Labirintul urban

Sintagma perenă la eul profan,

Nerostit, încifrat,

Păsări orbite în trupu-i se zbat,

Iubiri reflectate în fântâni de opal,

Vitrine ce-atacă privirea mortal,

Femei ce îţi schimbă sensul de mers.

Timp histrionic activat în regres,

Clonări de natură în ghivece sterile.

Priviri îndrăzneţe

Ori prea umile,

Cine intră acum

E dâra de fum.

Cine intră la noapte

Lasă urme şi şoapte.

Ieşire nu este, doar visul în trafic

Arde verzui şi apatic.

Cerul aprinde stele de sticlă

Luna din ferestre încet se ridică...

Ai vrea sa fii grafitty pe zid

Ori urma de inger pe nadirul avid

Ce-n  zbaterea  speciei cu   multă fervoare

Acceptă suflete ca panouri solare,

Ori joacă infam iubiri  la ruletă, 

Labirintul  e fiintarea latentă

In care  se ridică din noi un noian

De umbre  căutand iesirea in van.

Tinereţe condamnată să asiste

La execuţia libertăţii, la decapitări de conştiinţe,

Călăul roşu s-a dus de mult în peştera veacului

Să-şi numere stalactitele din care

Încă picură suferinţă.

Tinereţe condamnată să înveţe reguli de supravieţuire,

De deghizare în feţe umane,

Să ţină de mână o libertate nebună şi malefică,

Acum torţionarii zâmbesc şi iau cafeaua

La un geam distanţă de inocenţă,

Democratic îţi poţi auzi gândurile,

Poţi lăsa pasărea inimii să ciugulească

Grăunţele lunii.

Tinereţea crede că nu mai sunt vânători de suflete,

Că haloween e vremea dovlecilor cu dinţi,

Inocenţa nu vrea să afle cum bumerangul timpului

Întoarce uneori ceasul istoriei.

Tinereţe condamnată să nu viseze

Cântecul ierbii.

Doamne câtă bogăţie ai risipit în gura proştilor,
În sângele lor,
În metabolismul cu care digeră metodele,
Din bolul succesului,
A, da, scuzaţi, nu sunteţi prosti
Câtă vreme vă rezemaţi
De cuponul financiar care va educat
Să nu aflaţi unde este tomberonul,
Dar gheena?
Poate un diavol,
Simandicos şi frivol
Vă preferă în defilarea mondenă
Dinaintea purgatoriului
Şi acolo pozaţi în pielea zgribulită,
Acoperită cu un petic de suflet,
Dar asta e domnilor
O altă extremă,
Lumea de succes execută
Trecerea prin dilema
Maxilarele ce vi se încordează.
Simţiţi parfum,
Praf de puşcă în nările destinului
Făcut canină sluga de hăituire,
Genetic o ineptă revizuire
Şi şerpeasca minte zâmbeşte,
Digestia prostiei e profundă,
Adoarme veacul,
Doamne, eu păcătos nebun
Nici în muţenie nu articulez,
Spun
Că nu cei deştepţi dibuie
Lozul câştigător din tomberon,
Gunoaiele sunt metaforă pentru existenţiale
Perenităţi din carne
Şi conexiuni ideatice
Care preferă virtutea organică,
Gura proştilor schimbă gramaticii pertinentă
Pe grimasa unui rânjet avocalic,
Acum s-a reinventat jungla
Şi se vopsesc maimuţe,
Ce ne vând măşti glamour de urangutani
Şi pupatul frenetic
În intermitenţa socializare
Când singurătatea urlă absurd
Da!
Pe cardul albastru gri moartea ne virează
Mărunţiş cu care să dibuim
Spre sensul giratoriu al despărţirii
Când finalul şut în cur
Aşteptat cu angoase virgine
Ne postulează
În promiţători,
Anonimi,
Ori pseudo veşnici.

Timpul nu este val,

Nu este ploaie,

Doar noi ne rostogolim

 În efemere nisipuri

Repetând cu spaima uitării primei vocale

Că

Timpul nu este val

Nu este ploaie

Doar noi

Ne rostogolim

Şi plouă cu gânduri,

 Vise,

 Tăcere

Peste urmele ce nu mai ştiu

Că

Timpul nu este val

Nu este ploaie

Doar noi

Ne rostogolim

Până aflăm

În ce ornic ne ascundem

Precum melcii lunatici

Să spiralăm cămările memoriei

Să credem zadarnic

Că

Timpul nu este val

Nu este ploaie

Doar o subtilă

Cuantă de memorie

 Între viitor şi trecut...

 https://www.youtube.com/watch?v=LJGFOfMJFt0

Nud feminin
Dominând spaţiul de gri
Cotidian tern,
Bidimensional,
Orb la ceea ce sunt
La ceea ce te aflu
Nud feminin
Antiteza la geometria
Unui pragmatism teluric
Doar atat se mai poate
Uneori norii îmi lasă palmele
Să încerce măcar atingerea
Braţelor tale
Visând efervescenţe sanguine
Uneori pot evada
Din stratul furtunilor interioare
Să cuprind tăcerile
Nudităţii incerte.

Oroarea este şocul acut
Ce eviscerează
Bunul simţ,
Spânzură norii
De grumazul trandafirilor,
Îţi strigă: cască ochii şi urlă!
Dar în tăcere!
Altfel
Îţi suturăm buzele
Cu un zâmbet!
Te tatuǎm cu ceară umbrelor
Ce colcăie
Sub paşii care duc la sala
Unde sufletele își disecǎ reciproc
Stările de așteptare,
Oroarea devine necesară
În raportul ermetic
Dintre logicǎ şi non sens,
Este decapitarea acceptabilului
Până la limita de fiinţă târâtoare,
De real maltformat gâlgâind, gâfâind,
Tubular, osciloscopic,
Nu faci parte din joc?
Eu îţi spun:
Toţi suntem jucători judecaţi!
Ruleta nu are odihnă,
Ştie doar
Semnul când poţi începe
Când ţi se propune
Starea de vierme,
E doar un simplu gest,
Un eufemism degajat,
Ghilotina cade
Şi crezi că sublim,
În starea vitroasă a singurătăţii
Poţi săruta palatinul lunii.

Plătesc minotaurul

Să agaţe femei frumoase

Când mergem în gangul Căii Lactee,

Vreau să aud naiadele urlând,

Să fiu măcar o dată în ultimul balamuc,

De-o câinească dorinţă

Să-mi ascut toţi caninii

Şi să urlu carismatic la prima stea

Care-mi va cădea în braţe,

Acum voi fi ne poetul

Desfăcând şampania,

Beţia începe în ceruri

Şi ploaia are mireasma de bacantă

Tăvălită în noroiul galaxiei,

Pe geamuri curg şiroaie

Lacrimi, cuvinte, neînţelesuri

Minotaurul desface fulgere,

Naiadele sunt în delir

M-au aruncat

Dincolo de starea lor incendiară,

Am adormit

Şi tramvaiul duce în depou

Un corp, un vis, un ecou,

Şiroaie curg lacrimi, cuvinte, ascultări,

Spăl străzile, ziduri, vă alung,

Vă inund,

Vreau să mângâi singurătatea

În goliciunea ei lacustră,

Dezlegată

Din Umbrele câinilor

Aleargă

Hăituind ploaia ce m-a recompus.

Mi-am auzit strigat numele

Când ultimul vapor pleca

Spre Atlantida

Și toţi mă întrebau dacă nu cumva este o minciună,

Dacă nu cumva

Cred în miraje şi s-ar putea să fim abandonaţi

Pe o insulă unde nici păsările nu mai stau măcar o clipă de veghe,

Le-am spus că este posibil,

Că noi avem o oarecare certitudine

Şi măcar un veac putem umbla în cercul unde se pare

Că farul ei de miazănoapte dă de veste.

Şi ei au râs: un veac?

Au râs în hohote:

Auzi la el, un veac!

O să mori pe mare, o să mori departe

Şi fără să ştii

Ce se-ntâmplă pe-aici !

Habar n-aveţi!

Păsările ştiu totul

Şi luna  poate povesti despre tine , depinde doar

De câtă noapte îi oferi,

Dar o să mori nefericitule mi-au  strigat  ceilalţi,

O să crăpi în largul oceanului!

Da, ştiu,

Mă vor arunca în pânzele de argint ale nopţii,

Da, ştiu,

Peştii nu plâng morţii, doar scoicile

Păstrează amintirile,

Visele,

Speranţele şi certitudinea

Că măcar am zărit Atlantida,

Am ştiut că este acolo

În secunda când sufletul

S-a sidefat în adâncuri

Aşteptând veacul femei ce-l va săruta

Când o voi lăsa să plece  cu  iubirile ce le-am apărat împreună...

Peste un veac iarna va fi la fel,

Sau zăpezi verzi le vor aduce aminte de iarbă

Şi zăpezile roşii

De maci şi de curcubeul ce nu mai răsare peste cositorul

Unui cer ermetic,

Peste un veac eu, amintirea amintirii, molecular şi mineral,

Doar o vibraţie contur

La mirările minţilor întrebându-se telepatic

Unde a fugit somnul şi de ce luna

Întârzie să mai apară peste cupolele din care

Milioane de ochi aşteaptă

Ploi virtuale şi semnul

Că pot ieşi în deşert

Unde Dumnezeu îi mai învaţă cum să mângâie

Câte un pumn de ţărână.

Eu, molecular şi atemporal,

Uitat până la ultimul os

Mă voi bucura că încă

Se folosesc sentimente pe care

Nu le-am divulgat niciodată...

Rugăciune către Sfântul Ioan Botezătorul, atunci când eşti la ceas de mare necaz

    Mari şi multe sunt vredniciile date ţie de Dumnezeu, fiindcă tu de proorocii cei vechi ai fost prorocit.

    Tu, după făgăduinţă şi prorocie Îngerească, te-ai şi născut. Numele tău prin cuvântul Arhanghelului Gavriil mai înainte s-a vestit; a ta numire cu minunea dezlegării limbii tatătlui tău s-a pecetluit.

    Tu, din copilărie, în pustie ai vieţuit şi, ca o pasăre a cerului, desăvîrşit neagoniseală ai iubit, cu aguridă şi cu miere sălbatică te-ai hrănit.

     Tu ai fost crinul cel cuvântător al văilor şi al pustiilor, care în loc de podoabă hainelor, cu darul cel de sus îmbrăcând trupul tău, cu peri de cămilă l-ai acoperit.

     Tu ai fost glasul care a strigat în pustie şi calea Domnului o ai pregătit.

     Tu, cu duhul şi cu puterea lui Ilie , în lume te-ai arătat şi nelegiuirea lui Irod şi a tuturor celor asemenea lui ai mustrat.

     Tu eşti martorul cel preavestit al Preasfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi.

     Tu pe Mântuitorul către mulţimea popoarelor L-ai mărturisit şi cu degetul tău L-ai arătat pe Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii.

     Tu, de către însuşi Domnul, mai mult decât prooroc ai fost mărturisit şi, după Născătoarea de Dumnezeu, pe tine te credem a fi cel mai mare om născut din femeie.

     Prin mijlocirea sfintelor şi preaputernicelor tale rugăciuni, ajută-mă să dobândesc mila lui Dumnezeu şi a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în ceasul cel de pe urmă al sfârşitului meu.

Amin.

https://www.youtube.com/watch?v=XPxh8_my0F8

https://www.youtube.com/watch?v=S6I__EhYd4E

...9 Şi s’au ridicat unii din sinagogă ce se zicea a Liberţilor şi a Cireneilor şi a Alexandrinilor şi a celor din Cilicia şi din Asia, care se luau la întrebări cu Ştefan

10 şi nu puteau să stea împotriva înţelepciunii şi Duhului cu care el vorbea.

11 Atunci au pus pe nişte bărbaţi să zică: „L-am auzit grăind cuvinte de blasfemie împotriva lui Moise şi a lui Dumnezeu”...

    Astfel aflam din Faptele apostolilor cum a fost judecat Arhidiaconul Ştefan, pentru că Adevărul sau însemna pentru farisei şi ceilalţi conducători evrei o blasfemie şi de aici putem înţelege că pentru unii adevărul va fi piatra de poticnire, mai ales în zilele de acum când atâtea adevăruri ne sunt spuse la ureche şi fiecare îl face minciuna pe celălalt pentru că în primul rând trebuie să acceptăm ca Adevărul Dumnezeiesc este singurul care doboară minciuna iar adevărul omenesc trebuie cântărind nu cu reaua voinţă a sinedriului ci cu răbdare şi înţelepciune, Apostolul Ştefan s-a jertfit Adevărului Dumnezeiesc ca toată mulţimea de martiri ce i-a urmat şi de aceea de ce ne-am face noi jertfa unui adevăr şoptit, trâmbiţat, strigat în gura mare când ştim că minciuna mereu ridica vocea mai sus de acel adevăr omenesc care are o umilinţă, o vorbă clară dar fără tonuri înalte, să ne ferim a fi jertfe zadarnice când vremurile acestea îmbracă minciunea şi înşelătoria în straie de adevăr, să avem tăria pe care Apostolul Ştefan a avut-o văzând furia celor ce l-au dus afară şi l-au lapidat iar atunci El ne învaţă măsura credinţei Sale...

   Şi, îngenunchind, a strigat cu glas mare: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!...”. Şi zicând acestea, a adormit..-60..Faptele Apostolilor

    Aceste fapte pot da minţii noastre şi sufletului tăria de a merge mai departe, de a trece peste încercările mari sau mici ale fiecărei zile şi atunci când urăm Ştefanilor ori Ştefaniilor noastre la mulţi ani, sănătate să ne rugăm ca Sfântul Apostol să le lumineze şi întărească sufletul şi mintea, să le dea puterea adevărului şi a iertării.

   Să ne întoarcem acum pe meleagurile noastre dragi în acesta zi de sfinţita sărbătoare şi vom afla că dintre bărbaţi, 273.000 poartă numele Ştefan, 18.000 se numesc Istvan şi 8.700 au fost botezaţi Fănel. De asemenea, 3.300 dintre bărbaţi se numesc Ştefănel, 1.000 care au numele Ștefănuț şi pe 580 îi cheamă Fane. Dintre femeile sărbătorite, 80.464 se numesc Ştefănia, 22.630 sunt Ştefană şi 9.193 Fănica.

 În această zi, se fac pomeniri pentru sufletele celor care au murit în împrejurări dramatice, iar pachetele cu mâncare se împart şi persoanelor tinere care poartă numele mucenicului Ştefan.

     Creştinii care se confruntă cu probleme de sănătate sau se judecă de mult timp cu persoane orgolioase este bine să aducă în casa lor o icoană cu Sfântul Ştefan, sfinţită în această zi.

 Pentru sporul casei şi pentru sănătatea rudelor cu probleme mari de sănătate, trebuie să-l cinstim pe Sfântul Mucenic Ştefan prin fapte bune, iar reconcilierile sunt binevenite în această zi.

 În unele zone din Muntenia se prepară Pâinicile lui Ştefan. Dintr-un aluat asemănător cu cel de cozonac, uns cu miere, se fac pâinici în forme rotunde. Aceste dulciuri, care amintesc de pietrele care l-au ucis pe Sfântul Ştefan, se sfinţesc la biserică în ziua praznicului şi se împart copiilor săraci.

 https://www.youtube.com/watch?v=ewlP91ovbzk

Iarba nu doarme niciodată

 Căci vrea să vadă

Cum creşte pe mâinile noastre, pe tâmple ,

Cum devenim un verde unduitor

Şi cuvintele ne sunt maci

 Iar lacrimile floare de-albastru...

Un greier sihastru  numără

Pe cei de la margine de drum

Apoi  tot mai  rar pe cei care au spic şi

Se usucă de dorul nopţilor

În care ştiau să deschidă uşile cerului...

Iarba nu doarme niciodată,

Aşteaptă caii venind

Să ne mănânce buzele crude,

Degetele subţiri şi uneori

Adâncul privirii din care îşi potolesc

Setea înainte să pornească în goană

Zdrobindu-ne visele şi iubirea de roşu jilav,

Un greier gângav ne strigă numele

 Şi speriate ciocârliile se împrăştie

Crezând că undeva a intrat cositorul !

Dar nu !

Iarba de aceea nu doarme niciodată ,

Ea îl simte când vine şi atunci

Ne acoperă

Lacrimile cu care

 Rotunjim pentru ultima oară cerul

Fără să ne întrebăm

De ce şi de când

Suntem trupul ierbii...

Să nu uităm că încă existăm

Sub firele de iarbă avem semnul,

Că ne vor creşte macii pe o tâmplă,

Pe alta Luna îşi va face cuib

Atunci când verticala de tăcere

La un apus încet se va umbri,

Să nu uităm că încă existăm,

Suntem sortiţi a ne iubi

Şi dincolo de semnele de moarte,

În noi ea este lanul auriu

Ce ochiului îi pregăteşte alinare

Când căutând spre cerul prea pustiu

O pasăre ce trece înspre mare

O va ruga să-i picure uşor

Din lacrima cu care dimineaţa

La capătul de lume anonimi

Vin îngerii să-şi spele faţa,

Să nu uităm că încă existăm,

Dar nu ca număr sau ca o poveste,

Căci ce suntem

Rămâne şi mai este

În straturi de memorii planetare

Din care munţii se ridică-ncet,

Suntem planetei partea cea mai sfântă,

Chiar dacă unii se vor şterşi de-aici

Şi nu zăresc decât un hău adânc

Acolo unde trec stelare izbăviri

Ce mâine pe un câmp de galaxie

Ne va adăuga  tremurători

Cu suflete de floare străvezie.

Dar spune-mi ce e zumzet,foşnirea de mulţime

Ce  urcă prin ferestre?

Leda(privind afară):

-E marşul unor tineri

Sper că nu ai vrea

Să li te-alături cum ai mai făcut-o,

Încearcă să accepţi un adevăr:

Nu se mai poate!

Ivo:

-Ce uşor ai spus,

De parcă o sentinţă e şoapta ta sfătoasă!

Faci iute semnătura şi gata condamnarea!

Nu vreau, pricepi?

Nu pot să trec în resemnare,

Să aflu zi de zi

Tot ce nu se mai poate!

Pe cine deranjez? Pe cine ar jigni

Făptura mea umilă?

Adevărat că javra ce-alături vrea să meargă

N-o vrei căci e murdară!

Cerşeşte din privire şi coada îmbâcsită de tine când lipeşte

Te-apucă scârba care piciorul îl zvâcneşte!

Leda:

-Vezi? Doar tu ştii ce vorbe ţi-au strigat!

Batjocură ai fost şi alungat cu silă,

Nu înţelegi ce milă mi-a fost ca să te văd

Mai oropsit în tine cum n-ai mai fost vreodată!

Nu vrei de după pomi, la umbră în grădină

Să îi priveşti, să afli

S-asculţi ascuns la umbră?

Nici nu mai poţi cu pasul de ei ca să te ţii!

Ivo:

-Dreptate ai, sunt vii

Iar eu un mort ce încă m-ascund printre pereţi!

Te rog ca să mă ierţi,

Dar când îi văd trecând

Simt parcă aripi

Din carnea mea crescând!

Ce dacă iar voi fi

Batjocurii alesul, ce dacă cu un râs

M-or tăvăli-n ţărână!

Măcar să simt în mine mulţimea o fărâmă!

Să ştiu că lângă ea o clipă am rămas,

Că am în prăbuşire un nesperat răgaz!

Leda:

-Bine, nu vrei să mă asculţi,

Măcar hai să te curăţ, n-oi vrea să fii tu firul

Ce urcă-n labirintul pe care îl adori!

Ivo:

-Ţi-am spus de-atâtea ori!

Ce mai contează dacă dai viermilor vopsea,

De pui pe putregai mătase azurie?

Doar mintea are drept la câte-o pălărie,

Să nu se vadă-n ochi cum strigă disperarea!

Leda:

-Hai că tu treci şi-o  mare şi n-afli –mpăcare!

Îl duce pe Ivo în spatele unui paravan

-Stai drept! Te doare?  Încă un pic!

Aşa, arăţi ca omul!

Ivo:

-Ca om uşor arăţi! Ca om de luat în seamă,

Ca om ce poate strânge o mână, care râde!...

Ce bine-ar fi de astea să le mai pot cuprinde!

Arăt a om dar omul din mine e căzut!

Sunt doar un chip fricos

Ce fiind atât de slut

Se teme să privească mai sus de încălţări!

Leda:

-Hai, gata cu văitatul, te-am aranjat, eşti nou!

Ivo:

Sunt nou şi mare bou!

Leda:

-E bine că măcar

Mai poţi de tine-a râde!

Vezi nu pleca departe, până la colţ, atât!

Vreau să te am vederii reper!

Şi nu prea mult!

Cât umbli pe acolo nu-i întreba din toate,

Nu le răspunde-n peri!

Ivo:

-Mă iau alte dureri, dar plec, dă-mi o lalea!

Leda:

-Ce vrei să faci cu ea?

Ivo:

-Mai bine vreau o mentă, să-i simt vioi parfumul,

În ea să-mi fie sprijin

Când greu îmi va fi drumul!

Leda:

-Te ţii de gard băiete!

 Mergi, te opreşti, priveşti!

Ivo:

-Vezi, astea sunt treptele lumeşti!

M-oi rezema de umbră, o fac poate toiag

Căci moarte este colo, alăturea de prag!

Leda:

-Începi iar să mă superi, te duci? Că m-ai smintit!

Nebun închipuit mai am şi alte treburi!

Ivo:

Mă duc, fii tu pe pace, o vrabie ce zace

În inimă simt cum din aripi dă cu spor!

Plecat-am ca să fiu un rege vrăbiilor!

este un fragment  din Rewversul lui Iov  si  ecoul lui ma face sa privesc ca  intr-o  stranie oglinda  aceste zile  ciudate...

Au trecut zece ani de când Johnny Răducanu nu mai este aici ci acolo unde cealaltă lume îşi are infinitul şi unde l-am putea auzi dacă am avea abilitatea şi pe deasupra ni s-ar da permite nouă, celor din mulţime, să asistăm la un cafe concert în Grădinile Raiului... Am găsit întâmplător un interviu în Adevărul.ro cu acest patriarh al jazzului românesc şi cred că dintr-o gratitudine a memoriei, din dorinţa de a-i fi recunoscător merită să-i ascultăm în gândul nostru cuvintele care după zece ani au un prezent al lor tulburător.

„Adevărul": Astăzi sunt din ce în ce mai mulţi tineri care o iau uşor, uşor spre Occident, acolo unde n-aţi vrut dumneavoastră să rămâneţi...

 Johnny Răducanu: Dragă, nu s-o ia uşor, eu aş zice s-o ia foarte repede într-acolo! Chiar i-aş ruga, înţelegi!? Fiindcă fiecare tânăr trebuie să vadă lumea, dar trebuie să-şi iubească biografia, locul, tradiţiile moştenite, mormintele familiei. Trebuie să-i iubească pe oamenii care au murit în război pentru teritoriul ăsta şi pe aceia care au făcut societatea românească să ajungă unde a ajuns în 1939. Vezi „gaşca" - mă scuzaţi că spun cuvântul acesta, dar merge şi aşa! - lui Bălcescu. Au venit toţi de la Paris, s-au întors în ţară, au pus mâna şi au ridicat ţara cât au putut. Aşa am ajuns să fim ţară francofonă... Du-te să vezi la Sorbona, prin anii '30-'31, anuarele pe care le au studenţii; ai să vezi că sunt o mulţime de români, în cap cu Eliade şi Cioran, dar mai sunt şi alţi mulţi români care au rămas afară. Dar vreau să spun următorul lucru pe care l-am aflat chiar la Paris: prin anii '30, când apărea un român acolo şi îşi declara candidatura, un loc era dinainte luat. Ăştia au fost studenţii români! Ce se întâmplă cu tinerii noştri de câţiva ani încoace? Nu mai sunt atât de vizibili în mediile intelectuale... S-a întâmplat ce aş vrea să nu se întâmple cu copiii ăştia de pleacă afară. De aia eu le spun, îi „gonesc" afară, să bată lumea, să vadă cum stau lucrurile. Fac o paranteză: astăzi există o libertate extraordinară, cea mai mare libertate! M-am dus la Londra şi mi-a căzut foarte bine la suflet să văd că ei intrau cu buletinul. Eu eram obişnuit cum era înainte, cu paşaport din ţară comunistă - ne puneau deoparte, ne ţineau acolo şi ne controlau. Oricum, ei au sentimentul naţional mult diluat, în comparaţie cu generaţia dumneavoastră... Nu-l mai au din cauză că nu se ocupă nimeni de ei. Există o mulţime de indivizi care ar trebui să se ocupe de viitorul lor şi de viitorul ţării, dar care se ocupă de chestii individuale. Trebuie să te gândeşti că tinerii sunt viitorul, că trebuie să ţină ţara asta mâine, că trebuie s-o protejeze. Nu o pot proteja din cauză că, dacă eşti deştept, ăştia te dau la o parte. Fiind deştept, nu mai începi să furi, nu mai începi să minţi, nu mai eşti mediocru, nu mai poţi să faci mizerii. Pe aceştia care sunt în fruntea bucatelor trebuie să-i dăm jos pentru că nu se gândesc la nimic. Mereu o s-o spun, până voi muri: înainte, în Ţara Românească, până şi hoţii aveau simţul măsurii. Aveau o expresie românii: „Bag mâna până aici!", adică până la degetul mare. Asta mă doare cel mai tare. Ce morală era în 1939, în România... „Fură, dar mai lasă şi de prăsilă!" Înţelegi cuvântul ăsta? Azi nu prea mai rămâne de prăsilă... Nu mai rămâne nimic, dar nimic! Pe aceştia care sunt în fruntea bucatelor trebuie să-i dăm jos pentru că nu se gândesc la nimic. Mereu o s-o spun, până voi muri: înainte, în Ţara Românească, până şi hoţii aveau simţul măsurii. „Politicienii vorbesc ca golanii"

Mai votaţi?

Votez. Întotdeauna mă voi duce să votez. Acolo unde am să văd măcar un atom, un gram de speranţă, voi vota. Dar, de obicei, nu prea îmi vine să votez nimic. Fiindcă este o stare jalnică - nu ai ce vota. Mie mi-ar plăcea unul cu o retorică grozavă. Dar niciunul nu are aşa ceva pentru că retorica nu se mai învaţă în liceu. În România nu se mai învaţă nimic. Politicienii nu ştiu ce e aia retorică, vorbesc ca golanii. Nici un profesor de clasa I de liceu la Tecuci nu vorbea aşa limba română. Am ajuns la o chestiune sensibilă şi mă bucur că aţi adus-o în discuţie... Numai asta? Sunt destule! Sunt foarte multe, dar stricăciunea a plecat de sus în jos. Parcă s-a degradat foarte mult limbajul în spaţiul public... Ştii din ce cauză a pornit stricăciunea de sus în jos? La începutul comunismului - eu ce vorbesc sunt lucruri pe care le-am văzut cu ochii mei! - era un sat care există şi acum lângă Brăila şi care se chema Viziru. Un sat care, în 1938, avea lumină electrică. Îţi dai seama că acolo erau oameni înstăriţi, oameni gospodari, oameni serioşi. Şi la Viziru aveam un coleg de şcoală primară la care mă duceam vara. Am văzut cu ochii mei în 1948 ce s-a întâmplat, atunci când comuniştii şi-au pus amândouă bucile în fotoliu şi au luat ţara pe care s-au aşezat bine, cu Groza în frunte, putrezi-i-ar oasele! Dr. Petru Groza era atunci în floarea vârstei... Da. Sinistră persoană! Ce-a făcut el s-a văzut şi în Viziru. Bine, la propunerea lui, pentru că era mai deştept decât domnul Dej. Asta deşi Dej o avea pe evreica aia - n-am nimic cu neamul evreisc, doar cu aia am! - Ana Pauker, care avea o faţă de criminală. Ţara era condusă de ruşi din spate. Deci am văzut atunci, cu ochii mei, primul fenomen. În orice sat sunt trântori - aici e vorba valahului: „Pădure fără uscături nu există!" Comuniştii au văzut cât e de prosper satul ăsta Viziru şi cu lumină electrică, şi cu radio. Mai erau trântori prin sat care nu munceau şi care erau foarte săraci, vai de mama lor. Şi sărac dacă eşti, dacă munceşti tot găseşti o pâine cinstită. Bei un ceai şi mănânci o pâine cinstită că ai măturat curtea altora. Tot e ceva! Dar erau trântori, fără nimic şi nu munceau. Comuniştii i-au luat pe ăia. Pe unul l-a făcut primar - atenţie!, acum bagă de seamă ce spun eu - iar pe altul l-a îmbrăcat în uniforma de miliţian. Au întors ierarhia valorilor... Total, pe loc, brusc! Nu schimbi cămaşa unei societăţi care este formată de secole. Comuniştii l-au făcut brusc, dintr-o dată, pe unul şeful Miliţiei, au dat jadarmii afară şi au făcut miliţieni - că ei între ei se cunosc ca lumea bună. Şi atunci au scornit prima nenorocire - ăluia care avea cai şi vite şi muncea de dimineaţă până seara cu nevasta, cu copiii, cu argaţii, cu ce vrei, i-au spus „chiabur" şi i-au luat tot. Şi l-au mai băgat şi la puşcărie... Îi băgau la puşcărie pe aceia care spuneau: „De ce mi-ai luat tot?!" Pe cei care n-au zis nimic nu i-au omorât, dar i-au sărăcit.

Şi au început comuniştii să se laude că au pus lumină electrică în satul Viziru, deşi exista dinainte. Le-au dat ţăranilor aparate mici de radio.

 Făceau nişte lucruri de-ţi stătea mintea în loc. Unei părţi din ţărănime, care nu prea era dusă la biserică, i s-a părut că sunt buni comuniştii. Şi a început o chestie sinistră între ăia mai avuţi şi ăia mai săraci. Cei mai săraci au uitat că ei nu erau capabili. Aşa se face şi azi. Unii fac afaceri cinstite, au curaj şi îmi place de ei. Alţii au averi pe necinstite.

 Dar alta vreau să spun: aceia pe care i-au făcut comuniştii miliţieni sunt părinţii sau bunicii ăstora de astăzi.

 Cum e turcul, şi pistolul! Acei pe care i-au făcut comuniştii miliţieni sunt părinţii sau bunicii ăstora de astăzi. Cum e turcul, şi pistolul!

„Nemţii i-au învăţat pe valahi ce e aia hârtie de toaletă" Cu cine aţi simpatizat în perioada interbelică, cu ce partid?

Cu regele. Eraţi ataşat de Carol al II-lea? Mihai era centrul nostru, al Străjeriei. Îmi plăcea Curtea regală. Erau oameni, fratele Nicolae pleca cu maşina. Erau iubiţi de popor. Se spune că în perioada dictaturii regale multă lume l-a perceput pe Carol al II-lea ca pe un corupt. Dumneavoastră cum l-aţi perceput?

Nu e adevărat. Când au venit nemţii în ţară, i-au învăţat pe valahi ce e aia hârtie de toaletă, le-au făcut Parcul Herestrău, le-au făcut hipodrom la şosea.

Le-au făcut românilor un oraş, i-au învăţat meserii, le-au dat pământ când luptau.

Era altă lume, nu lumea aia de sat, de bordei. Şi în bordeie era curat, aveau găini, aveau pâine. Erau lucrurile aşezate...

 Da. Dar nemţii i-au scos pe români din bordei şi le-au făcut lumină, i-au învăţat ce e ăla radio, au început să crească oameni de cultură...

Oamenii obişnuiţi au început să se emancipeze. Dar asta s-a întâmplat în special pe vremea lui Carol I... Sub nemţi. Înainte nu ştiau decât agricultură.

Nemţii i-au scos pe români din bordei şi le-au făcut lumină, i-au învăţat ce e aia radio, au început să crească oameni de cultură.

„Educaţia mea au fost strada, cartierul, oamenii cu care eram"

De ce aţi revenit mereu în România, în anii dictaturii, când puteaţi rămâne la Londra, la New-York sau prin alte părţi?

Întrebarea asta mi-o pun mulţi şi este un lucru jalnic care mă doare tare.

 Ei nu-şi pot imagina de ce m-am întors. Educaţia mea, şi a tuturor celor din generaţia mea, au fost strada, cartierul, oamenii cu care eram. Fiecare contribuiam cu o picătură la frumuseţea ţării. Când spun frumuseţe nu mă refer la cea a naturii pentru că aia o dă Dumnezeu. Mă refer la frumuseţea relaţiilor umane - respectul, simţul măsurii şi religia erau capitole care funcţionau perfect.

Dar astea nu mai sunt, au dispărut cu desăvârşire şi atunci s-a degradat totul. N-am rămas în America, mi-am spus să nu am voie să-mi părăsesc mormintele. Mormintele v-au legat atât de mult de România?

Da, părinţi, fraţi, oameni care au murit în război şi prieteni, colegi, vecini.

În timpul războiului, când venea trenul cu soldaţi în permisie, mergeam toţi copiii cu mama să vedem care dintre ei se mai întoarce.

Cum am fi noi doi stând pe stradă şi mamele noastre acolo, în gară. Când te dădeai jos din tren, te întreba mama mea: „Gică, dar Viorică unde-i?" Şi Gică ştii ce făcea? Scotea chipiul şi stătea drepţi, cu capul plecat, iar noi înţelegeam că Viorică s-a dus. Asta se întâmpla în toată gara... Vedeţi, acest tip de argument nu prea mai funcţionează la generaţiile de astăzi. Generaţiile de astăzi nu înţeleg aceste lucruri pentru că aici e vorba de o boală criminală - exagerarea că românii fac întotdeauna lucrurile mai pompos, să se dea în spectacol.

Credeţi că îşi mai exprimă cineva, astăzi, sentimentele faţă de ţara unde s-a născut sau de naţiunea din care provine? Tinerii se simt jenaţi să facă aşa ceva... N-o să întâlniţi niciunul în generaţia de astăzi. Cei care o fac sunt în minoritate, sunt rari. Dar în minoritate sunt şi Pleşu, şi Liiceanu.

 Ca ei mai sunt, din fericire, în ţara asta. Elitele vor fi întotdeauna în minoritate... De la Platon încoace. Numai că ăia din minoritate erau ascultaţi de ăia care erau mediocri, „furnici". Acum, nu! Totul porneşte de la educaţia socială, culturală, politică. Nu ştiu cum să le înşirui eu pe-astea... Ar trebui să spun educaţia politică, culturală, socială. Toate sunt în mod egal. Se răsfrâng în mod egal asupra societăţii... Se răsfrâng asupra teritoriului unde te afli. Se răsfrâng în tot ce respiră, de la animal până la om. N-am rămas în America, mi-am spus să nu am voie să-mi părăsesc mormintele. „Norocul meu a fost că am lucrat prin mari cafenele"

 Aţi urcat pe scenă cu Sir Peter Ustinov

... Da. Cu domnul Ustinov... Norocul meu a fost că am lucrat prin mari cafenele la viaţa mea. Am fost angajat la „Hilton" doi ani şi jumătate, la „Golden Tulip" - ăsta este un concern de hoteluri olandeze, locuri speciale pentru oameni care vor să se odihnească şi să vadă frumuseţea reală a naturii, fără s-o mai „scarmene" alţii, fără să-i pună lumini. Deci pe domnul Ustinov l-am cunoscut cântând. Îmi făceam meseria cu dragoste, ca şi dânsul. Cântam la pian puţin din Bach, puţin din Chopin, romanţe româneşti, tot felul de muzici din filme. Asta le învăţasem eu şi făcusem un repertoriu. Cântam cu pasiune şi cu preţuire. De multe ori, erau prin cafenele oameni care foşneau ziarele şi mă enervam.

 Dar eu cântam cu bucurie şi ajungeam până acolo că-i făceam să închidă ziarele să mă asculte... E tulburător pentru un muzician să audă zgomote în sală.

.. Dacă faci meseria cu iubire... Eu ziceam: „Deocamdată, Ceauşescu nu-mi dă voie să mă exprim afară în meseria mea. Norocul meu este că ştiu să cânt muzica asta de caffe-concert, cu talentul pe care mi l-a dat Dumnezu, cu dorinţa de a fi frumos, cu dorinţa de a simţi ceva domnul ăla care bea whisky şi care e îngândurat că a pierdut nu-ştiu-ce afacere."

Trebuie să adulmeci locul ca un câine şi atunci oamenii întorc imediat capul. Ceea ce aţi spus este în legătură cu smerenia creştină...

 Eu nu ştiu ce smerenie este, eu ştiu una singură: să ai dragoste în tot ce ai face. Adică desfuzi canalele, n-ai fost bun să creezi o carte, atunci fă aia ca lumea şi gata! Spală-te şi apoi intră într-un local să mănânci cinstit!

 V-a iubit şi Anthony Quinn...

 Semănam. Era şi el săgetător. Şi era artist plastic, ştii? Da, era sculptor... Era un sculptor foarte bun, era violent... Şi eu sunt violent şi, din cauza violenţei, am ajuns să fac diabet pe fond nervos. De acolo mi s-a tras toată tragedia. Am ajuns acum în faza finală şi voi face dializă. O nouă încercare peste care veţi trece... Primesc dializa deschis. M-am gândit mult la ea, nu e uşor să fii blocat. Americanii ştii cum fac? Americanii îmi plac cu ignoranţa lor, tot ce e în America îmi place. Dar la New-York în mod special fiindcă New-York-ul nu are nicio treabă cu America. E altă lume... E cel mai tare oraş de pe planetă. Acolo nimeni nu-i nimeni, asta îmi place! Acolo am văzut un autobuz cât camera asta de mare cu oameni în vârstă şi cu tineri care făceau dializă. Mergeau în excursii şi făceau dializă în autobuz. Asta înseamnă respect faţă de om, în general. Trebuie să ai respect pentru ăla care munceşte, chiar dacă nu munceşte cu talent şi cu fantezie. Corectează-l şi spune-i „Nu da cu mătura acolo, ia periuţa!"

 New York-ul e cel mai tare oraş de pe planetă. Acolo nimeni nu-i nimeni, asta îmi place! „Am vorbit de câteva ori cu Dumnezeu" Ce vă nemulţumeşte cel mai mult, astăzi, în societate?

Ignoranţa şi lipsa de umanitate faţă de inferior. Fiindcă există şi băieţi deştepţi, culturali, care nu se implică. Au în ei un egosim îngrozitor. Nu se gândesc că, dacă ar implica jumătate din fiinţa lor, ar ajuta societatea. Nimeni nu se gândeşte la asta în acest moment. Orice om îngâmfat, chiar şi cel care ştie să spargă o bancă, dacă ar da jumătate societăţii... Asta apropo de „Furi, dar mai lasă şi de prăsilă!".

Dar cine să-i înveţe pe români să fie atenţi? Cei care conduc trebuie să facă asta.

Poate şi Biserica ar trebui să se implice...

Biserica ar trebui să fie punctul esenţial, dar Biserica nu mai e aşa... L-am văzut pe Becali - care este un băiat aşa, drăguţ, simpatic; de restul nu vorbesc - într-o biserică, în faţa altarului, că a băgat mâna în buzunar şi că a scos câteva sute de euro, iar preotul a ridicat sutana pentru ca Becali să-i bage banii în buzunar. Şi preotul i-a spus: „Să fie primit!" Când ajungi la asemenea chestii... Asemenea episoade nu sunt reprezentative pentru Biserică. Nu ştiu. Eu am vorbit de câteva ori cu Dumnezeu. Am avut noroc. Eram în unele situaţii şi l-am rugat să mă ajute. I-am spus: „Vă rog să nu vă supăraţi că eu nu mă mai duc la instituţia pe care pământenii au făcut-o, dar Dumneavoastră ştiţi de ce!" Asta i-aţi spus lui Dumnezeu... Da. Şi I-am spus că o să mă duc la o biserică dacă o să mai găsesc persoane precum Părintele Galeriu.

La Revoluţie, atunci când trăgeau cu armele porcii ăia şi-i omorau pe nevinovaţi, dacă vreo 500 de preoţi din Bucureşti porneau din Piaţa Unirii şi mergeau până la Universitate, cu lumânări, spunând „Tatăl nostru", se opreau şi furnicile. Ar fi îngheţat toţi.

 Asta înseamnă putere dumnezeiască.

 I-am spus lui Dumnezeu că o să mă duc la o biserică dacă o să mai găsesc persoane precum Părintele Galeriu. „Mă enervează Nichita că avea dreptate"

Care e cea mai dragă amintire a dumneavoastră legată de Nichita Stănescu?

Mă enervează Nichita... că a murit! Pentru că spunea tot timpul: „Bătrâne, să murim, bre, tineri, nu bătrâni!" Mă enervează. Avea dreptate. Să mori când eşti valid, să nu mori când eşti invalid. Şi suferinţa are rostul ei... Bătrâneţea este o nenorocire îngrozitoare. Dar are şi frumuseţea ei... Care? Spre exemplu, experienţa pe care o poţi împărtăşi altora. Înghite dumneata „frumuseţea" unui funcţionar din Anglia care, zi de zi, merge dimineaţa la bancă, lucrează, vine acasă, mănâncă, udă florile prin grădină, se culcă sau citeşte un ziar. Cu bătrâneţea e la fel! Nu mai are nimic şi fantezia e îngustă.

 La un artist, fantezia este fără margini şi-n puşcărie. Ăştia toţi care au stat în temniţele comuniste, în frunte cu Mircea Vulcănescu şi cu toate minţile extraordinare omorâte de comunişti, au fost uniţi numai de fantezie. La Aiud, când îi băgau iarna în apă, ei vorbeau despre Kant. Şi comuniştii, care erau vite încălţate, mureau de ciudă.

În loc să moară de frig, ăştia ieşeau afară şi spuneau că o să iasă din puşcărie şi că o să plece în America. Şi aşa a fost până la urmă.

Maestre, acum s-a pus semnul egal între mitocan şi omul de succes. Nu cumva asta pleacă din perioada comunistă, atunci când prostul satului era făcut primar, iar cel de sub el, şef de post?

 Ştii ce-ai făcut dumneata acum? Ai pus degetul exact pe rană, acolo unde e microbul cel mai tare! Bineînţeles că de acolo pleacă necazul! De pildă, dacă unul e un bun mecanic auto, dar e mitocan şi îşi suflă nasul fără batistă sau trage pârţuri - să mă iertaţi! - nu-l las să-mi repare maşina.

 Îl iau pe altul care nu e aşa de bun, dar care e băiat civilizat. Îl opresc pe ăla şi-l învăţ eu, eventual, unde nu ştie. Ăştia toţi care au stat în temniţele comuniste, în frunte cu Mircea Vulcănescu şi cu toate minţile extraordinare omorâte de comunişti, au fost uniţi numai de fantezie. La Aiud, când îi băgau iarna în apă, ei vorbeau despre Kant.

https://www.youtube.com/watch?v=rvHdObPXNQc

Aud

Cum plâng greierii noaptea

Aflând că via

Şi-a pierdut rodul iubirii

Printre veştedele frunze

 Nici un Adam nu mai vine

Cu ele să acopere o goliciune strigătoare la cer.

Aud

Cum moartea le arată cântăreţilor secunda

 În care mai pot să facă

Din pletele norilor scări uşoare,

Încă mai e timp

Să nu murim în ţărâna stropită cu vin,

Încă mai e vreme

Ca Eva să-şi pună lacăte la cămările cu mere,

Aud

Cum șarpele adânc se coboară

Şi fără grabă ne digeră visele

Şi răul şi păcatele

Din care i se ţese pielea de iarnă

 Cu solzi argintii.

Aud

Cum prin vie aruncă unii pe furiş cu câte o iubire,

 În teasc sunt cuvintele, plăcerea,

 O zadarnică dorinţă

Să primim dionisiaca diademă din mlădiţe albastre,

Simţind cum silenii din umbră

 Sar în ritmul dansului,

Râsul nu lasă pe nimeni să mai audă, să vadă,

Moartea vine cu noi şi înteţeşte ritmul,

Să chiuim de fericirea ei,

Să o pupăm pe fruntea de cositor şi fiecare

Să mai facă amor în hambarele scârţâind oarbe

De parcă ar pleca pe mări de ţărână crudă.

Aud

Cum ceaţa dă ocol

Şi nu ştie pe cine să ascundă întâi,

Greierii s-au îmbătat de mustul nopţii,

 Urcă bezmetici spre steaua polară,

Unii ne cad pe buze,

Pe umeri şi învăţăm

Ultimul refren deocheat:

Să nu aveţi remuşcări!

Să nu aveţi limite!

Hăpăiţi fericirea câtă e, cum e,

Unsuroasă, friptă,

Afumată, altoită cu apă,

Să fiţi sătui de fericire!

Aud

Cum undeva se anunţă foametea zăpezilor

Şi nu se ştie cine va da drumul

La lupii mereu învingători,

E aici cineva care nu a câştigat?

Sunt din cei învinşi?

Nu, învinşii umblă pe dealuri

 Şi numără stelele sorţii,

Ne pregătesc

Covoarele din curcubeie galbene,

Parfumuri de ciuperci lunatice

Când vom ieşi cu torţe

 În căutarea toamnei

 Să o dezbrăcăm de  extazul lumii în căutare de idoli,

De eroi ai noţiunii de a exista

Biologic şi zgomotos.

 Vertical şi doar imanent.

Aud...

 Cum o bufniţă dă corect,

La marginea  lumii,

Ora exactă a nemuririi.

Mi-e viaţa filigran de flutur

Ce s-a lipit pe-atele de lumină,

Merg şchiopătând, destinul e de vină

Când s-a desprins de ultimul lui număr.

Oglindă sunt, convex în imitaţii

Mă văd din alţii când ei  văd prin mine,

Sunt egocentric inimii în vine

Când umbra îmi aduce incantaţii.

Trec umilit de zgomotul mulţimii

Precum e iarba stau sub vorba cetei,

Am învăţat să scriu în urma cretei

Peste şotronul dedicat  uitării.

Şi când pierdut voi fi într-o mătase

Un ghimpe de-ntuneric va străpunge

În teama ce încearcă a mă-nvinge

Când am aflat să zbor cu-aripi de oase.

Simţind al  neputinţei gand

Mǎ plec în faţa stelei care

Mǎ vrea  de-apururi vieţuind

În rǎdǎcina de cicoare.