Ne trezim, fără soare,
prin perdele de ploi,
Te iubesc, ca pe-o floare,
tu ce faci fără noi?

Picătura de apă
se trezește, pe frunze,
Un izvor, de sub pleoapă,
mă atinge pe buze.

Numai eu vin, din stele,
și-am să plec fericit,
Cu speranțele mele
și cu tot ce-am iubit.

Ca un dar, primăvara
îmi dă stropii de rouă,
Vântul mângâie seara,
cu tăcerea ce plouă.

Când o rază sclipește,
prin lumina difuză,
Noaptea mea te iubește,
tu ești singura frunză...

Printre ramuri ușoare,
mă simt steaua pierdută,
Tu mi-aprinzi felinare,
într-o viață prea scurtă.

Doar, din crengi, cad petale,
nu privi speriată!
Vor fi toate-ale tale,
într-o lume curată.

Peste veacuri, va ninge,
voi privi, din abisuri,
Dacă viața ne-atinge,
cu iubirea din visuri.

Pasul mic și uitarea,
duc spre cer rugăciunea.
Țin în palme cărarea
și în suflet minunea.

Privesc spre zări şi te aştept, 
cu mine a rămas doar vântul 
Şi chiar de ştiu că nu e drept 
încerc să-mi amintesc cuvântul.

Tu care mi-aduceai floarea din vis, 
te-ai rătăcit fără de vină, 
Tu prinţul ce cu inima m-ai prins, 
te-ai dus spre margini de lumină.

N-am să te strig căci n-ai să vii, 
doar umbra dorului mă doare, 
O frunză pribegeşte-n vii, 
când dragostea e închisoare.

Eşarfa-mi flutură spre nori, 
doi ochi înlăcrimaţi te-aşteaptă 
Şi simt că vor veni ninsori 
ce-mi vor găsi cărarea dreapta.

Vioara plânge-n suflet aruncată, 
rănită sunt şi eu de vânt şi ploi, 
Povestea mea de altădată, 
te-aşteaptă să vii înapoi.

Daniel Luca 05 10 2016

În buzunarul clipei mai ţin o amintire 
Cu fulgii albi de nea ce cad, uşor, pe frunze, 
Dar azi nu mai contează căci viaţa-i amăgire, 
E doar o barcă veche rămasă fără pânze.

Cărarea către stele se-aprinde-n orice seară, 
Iar vulturi de lumină mă cheamă în neant, 
Ca o locomotivă oprită într-o gară, 
Constat că-ntotdeauna am fost un emigrant.

Strigat mereu de vise descopeream planete, 
În care primăvara mă-mbrățișa prin flori 
Acum, vecin cu drumul şi zboruri de egrete, 
Ating cu fruntea cerul, iar pe obraz trec nori.

Dar mâine dimineaţă când vei simţi pe buze 
Parfumul de salcâm ce ne-a ţinut de mână, 
Du-te până la suflet, dar curăţă-l de frunze 
Şi să-l deschizi doar tu cu cheia de Lumină.

Dacă n-ai să mă vezi să ştii că sunt departe, 
Cu fluturii albaştri, prin galaxii de gheaţă, 
Într-un sertar de lacrimi ai să găseşti o carte 
Şi-n ea o să zărești izvorul de speranţă.

Daniel Luca 04 10 2016

Secunda-nzăpezită priveşte minutarul, 
În drumul lui spre cifre rămâne îngheţat, 
Timpul s-a dus şi azi să-şi cumpere ziarul 
Din colţul vieţii noastre, mereu amanetat.

Magnolii speriate de ultima ninsoare 
Se-adăpostesc tăcute în inima ce plânge, 
Aștept o primăvară cu razele de soare 
Şi cu a ta privire ce-n suflet va ajunge.

A nins peste o lume şi-n ochii tăi, o mare 
M-aşteaptă să-i mai spun de tine şi de noi, 
Când pescăruşii zboară la capătul de zare 
Te strig din nou iubire să fim iar amândoi.

Când o s-ajungi la mine, în frunză te prefac 
Şi-nvăluiţi de-o briză vom alerga pe-un câmp, 
O să-ţi găsesc iubirea prin florile de mac 
Şi vom uita c-am fost prin gara unui Timp.

Pe-o rază scriu dorului meu, 
Zăpezi sclipesc în palma ta, 
Cu lacrima te-am învelit mereu,
Dar n-ai ştiut fiindcă ploua.

Te întrebai unde e primăvara, 
Însă ningea cu flori albe de cer, 
Prin noi nu se zărea nici gara, 
Şi-n lumea ta eram stingher.

Un viscol te-a trezit la realitate 
Când valul mării a îngheţat la mal, 
Un pescăruş zbura departe, 
Prin zările albastre de cristal.

În ochii iernii am ascuns cuvinte, 
Voiam să-ţi spun cât te doresc... 
Însă ninsorile acopereau, ca înainte, 
Cărări de şoapte care se topesc.

Se sting pe rând iluziile vieţii, 
Noi alergăm şi astăzi înspre noi... 
Trec repede toţi anii tinereţii, 
Iar fulgi de nea cad peste amândoi.

Daniel Luca 01 01 2016

Frunzele toamnei mi-aminteau de tine, 
Un tren lăsa în urma lui ecoul nedorit, 
Mă-ntreb şi azi, tu m-ai iubit pe mine? 
Însă, cum vezi, singur m-am amăgit.

Lăsasem flori de mac să te iubească, 
Aveai inima mea ce te-nvelea în noapte, 
Tu ai rugat zăpezile să-mi amintească 
Că suntem doi străini cu vise spulberate.

Când sună telefonul, focul se-aprinde iar, 
Dar inima rănită se uită în pământ... 
Curând vei înţelege că totul e-n zadar, 
Că ultimul cuvânt l-ai aruncat în vânt.

Fulgii  se-aşază pe pleopa-nlăcrimată, 
Ce dor îmi e de tine, ce dor mi-a fost de noi! 
Deschid albumul rece să te mai văd o dată, 
Dar timpul, ce-a trecut, nu vine înapoi.

Cu braţele deschise mă uit la cer şi strig, 
Iubirea nu-i o floare cum credem uneori... 
E steaua care cade pe-un continent de frig 
Şi arde-ntotdeauna prin veşnice ninsori.

Daniel Luca 02 01 2016

Îmi laşi o mângâiere când luna îţi zâmbeşte,
Eu sunt o stea ce arde sub ochii tăi senini,
Prin galaxii de gheaţă parfumul tău pluteşte,
Călcăm deşertul vieţii cu paşi de beduini!

M-apropii lâng-o şoaptă în liniştea suavă,
În visul tău o noapte cu margini de abis
Mă cheamă cu privirea, cu vocea ei firavă,
Pe-aleea unui dor, să vadă ce ţi-am scris!

Ţi-e sufletul un drum scăldat de înserare,
Surâsul tău coboară cu frunza unui tei,
Spune-mi ceva de noi, e ultima-ncercare,
Când vântul rupe lacrimi din pleoapa unor zei!

M-ai rătăcit prin frunze şi-n vântul despărţirii,
Ţi-ai aruncat eşarfa brodată cu uitare,
Să nu te miri că cerul ieri şi-a vândut zefirii
La ţărmuri nesfârşite cu valuri sclipitoare!

Se-aud ocnaşi-n lacrimi şi lanţuri ce închid
Porţi zăvorâte veşnic de-un suflet visător,
Trec toamnele prin gânduri... ridică un alt zid,
Eu te aştept pe-o bancă, furat de al tău dor!

DANIEL LUCA / 20. 10. 2014

Iluzii fără vină mă-nvăluie-n mistere, 
Pe drumuri zdrenţuite plâng păpădii firave, 
Acordul te mai strigă, însă nimic nu-ţi cere, 
S-a aşezat o iarnă prin gânduri şi octave!

Mai tremură speranţa uitată într-o gară, 
Iar trenurile vieţii se-opresc fără semnal… 
Răspunsurile cad pe-un colţ de primăvară 
Şi valul tău refuză să vină azi la mal!

Pe-o plajă, resemnarea îmi intră-n trupul gol, 
Zâmbetul fericirii se pierde-n depărtare! 
Descătuşat de viaţă, cu pasul mic, domol, 
Îţi spun din nou adio sub semne de-ntrebare!

De-ai fost o întâmplare, lasă-mi doar amintirea, 
Prin mirişti de-mpăcare vânturi mă umilesc, 
Pe maci ucişi de sete ne-am răstignit iubirea, 
Doar patimi viscolite de toamnă, ne găsesc!

Mi-e mâna amorţită sub cerul tău de mare, 
Vapoare fără nume mă mai trezesc din somn… 

Trimite-mi tu, iubire, o sală de-aşteptare, 
Mai flutură batista şi lasă-mi doar un semn!

Ai vrut să rupi cadenţe, să laşi străzii ecoul, 
Când liniştea mă leagă şi timpul e-nchisoare! 
La margine de suflet, sper să asculţi tangoul 
Pe drumul florii mele ce duce către soare!

DANIEL LUCA / 05. 10. 2014