                    

ce surâdea şi-acuma 94 de-ani.                          

 

Şi pe-alt perete – nişte rame învechite              

din care, ca din pagini mult citite,                       

zâmbesc prin anii numeroşi şi duri                     

nepoate şi nepoţi maturi.                                       

Şi în aceleaşi rame strâmte,                                  

puse cu grijă-n loc de frunte,                                  

ca un certificat de sănătate –                                

poze color cu multe strănepoate.                           

 

Un fiu şi-o noră răbdători, trudiţi,

se îngrijesc zilnic, neobosiţi,

nimic să nu lipsească de pe masă

şi casa să rămână mereu casă.

 

Mărunta cameră devine brusc mai mare

adesea, când vin trei pensionare

ce-s coborâte parcă pe perete

dintr-un tablou c-o mamă şi trei fete,

trei fete harnice, frumoase şi cinstite,

pe umeri cu cosiţe lungi şi împletite,

cum le purtau demult fecioarele cuminţi,

sfioase şi ascultătoare de părinţi.

Şi-odaia-ncepe, tot mai tare, să se-nvârtă

de voie bună, veselie multă,

cu amintiri frumoase şi poveşti,

cu bancuri şi glume copilăreşti,

şi câte-o ceartă, ca între surori,

care se stinge repede, cu râs de mori.

 

Şi nici n-ai crede că-s pensionare

surorile acestea vesele, sprinţare,

de n-ai vedea, când străbate oraşul,

că trece şi pe la ele poştaşul.

 

Iar noaptea, când se urcă în tablou

cele trei fete tinere, din nou,

şi liniştea cuprinde iarăşi satul

încet, de la un capăt pân’ la altul,

şi când pe rând luminile se sting,

în încăpere nu se mai disting

decât smerenie, iubire şi candoare,

cu care se roagă fără-ncetare

o bătrânică mică ce se cheamă

ca Sfânta Mamă, de sus, din icoană.

 

Citeste mai mult…

Dulce secundă fecundă

Bună dimineaţa, pălmi ce munciţi pentru pâine,

Bună dimineaţa, dragoste sfântă de ţară,

Bună dimineaţa, izvor ce susuri spre mâine,

Bună dimineaţa, zi însorită de vară!

Bună dimineaţa, fete zglobii şi frumoase,

Bună dimineaţa, minţi sănătoase, betege,

Bună dimineaţa, peniţe, strunguri şi coase,          

dezamăgiri, vise ce stau la rând să se-nchege!

 

Bună ziua, soare rătăcitor fără masuri,

Bună ziua, inimi cu bucurii sau necazuri,

Bună ziua, ciripituri, foşnete blânzi, glasuri,

Bună ziua, fluvii, râuri, pâraie şi iazuri!        

Bună ziua, dragi mame cu privirea senină,

şi cu sâni fecunzi - izvoare de lapte şi fiere,

Bună ziua, brazde însămânţate-n lumină

pentru spice ce vor rodi bogat sau vor piere!

                                         

Bună seara, clopot de vecernie vestitor,

Bună seara, pui de urs ce mergeţi la culcare,

Bună seara, păsărele obosite de zbor,                                                                        

Bună seara, casă, uliţă, sat, holdă, zare!

Bună seara, tandre flori cu miresme rănite,

Bună seara, suflete de-adevăr însetate,

Bună seara, datini de indolenţă strivite,

Bună seara, curtoazii ce plângeţi uitate!

 

Noapte bună, privighetori trudite de cântec,

Noapte bună, vouă, mâini ostenite de muncă,

Noapte bună, prunci care aţi ieşit azi din pântec,

Noapte bună, odrasle ce nu v-aţi născut încă!

Noapte bună, câtă ai mai rămas, tu, dreptate,

Noapte bună, binefăcători duşi să se-ascundă,

Noapte bună, amare lacrimi binecuvântate,

O, rămâi, mai rămâi, DULCE SECUNDĂ FECUNDĂ!

Citeste mai mult…

Amintirile unei nopţi din viitor

                                Motto: „Iubita mea, să ne-aruncăm în mare,

                                             Împleticiţi în sare şi guvizi,

                                             Să fie marea templul nunţii noastre,

                                             Pe urmă, uşa ţărmului s-o-nchizi”.

                                                                (Adrian Păunescu)

 

 

În noaptea asta, cu flori şi valuri treze,

m-am plimbat pe plaje calabreze

cu paşi uşori, sub clar de lună,

ţinând-o pe Mihaela de mână.

Ne opream din când în când,

la câte o mie de ani lumină,

şi ne îmbrăţişam cu braţe de boltă senină.

Stăteam îmbrăţişaţi şi îmbujoraţi aşa,

câte o veşnicie şi ceva,

aşteptând depărtările mării să ne cheme.

Era târziu… şi totuşi atât de devreme.

Apoi ne continuam promenada

cu gândul la îndrăgostiţii din Elada,

sub acelaşi (ori poate un alt) clar de lună,

ţinându-ne strâns de suflet şi de mână.

Valurile îşi etalau, cuminţi, acuarela.

Îţi mai aduci aminte, Mihaela?

Când priveam, uneori, înapoi, cu ochi umezi şi culţi,

ne vedeam urmele paşilor noştri desculţi,

ca nişte răspunsuri date Sfinxului de către Oedip,

imprimate uşor, foarte uşor, pe nisip:

ale tale – sub formă de inimă plină de dor,

ale mele - sub formă de general roman cuceritor.

Şi ascultam venind dinspre pescadoare taciturne

zvonuri de serenade nocturne,

fredonate de pescarii valurilor ioniene.

(Sau poate de misterioase, mitologice sirene.)

Nelăsându-ne destinele nicio clipă despărţite,

până la piele şi până la lacrimi lipite,

când ne opream să ne îmbrăţişăm, departe de lume,

fără să ne gândim la ceva anume,

cu anii şi cu picioarele până la glezne în mare.

Luna ne privea de sus, zâmbitoare…

 

Şi totuşi, poeţii din noi erau mai puternici,

pentru că versurile pline de răni şi de metafore

ne făceau mai pioşi, mai cucernici,

ca într-o poezie pe care i-am dedicat-o cândva

Cuvioasei Parascheva de la Iaşi.

Îţi mai aduci aminte, Mihaela din acelaşi oraş?

Ecoul poeziei răzbate încă istoria, în acelaşi grai.

N-ai uitat, oare, Eva din Rai?

Atunci, pe plajă, dincolo de trădări, de durere,

cuprinşi de fericire, de vise frumoase, de tăcere,

copilul din mine şi copilul din tine

îşi luau zborul ţinându-se de mână, de poveşti,

(între timp ne crescuseră aripi îngereşti),

necunoscând dragostea trupească,

neştiind să provoace lacrimi, să rănească,

neînţelegând ura, răutatea sau mândria.

Şi ce aproape de noi era România!

 

Când mă sărutai voluptuos pe gură cu buzele-ţi

flămânde, de carne şi de sânge,

mi se scurgea din suspine toată seva,

iar eu te muşcam răzbunător de gât, de ani, de vis,

cu cântec de-azur şi de balsam.

Îţi mai aduci aminte, Mihaela-Eva?

Eram eu, Florin-Adam.

Da, ne sărutam ca într-un joc de flăcări vii,

atât de candid, de nevinovat:

încă eram copii - o fată şi-un băiat.

Mai ştii, prietena mea dragă? Mai ştii?

Ne erau mult prea proaspete apa şi lutul:

încă nu ştiam ce-i sărutul.

 

Şi iarăşi plaja ne devenea stăpână,

şi iarăşi mergeam încet, încet, înainte,

ţinându-ne, tandru, de suflet şi de mână,

dezveliţi de dureri, îmbrăcaţi în cuvinte,

cu ochii aţintiţi printre umede şoapte

către Cerul care ne lepădase o vreme.

Era târziu, foarte târziu, în noapte...

Şi totuşi, şi totuşi, atât de devreme!

 

Eu îţi recitam la ureche din Paradisul dantesc:

„L’amor che muove il sole e l’altre stelle!”- ce vorbe vii!

Tu mă ajutai, cu răbdare, să mă regăsesc

precum Beatrice pe autorul Divinei Comedii.

Şi îmi arătai cu degete etrusce, delicate,

o stea din Capricorn – zodia iubirilor mele trădate,

apoi poetul din mine şi poetesa din tine,

înveliţi în corali, în brocart şi-n rubine,

ne închipuiam sub aceeaşi (ori poate altă) lună plină

că suntem: eu rege, tu regină

ai unei Împărăţii pe care, coautori, am conceput-o,

cu capitala în La Castella (Isola di Capo Rizzuto),

şi ne făceam planuri, în vorbe cuminţi,

că ar fi cazul să concepem şi-un prinţ.

 

Şi totuşi, copiii din noi erau mai tari,

mai puternici chiar şi decât poeţii,

pentru că descoperiseră, fără să ştie,

Sensul vieţii!

Da, copiii din noi erau mai puternici,

Fiindcă Santa Maria şi îngerii noştri

ne făceau mai evlavioşi, mai cucernici,

ca într-o poezie pe care i-am dedicat-o cândva,

acum o veşnicie şi ceva,

Cuvioasei Parascheva.

Şi-atunci, Doamne,

cât de cuminţi şi de neprihăniţi deveneam!

Îţi mai aduci aminte, Mihaela-Eva?

Îţi mai aduci aminte, Florin-Adam?

.........................................................

 

Uite! Încet, încet, se face dimineaţă

şi la orizont se întrezăresc siluete de vele.

Grazie, signorina Mihaela, că ai acceptat

să ne plimbăm împreună prin visele mele.

Încet, încet, încerc să mă trezesc,

mi-am deschis un ochi, pe celălalt îl ţin încă închis.

Şi totuşi, n-o fi fost cumva

mai mult decât un simplu vis?

Recunosc, de atâta visare

tâmplele şi aripile încă mă dor.

Dacă or fi fost amintirile unei nopţi reale

din viitor?

Citeste mai mult…

Dumitru Fărcaş

Din Groşii Băii Mari plecat în lume

făcuşi cu Dumnezeu un legământ,

că taragotul tău e-o rugăciune

şi în plămânii tăi e Duhul Sfânt.

 

Ciobanii toţi s-au întâlnit în tine

cu tot cu fluiere, cu oi, cu stâni,

iar Transilvania pe piept de ţine

şi Maramureşul te are-n pâini.

 

Rapsozii, codrii, Mărţişorul, munţii,

Maria, Mărioara şi Grigore,

cu ochii-nchişi sub ridurile frunţii

cântă cu tine jocuri, doine, hore.

 

Din degete pe ritmuri ancestrale

a veşnicie ţara să răsune

sub ramuri de stejar primordiale.

Cu dor şi drag, maestre, plecăciune!

Citeste mai mult…

Protest din flori de măr

Puteţi să smulgeţi carnea

din codrii ce mai sunt,

să vindeţi foarte ieftin

străbunii din mormânt,

 

Puteţi să rupeţi pagini

din a Istoriei carte,

să sugeţi încă sânge

dintr-un popor pe moarte,

 

Puteţi să zdrobiţi munţii,

să prădaţi veşnic ţara ,

dar nu puteţi să ţineţi

în lanţuri primăvara!

Citeste mai mult…

Dedicaţie

Doamne, îţi dedic poemul vieţii mele

ca o ardere de tot

pe altarul veşnicei recunoştinţe.

 

Hai, vino, poposeşte în lacrima

umilei regăsiri,

şterge sudoarea de pe fruntea-mi

chinuită de frământări

cu adierile primăvăratice ale firii,

dă-mi să beau din cupele iertării

dulcele nectar al binecuvântării

şi-ajută-mă să-nvăţ pe de rost că

nu poţi culege poamele-învierii

decât cu mâinile cu care-mparţi iubirea.

Citeste mai mult…

COMUNICAT

 

Revista Arena literarã și Asociația Difuzorilor și Editorilor-Patronat al Cãrții organizeazã în anuI 2018 prima ediție a Concursului Național de Poezie "Radu Cârneci", care va fi premers de un moment omagial „Radu Cârneci”, organizat de Editura „Betta” și revista „Arena literară”, pe 14 februaerie, orele 16.00 la Clubul „Calderon”.

Manifestarea va avea loc în perioada 15 februarie-15 martie, finalizându-se cu acordarea premiilor și cu  lansarea ANTOLOGIEI  ce va cuprinde cele mai valoroase dintre textele selectate în cadrul concursului.

Festivitatea care va încheia Concursul va avea loc în zilele Salonului Internațional de carte „Bookfest-2018" (finalul lunii mai).

Concursul Național de Poezie „Radu Cârneci”, ediția 2018 și urmãtoarele, se va desfãșura în conformitate cu urmãtorul

                               

REGULAMENT

 

  1. Participarea este deschisã poeților de limbã românã, indiferent de vârstã de țara de rezidențã;
  2. Poeziile (inedite- care nu au fost publicate ori postate) vor fi scrise în document word, cu diacritice, paginare A4, font TNR de 12, spațiere la 1,15 - 1,5, vor avea cel mult 5 pagini și vor fi trimise într-un attach, prin e-mail pe adresa, arenaliterara@yahoo.com, începând cu data de 15 februarie 2018, orele 00.00, pânã la data de 15 martie 2018, orele 24.00. Tematica pentru prima ediție va fi: Iubirea.
  3. Într-un attach separat, autorul va trimite un scurt CV*, datele de contact (nume și prenume, adresa de domiciliu sau rezidențã, numãrul de telefon și adresa de e-mail) și o fotografie bust, obligatorii pentru cei care doresc ca textele sã le aparã în ANTOLOGIE, cu precizarea expresã privind opțiunea fermã de a achiziționa (sau nu) ANTOLOGIA.
  4. Jurizarea se va face în douã etape:

- între 15 martie și 25 martie va avea loc o selecție a poeziilor care pot intra în ANTOLOGIE  și care vor fi supuse jurizãrii;

- între 25 martie și 5 aprilie, grupajele de poezii selectate vor fi supuse atenției unui juriu format din 5 scriitori de prestigiu (3 poeți și 2 critici).

  1. Rezultatele vor fi anunțate în revista "Arena literarã" nr. 9, în alte publicații de profil, pe Facebook (pagina Roșu Nae) și pe site-ul: http://editura-betta7.webnode.ro, pe alte site-uri culturale.
  2. Se vor acorda trei premii și trei mențiuni, constând  în diplome, cãrți din partea organizatorilor și membrilor juriului, plus publicarea poeziilor în revista „Arena literarã” și alte publicații cu care colaborăm.

Dacă se va reuși atragerea unor sponsori, se vor acorda și premii în bani.

  1. La propunerea juriului, cele mai valoroase 40 grupaje de poezii trimise pentru concurs, vor fi incluse într-o ANTOLOGIE**.

=========================================================================

Precizãri:

* 1.- CV-ul trebuie sã cuprindã numai elementele care-l caracterizeazã pe autor din punct de vedere literar: sudii de profil, debut, numãr de cãrți publicate, apariții în antologii (nr.) și în reviste literare, eventual referințe critice;

   2.- Conținutul CV-ului  și numele autorului nu vor fi cunoscute de membrii juriului, ele fiind folosite doar într-un scurt portret de autor, pentru cei incluși în ANTOLOGIE.

** 1. Pentru autorii care doresc sã achiziționeze ANTOLOGIA, precizãm cã prețul la douã ex. va fi de 70 lei (inclusiv cheltuielile de transport în țarã), urmând ca, dupã ce juriul stabilește grupajele de poezii care pot fi incluse în ANTOLOGIE, sã se comunice autorilor acest lucru și sã  li se transmitã care au optat pentru achiziționare, modalitatea de platã.

  1. Organizatorii pot decide dacã vor fi incluse în ANTOLOGIE și grupaje ale autorilor care nu doresc achiziționareaa acesteia.

A.L.                                                        A.D.E.-P.C

 

Citeste mai mult…

Andrada Ingrid Maran - Pantofii mamei

Când am primit cartea, de la însăşi autoare, i-am zis fostei mele colege de facultate, cu oarecare invidie profesională: Excepţională grafică! După ce am răsfoit-o, acasă, am repetat, doar pentru mine, expresia. Auzisem, vag, ce-i drept, de Editura Discobolul. Apoi mi-am repetat şi prima impresie a titlului: Ce prozaic! Chiar şi pentru o proză scurtă, darămite pentru un volum de poezie. La prima lectură, în diagonală, nimic deosebit. La reluarea lecturii, în profunzime, simptome ale încântării. La finele lecturii – încântare. Prima constatare la rece: erotism elegant, suav, fără pic de vulgaritate. Rara avis de la romantici încoace. Cea de-a doua constatare: contrastul, lipsit de paradox, dintre numele poetei, atât de liric, şi, iarăşi, titlul cărţii, se prelungeşte, poezie după poezie, de-a lungul ei, în antonimii între termeni specifici recluziunii, pe de o parte, şi cuvinte carateristice evadării, pe de altă parte: cătuşe, arest, încuietori, ferecat, zăbrelit, prizonier, paznic, cheie, ziduri, uşi, zbor, speranţe, fugă, libertate, aripi, zări, lumină.

Metafore extrase: „Zideşte-mă în pereţii blocurilor,/ Deşi nu-ţi sunt Ană.” (Fabrici de uitare); „Îmi vând lacrimile şi cumpăr speranţe în sticle de cristal.” (Umerii nopţii); „Absenţa ta e dureroasă ca un exil,/ Răspunde-mi când uşile gem de durere...” (Exil).

Purtând pe unde această extremă antonimie a condiţiei umane, versul liber se scurge cu simplitate şi erudiţie, împrumutând majuscula şi pe alocuri sintaxa versului clasic. Iată încă un argument pentru care am caracterizat creaţia Andradei Ingrid Maran ca fiind poezie neoclasică, cu inflexiuni de Art Nouveau. Celelalte argumente sunt următoarele: piruete cu neologisme şi cu termeni juridici (poeta e avocat de profesie) asimilaţi vocabularului artistic natural uzitat, executate cu măiestrie prin fascinante decoruri citadin-sincronice ce emană (sau evocă – aici totuna) parfum de Bucureşti interbelic; semnale acustice în terminologia specifică unor jocuri de societate (şah, poker, ruletă), pe ritmuri hispanice, emise cu tandreţe în decoruri provincial-diacronice împrumutate involuntar (şi imprimate cu nuanţe ale personalităţii poetei) când dintr-un Război şi pace tolstoian, când dintr-o Ultimă noapte de dragoste camilpetresciană – război al dragostei, pace a armelor; joc emoţional între himeră şi extatic, cu aer de adolescenţă – chinesenţă rezumativă a prefeţei semnate Dan Ioan Marta.

Metafore extrase: „Mâinile mele au învăţat îmbrăţişarea secundelor/ Cu care începe lumea.” (Pantofii mamei); „Salvaţi prin creaţie, prin cuvinte pline de seminţe,/ Care vor rodi în căldura sângelui ce-şi cere iubirea furată” (Fără sfârşit); „Poate că vom fi veşnic împreună/ În cuvintele unui poem.” (Cuvinte); „E gândul dezrădăcinat şi tu nu vii, să muşti orgolii/ Din carnea mea îndurerată...” (Iertare şi risipă); „Vino cu respiraţia ta de muzică clasică,/ Compusă în aşteptarea primei îmbăţişări.” (Fabrici de uitare); „Ţi-aş mirosi podul palmei/ Schimbându-ţi linia vieţii cu un sărut.” (Striptease); „Şi carnea visului miroase a vanilie şi violete...” (În umbra gândului fugar am adormit).

Venind dinspre cărţile anterioare ale artistei bucureştene (una dintre ele, intitulată „Al cincilea anotimp”, evocă reverbativ, a la Grigore Vieru, condiţia femeii), şi abandonându-se sincerităţii cu sine însuşi, cititorul va simţi sau resimţi în această poezie a suferinţei din dragoste până la sfâşiere un fior liric frenetic până la cutremurare, din perspectiva parcurgerii vârstelor metafizice ale feminităţii. Din această perspectivă sonoritatea prozaică a titlului cărţii se va transfigura natural, pe măsura lecturii, cu seninătate şi candoare, în izvor de frumuseţe şi lirism seducător.

Citeste mai mult…

Mihai Beniuc - 110 ani de la naştere

„Mihai Beniuc e lemnul din grindă pe care atârnă secera, fierul spălat în sângele grâului şi încovoiat ca spinarea ţăranului aducând pâine, mânerul plin de răni deschise, zimţii, văile prin care sudoarea curge în pământ, în netimpul din trupul pământului, înviindu-i ierburile, semănându-i fluturi pe comori şi perechi de mărgăritare peste căţelul ce latră miezul nopţii şi stă cu labele suite pe blesteme şi nădejdi”, scria undeva Fănuş Neagu, prieten al poetului.

În calitate de concitadin al său mă simt obligat să reamintesc, la ceas comemorativ, noilor generaţii şi nu numai, cine a fost şi mai ales ce a scris acest poet pe nedrept uitat.

Mihai Beniuc s-a născut la 20 noiembrie 1907, în localitatea Sebiş din judeţul Arad, localitate situată pe Valea Crişului Alb, din părinţii Athanasie Beniuc şi Veselina, ambii ţărani. A urmat şcoala primară din localitate. („Eu sunt feciorul aspru de pe Criş,/ purtam opinci înalte pân’ la glezne/ sfărmând sub ele vorbe şi pietriş/ şi sufeream ades şi n-a fost lesne./ La Sebiş am făcut primare clase/ şi-am învăţat cu sârg, fiind sărac./ Străbunii mei cu braţele vânjoase/ mă învăţau să lupt şi să nu tac”). A urmat apoi liceul „Moise Nicoară” (actualmente „Ioan Slavici”) din Arad, între anii 1921 – 1927, unde l-a avut ca profesor de literatură pe Alexandru T. Stamatiad. A debutat în 1926, în revista liceului, „Laboremus”. A participat la cenaclul lui Victor Papilian, un doctor clujean renumit, corifeu al vieţii literare locale. Mihai Beniuc a fost licenţiat în psihologie, filosofie şi sociologie al Universităţii din Cluj-Napoca, în 1931. Peste trei ani şi-a luat doctoratul în ştiinţe psihologice la această universitate, cu teza „Învăţare şi inteligenţă la animale”. După o specializare la Hamburg cu J. von Uexkull în psihologia animalelor, a devenit primul specialist român în psihologie animală şi comparată. A parcurs în timp ierarhia universitară de la asistent (al Universităţii din Cluj) la profesor universitar (al Universităţii din Bucureşti).

În perioada interbelică Mihai Beniuc colabora ca redactor la revista criticului literar Ion Chinezu, intitulată „Gând românesc”. Aceasta a apărut la începutul anilor ‘30, fiind o publicaţie care promova modernismul literar şi era sincronizată cu valorile culturale occidentale.

Poezia  de tinereţe a lui Mihai Beniuc a fost catalogată ca fiind uşor naivă, dar cu toate acestea ea prefigura talentul său de mai târziu. (“Şcolarule, ţii minte? Caietul de latină/ Era-nsemnat pe margini cu versuri ce suspină/ Şi înflorea departe un dulce pui de om./ Dar alţii scuturară copt rodul scump din pom”. – Versuri de toamnă târzie).

În anii celui de-al doilea război mondial a publicat primele sale volume de versuri: “Cântece de pierzanie” (1938), “Cântece noi” (1940) şi “Oraşul pierdut” (1943). Volumul „Oraşul pierdut” este unul elegiac şi o reverie poetică după Clujul care, în urma Dictatului de la Viena, a rămas sub ocupaţia maghiară.

În 1946 Beniuc s-a căsătorit cu Ema Bresliska, o fată ce era considerată fanatică pentru cauza URSS. După aproape 30 de ani, în 1974, Ema  s-a sinucis, din motive neelucidate.

Mihai Beniuc a fost un apropiat al Partidului Comunist Român din ilegalitate. Acest statut de „ilegalist” l-a propulsat, după o bursă la Universitatea din Moscova, între anii 1946 – 1948, în funcţiile de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România şi de membru titular al Academiei Române.

După război a publicat mai multe volume de versuri, printre care: “Un om aşteaptă răsăritul” (1946), “Mărul de lângă drum” (1954), “Trăinicie” (1956). De asemenea, poemele sale au fost publicate în principalele ziare şi reviste ale vremii. A mai scris şi publicat romane: “Pe muchie de cuţit” (1959); “Dispariţia unui om de rând” (1963); “Explozie înăbuşită” (1971). Animat de convingerile sale politice, Beniuc a scris unele poezii ditirambice pentru glorificarea partidului comunist, secretarului general al partidului sau pentru a proslăvi steaua roşie a Moscovei. În 1965, Gheorghe Gheorghiu-Dej, cu concursul lui Zaharia Stancu, îl înlătură pe Mihai Beniuc din funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România. Inedit în biografia poetului este o declaraţie confidenţială, ce ţine de istoria orală, a criticului literar Ion Negoiţescu, care a fost prieten cu Mihai Beniuc, declaraţie din care rezultă că poetul a îmbrăcat cămaşa verde, legionară, în toamna lui 1940, în timpul refugiului universităţii clujene la Sibiu. Se pare că liderii comunişti l-au şantajat după 1945 pe poet cu acest episod al exaltării sale în timpul guvernului naţional-legionar şi că acesta ar constitui unul din motivele înlăturării lui de la conducerea Uniunii Scriitorilor.

Cu toate că a fost un autor prolific, publicând în medie câte o carte pe an, Beniuc moare în quasianonimat, la 24 iunie 1988, fiind înmormântat în Cimitirul Evanghelic Luteran din Bucureşti.

După 1990 opera lui Beniuc a intrat nedrept într-un con de umbră, poetul fiind catalogat ca fondatorul realism-socialismului românesc în literatură. A fost criticat de noile generaţii poetice pentru compromisul său deşănţat cu regimul comunist. Cu toate acestea poeziile de dragoste şi cele inedite ale poetului sunt adevărate perle ale literaturii, care merită reincluse în circuitul de valori româneşti. Sunt foarte cunoscute, în special, poezia „Mărul de lângă drum” (aflată în programa şcolară a anilor ’80) şi poezia ”Ultima scrisoare”, recitată atât de expresiv de actorul Florian Pittiş, o odă închinată femeii, pe care o consider drept capodoperă a literaturii universale şi din care redau următoarele versuri: “Vedeam cum peste vremuri se înalţă/ Statuia ta de aur greu, masiv,/ Cum serioase veacuri se descalţă/ şi-ngenuncheate rânduri submisiv // La soclul tău dumnezeiesc aşteaptă/ Să le întinzi un zâmbet liniştit/ Spre sărutare adorata dreaptă,/ ‘Nainte de-a se şterge-n infinit”.

Da, putem spune despre un poet că ne place sau nu opera sa, că din această operă ne place o poezie anume sau nu. Putem să studiem biografia unui poet, să apreciem sau să detestăm una sau unele dintre faptele vieţii sale. Dar nu avem voie să-l judecăm pe omul cu suflet de poet pentru întreaga sa viaţă. („Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi!”). Din acest motiv consider, laolaltă cu istoricul Ionuţ Ţene, că, dincolo de simpatiile sale şi jocurile politice comuniste şi, mai ales, dincolo de zgura realismului socialist a operei sale proletcultiste, Mihai Beniuc rămâne un mare poet, prin versurile de dragoste şi cele cu caracter elegiac. Pentru că “Mihai Beniuc cântă paloarea iubirii înţeleasă ca erezie sau ca o cucerire, a tristeţii rodind alunecări voluptoase în melancolii de onix” şi pentru că „deasupra frunţii lui Beniuc plutesc şi prin vijelii pajura şi crinul heraldic, semn că el s-a născut destul de zmintit ca să-mpartă-n lume risipire de murmur pelagic, să pironească în ocna crucii un braţ al Istoriei, să-njunghie mări şi să lase lumina, sarea, bujorii şi scândurile cu actinii să curgă-n setea şi visele bolnave ale tuturor, deşteptând răsărituri de lună” (acelaşi Fănuş Neagu).

 

Citeste mai mult…

Ecouri ale bătăilor inimii mele - X

Există un singur ecumenism autentic: aderarea tuturor religiilor şi confesiunilor la Ortodoxie.

 

Timpul este o sumă de decizii.

 

Preoţia ortodoxă nu e nici meserie, nici funcţie. Preoţia ortodoxă e misiune divină. Deci, preoţii ortodocşi nu şi-au ales ei singuri misiunea, ci Hristos le-a încredinţat-o. Aşa că cei care îi urăsc şi îi batjocoresc, pe Hristos îl urăsc şi îl batjocoresc. Dar şi preotul care nu îşi îndeplineşte misiunea cu vrednicie îl urmează pe Iuda, spre spânzurătoare.

 

Oare ce mutră ar fi făcut Vlad Ţepeş dacă boierii i-ar fi adus, spre promulgare, legea dezincriminării homosexualităţii? Şi oare ce fel de ţepe ar fi ales pentru ei?

 

Până şi analiştii noştri politici au început să devină penibili. Desigur, ei n-au nicio vină, dar e ca şi cum George Călinescu şi Eugen Lovinescu s-ar apuca de analiza chimică a bălegarului de vacă nebună.

 

Te rog, Doamne, dacă mă vei duce în Rai, adu-mi aminte şi acolo că sunt român, iar bucuria mea se va dubla.

 

O curiozitate: În rândul poporului există o categorie de oameni care se pretind atei, dar care prin gândirea, prin vorbele şi prin faptele lor sunt mult mai aproape de Dumnezeu decât unii indivizi care se duc la biserică în fiecare Duminică şi se pretind mari credincioşi.

 

Mă îndemnau unii prieteni să mă înscriu la Doctorat, sau măcar la Masterat. Dar sunt deja prea mulţi maeştri şi doctori. Eu m-aş mulţumi să trec cu bine un singur examen: Judecata de Apoi.

 

Când sunt la volan, centura mea de siguranţă este dreapta credinţă. De asemenea, asigurarea mea Full Casco este Maica Domnului.

 

Destinul poporului român are rezonanţa cuvântului Jertfă şi poartă urmele piroanelor lui Hristos.

Citeste mai mult…

Pro Halloween!

Nu mai mi-e teamă de costume negre

croite pentru noaptea asta, special,

nici de schelete scârţâind funebru

în timpul unui dans la acest bal,

 

Ba chiar zâmbesc când feţe înnegrite

cu ochi holbaţi şi gura într-o parte

se sperie şi râd apoi cu lacrimi.   

Uite, copiii nu se tem de moarte!

 

Strigoii? Sunt cuminţi şi chiar simpatici.

Zmeii şi monştri – inşi de catifea!

Iar dimineaţa coase, mături, coifuri

se-ntorc în ladă şi-s uitate-un an în ea.

 

Aşa c-a început de la o vreme  

deşi, desigur, nu-i prea creştineşte,

să nu mă mai îngrijoreze Halloween-ul.   

Un sigur lucru mă mai îngrozeşte:

 

Acest macabru carnaval cotidian

cu cărţi şi conştiinţe agăţate-n pom,

cu tot mai mulţi dovleci în loc de cap,  

şi cu vampiri ce poartă măşti de om.

Citeste mai mult…

Suspin colectiv

Dor trădările, dor

iar cerul s-a obişnuit cu sfâşierea;

în acest anotimp al însingurării

să încercăm să ne-mprietenim cu florile.

Cresc prea mulţi mărăcini

pe cărarea care duce înspre însumi,

timpul, galant seducător,

ucide generaţii de speranţe,

lumea e tot mai mică

dar distanţele dintre oameni tot mai mari

(uneori suferinţa colectivă comprimă aceste distanţe,

însă doar pe termen scurt),

pădurile plâng cu suspine de femei violate,

oceanele scuipă cu cinism resemnări

pe ţărmuri îndurerate,

iar eu nu pot să fac nimic,

poate doar să ridic din noroi craniul lui Hamlet

cu degete de bufon şi să invoc Bucuria de-a trăi: 

Strânge-mă, Viaţă, la piept

până îmi iese destinul pe gură

şi sărută-mi fruntea

cu verdele crud al primăverii!

La ceasul când pe obrazul ţării alunecă,

una

după

alta,

lacrimi mistuite în văpaia indolenţei,

eu nu pot decât să-mi accelerez pulsul

până se transformă în bătăi de aripi

şi uneori mai departe, până când bătăile de aripi

se îngemănează

taciturn şi nocturn,

undeva într-un nor,

cu zborul îngerului meu păzitor.

Cum stau aşa, culcat pe spate,

în sicriul ce mă poartă spre mine însumi,

iată, pot să număr mai bine

stelele şi păcatele,

zâmbetele şi visele ucise,

laurii şi bătăliile pierdute.

Undeva, departe şi târziu,

dincolo de orizontul însângerat

al acestui tărâm pârjolit, pustiit,

se odihnesc morţii la lumina

lumânărilor de ceară

dintr-o poezie încă nescrisă.

Îi simt,

îi invoc,

le vorbesc.

Ceva mai aproape,

rug lângă rug

şi rugă lângă rugă,

un alt fel de incendiu

străbate istoria până la cer şi-napoi,

iar sufletul meu, trist şi vulnerabil,

încă mai caută, fără costum de protecţie,

prin fum şi cenuşă,

metafore şi sensul vieţii.

Doamne, ce trişti sunt astăzi poeţii!

Da, ştiu, morţii cu morţii

şi vii cu vii,

dar haideţi, totuşi, vă rog,

să-ncercăm să ne-mprietenim cu florile

măcar noi, copiii!

Citeste mai mult…

Zbor rebel deasupra unui anotimp frivol

                                  Motto:

                                      “Sunt tânăr, Doamnă, încă aripile mă ţin.”

                                                                                Mircea Dinescu

 

 

Sunt liber, Toamnă, cerul mă ştie pe de rost

şi păsările toate îmi freamătă prin sânge,

cum m-aş putea întoarce în huma care-am fost

când stelele mă cheamă şi doar mormântul plânge?

 

Sunt liber, Toamnă, paşii mi-au aşteptat destul

ca să le crească aripi, avânt şi echilibru,

de trista-ţi desfrunzire şi spaime sunt sătul:

fi-voi de-acuma vultur cu răget grav, de tigru.

 

Sunt liber, Toamnă, liber, cu zborul lin, frumos…

Albastrul îmi e tată şi mama o cometă,

nu zăbovesc prea mult timp în carne şi în os,

mă urc la zenit vesel, dansând în piruetă.

 

Sunt liber, Toamnă, iar la acestă stare ţin,

şi chiar de-mi tulburi visul şi-mi chinuieşti genunchii

cresc în valoare zilnic întocmai ca un vin

pe care-l sorb în taină taţii, bunicii, unchii.

 

Sunt liber, Toamnă, eu în convenţii nu mai cred,

deşi aceste vremuri anoste şi-ascut gheara

iar snobii societăţii spre mine îşi reped

săgeţile. Şi-n văzduh îmi aştept primăvara!

 

Citeste mai mult…

Ecouri ale bătăilor inimii mele - IX

Tot ce am făcut bine n-am făcut eu, ci Dumnezeu, prin mine. Tot ce am făcut rău, am făcut eu, şi n-am nici o scuză. Mă întreb, atunci: Nu sunt vrednic de pedeapsă? Şi totuşi, mila Lui...

 

Prin venele mele nu curge sânge. Prin venele mele curge ortodoxie.

 

La întrebarea „Ce mai faci?” ar trebui să răspundem întotdeauna: „Mai bine decât merit !”

 

Da, capul plecat sabia nu-l taie. Însă atenţie! Uneori îl taie barda sau ghilotina. Nu trebuie să fim întotdeauna cuminţi. Pentru capul celor ce ne atacă credinţa şi neamul trebuie să ne facem noi înşine sabie.

 

Nu e bine să te faci frate cu dracul nici măcar până treci puntea. Că dacă te faci frate cu spurcatul de el, puntea aceea se termină în iad.

 

Până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii? Poate. În sensul în care mamele îi mănâncă de drag pe bebeluşii lor.

 

Muzica care îmi place cel mai mult: susurul izvoarelor, foşnetul frunzelor, zumzetul albinelor, şuieratul vântului,  clipocitul picăturilor de ploaie, dangătul clopotelor, bătăile de toacă ale Învierii.

 

Nu mai am decât un singur complex: suma tuturor păcatelor. Dar, la o adică, însuşi faptul de a nu avea acest complex este un mare păcat.

 

Un singur metru pătrat dintr-o mănăstire ortodoxă valoreză mai mult decât toate palatele din lume.

 

Etimologic, cuvântul „patrie” vine de la latinescul   „pater” (tată). Cu toate astea, e de genul feminin.

Citeste mai mult…

Cuvioasa Parascheva - icoană lirică

Undeva, într-o pădure virgină de stejar,

două stâlpări atingându-se discret

în bătaia vântului,

şi luna strălucind duios peste sărutul lor…

 

Undeva, dincolo de durere,

copilul din mine şi copilul din tine

alergând ţinându-se de mână printre stele,

neştiind ce-s dragostea trupească,

ura, răutatea, mândria…

 

Undeva, pe braţele unei cruci de piatră

dintr-un cimitir de sat,

un porumbel şi-o porumbiţă

atingându-şi discret ciocurile subţiri,

şi soarele răsărind sfios peste sărutul lor…

 

Undeva, dincolo de suspine,

copilul din mine şi copilul din tine

neştiind ce-i moartea sau frica de ea,

jucându-se ca şi cu o minge

cu Pământul de pe care

se desprind şi cad păcatele, patimile, viciile,

ca o zgură…

 

Undeva, în faţa unui altar

dintr-o biserică de oraş,

un mire şi o mireasă

atingându-şi discret buzele,

şi soarele asfinţind cuminte peste sărutul lor…

 

Undeva, dincolo de întristare,

copilul din mine şi copilul din tine

recitând într-un singur glas

o poezie care începe cu

„Bucură-te, Parascheva, mult folositoare!”

şi care nu se mai termină niciodată.     

Citeste mai mult…

Ecoul cuvintelor ce învie

Cu mâinile rezemate de pervazul unui vis ucis

stau şi privesc pe fereastra acestei toamne

cum se deschid din nou rănile timpului,

cum se deschid din nou rănile timpului

şi sângerează

frunze îngălbenite,

must înroşit,

melancolie,

lumină crepusculară,

amintiri de vară,

poezie…

 

Cu mâinile rezemate de pervazul unui vis ucis

stau şi privesc pe fereastra acestei toamne

cum se deschid iarăşi rănile cerului,

cum se deschid iarăşi rănile cerului

şi lăcrimează

ploaie rece, negură, întristare,

păsări călătoare,

melancolie,

rugăciuni de sfinţi,

raze de soare cu dinţi,

poezie…

 

Pe fereastra acestei toamne

tac şi privesc

cum se deschid din nou rănile timpului

şi sângerează,

cum se deschid iarăşi rănile cerului

şi lăcrimează,

precum Hristos când a murit Lazăr un pic…

şi nu pot să fac nimic.

 

Numai că din sânge de timp

şi din lacrimi de cer,

după fiecare dezgheţ de omăt şi cuvinte,

iarăşi şi iarăşi, tandru, cuminte,

înmuguresc,

înfloresc

şi rodesc

crucile mormintelor,

iar eu simt cum îmi cresc

aripi de primăvară

când ascult cu inima

ecoul cuvintelor:

“Lazăre! Vino afară!”

Citeste mai mult…
-->