ar trebui să cobori luna
să mi-o aşezi scântei în plete
şi dacă este înnorat
întunecă-mă cu dorinţa ta
subjugă-mi trup şi suflet
şi fă-mă să-ţi rostesc numele
iar și iar
ca într-o rugă păgână
cu ochii largi şi aprinşi
mult prea multă deznădejde
mult prea multă durere
ai adunat sub pleoapa-ţi obosită
lumina farului
fată morgană
se scufundă în valul cald
dezvelindu-şi neruşinată coapsa şi sânul
poseidon zâmbeşte şiret
desfăcându-și oceanele din chingi
în larg marinarii
se îmbată cu lună şi absint
înjură amarnic de mamă
şi de iubită necredincioasă
nisipul este fierbinte
şi valul îmi mângâie glezna
cuminte cuprinsă în pumnul tău
în noaptea aceasta
ar trebui să ne asfinţim deznădejdile
să trecem prin toate gradele de disperare
să bem nectar din cornul lunii
şi să facem dragoste
nu crezi?
Postările lui Nuta Istrate Gangan (21)
Filtrează după
trec prin noi
cu tandreţea unui tren personal
printr-o gară cu flori albastre la peluză
sau cu acurateţea bisturiului
mânuit de un doctor specializat
în incizii adânci
se duc anii
rămâne doar amintirea
celor care am fost
doar cicatricea
celor care am vrut să fim
palma mea
flutură în urma lor
ca în urma unui iubit care nu se va mai întoarce
niciodată
rămânem şi noi în gara pustie
tu cu un alt rid pe frunte
eu cu un cearcăn în plus...
anii îmi trec
să nu-mi treci şi tu
mai ţine-mă un pic sub ramura de vâsc
și preț de-un sărut
fă-mi timpul să stea în loc, darling
pata de mucegai
desenează o hartă ciudată
un singur continent
imens
verde gri
pe care sunt adunate toate naţiile
se întinde de la un etaj la altul
jilavă
scorojită
ca un obraz de femeie tânără
plesnit de un pumn nemilos
o privesc îndelung
încercând să desluşesc alte înţelesuri
ca şi cum aş fi ghicit în palma peretelui
dramele ascunse între ziduri
un gândac de bucătărie
rătăcit printre ruine
se chinuie să-și găsească
drumul spre casă
simt mucegaiul împăienjenindu-mi ochii
îmi mustește în pori
şi îmi acoperă inima
încetul cu încetul
ca o plagă rece şi acidă
vecinul de la trei îşi bate iar nevasta
înjură amarnic
cuţitul a rămas înfipt în uşa dormitorului
masa răsturnată în mijlocul sufrageriei
arată ca animal cu picioarele înţepenite
vinul curge pe gâtlej
precum sângele dintr-o înjunghiere rapidă
umerii ei tremură
durerea îi încinge tâmpla
lacrimile se încăpăţânează să curgă
becul ştirb din faţa uşii
luminează palid scările ciobite
ochi mort
lucind stins
peste o realitate
transmisă de la fața locului
la știrile de la ora cinci
nebuna de la șase
a făcut greşeala să deschidă uşa
cele zece pisici aleargă sălbatice
călcându-se una pe celălaltă
îmi sprijin umărul de peretele umed
igrasia îmi pătrunde în oase
mirosul îmi răscolește stomacul
neputința îmi înfige unghiile în carne
femeia strigă în continuare
săriţi mă omoară nebunul
mă omoară săriți
dar nu sare nimeni
uşile firave adăpostesc alte frici
stau încleștate și tăcute
și se holbează cu ochii negri ai vizoarelor
la nebunia generală
dincolo de lemnul mort
respiraţii întretăiate
şuşoteli
ochi fixaţi pe monoclu
profesorul pensionar de la cinci
îşi coboară anevoie gunoiul
îmi aruncă o privire neputincioasă
ridică din umeri
aşezându-şi mai bine ochelarii subţiri
pe nasul coroiat
oameni
dom'le...
oameni
voiam să îţi scriu o poezie de dragoste
mi-ar fi fost atât de simplu
voiam să îţi scriu un imn
dar şi tu şi eu ştim
că imnurile uneori
sunt goale şi fără sens
şi oricum sfârşesc strivite sub bocanci
într-o oarecare piaţă a universității
(credeam într-un timp
că eşti supărată pe mine
că am plecat
lăsându-te ţara nimănui
între o geană de carpaţi
şi un petec de mare
că te-am părăsit
pentru că
nu mi-ai fost îndeajuns
dar tu ştii
că am plecat doar ca să te pot iubi mai mult)
ce mai faci, cum mai eşti
încă te mai zbaţi între încrederi şi neîncrederi
încă mai alegi greşit şi inutil
oamenii tăi sunt încă frumoşi?
(ţi-am spus că nu faci nimic
să îţi iei fiicele înapoi
că le laşi libere în mâini străine
dar te-am înţeles
pentru că ai şi tu motivele tale, nu-i aşa?)
ai rămas la fel de frumoasă
ca în amintirile mele?
prin plete îți mai curge-n valuri bărăganul
pe trup îţi mai şiroieşte jiul
oltul te mai înfășoară-n doine
te mai doare prutul
te mai răscolește tisa
paşii tăi mai rătăcesc
pe poteci umbroase sau pe creste semeţe
cerbii tăi încă îşi mai cresc rămuroase coarne?
(te condamnasem că te ploconeşti prea mult
în fata unora
care te trec doar prin datorii şi necazuri
și nu am înțeles de ce trebuie
să faci trei pași înapoi
pentru unul înainte)
ochii tăi sunt tot atât de frumoşi şi înţelegători
atunci când ne deschizi poarta să plecăm în lume
şi tot atât de vii
atunci când ne întoarcem acasă?
eu sunt bine
atât cât de bine îmi poate fi departe de tine
îți spun bună dimineața în fiecare zi
chiar daca la tine este seară
chiar dacă o spun în altă limbă
știu ca tu înțelegi
în rest
încerc în fiecare zi să te fac mândră de mine, țara mea
le vorbesc străinilor despre tine
ca și cum ieri te-am văzut ultima oară
(ţi-aş fi scris o poezie de dragoste
mi-ar fi fost atât de simplu
dar am să-mi frâng inima o dată
şi încă o dată
şi am să-ţi scriu o poezie de dor)
vânătorul nu ucide niciodată pentru carne
el vrea mirosul de sânge
agonia
ultima privire
din ochii căprioarei
privirea aceea
dureros de albă
i se împlântă în retină
şi îl urmăreşte
învolburându-i sângele
zvâcnindu-i orgasmic în vene
pata de sânge
se strânge aprins în zăpadă
mâinile îmi sunt atât de reci si albe...
nu îndraznesc să respir
de frică să nu trezesc omenirea
din înghețul acesta scrâșnit
pleoapa mea adormită tresare
pe buze simt
gustul propriului sânge
cuvintele tale albe
scrijelite pe o hârtie
la fel de albă
îmi îndurerează ochii
nu văd
nu mai pot să văd decât
o mare de alb
din care răsar mii de ochi
peste lumea mea
a început să ningă din nou
sângeriu și absurd
și doamne...
nu vreau să mai simt
mirosul de sânge proaspăt
(iar tu
nu-mi vorbi...
nu-mi vorbi de iubire
când inima mea se închide
ca un ochi de căprioară murind)
obişnuiai să spui
ca în dosul genunchiului meu
se ascund fluturi albaştri
iar pe gleznă
într-o zi
îmi vor înflori iasomii
sângele tău
mi se învolbura în vene
fierbinte și mătăsos
îmi luai sufletul în pumni
și mă sorbeai însetat
până la ultima picătură
mă iubeai primitiv
eram prima şi ultima femeie
gura ta îmi muşca până la durere coapsa
când îmi plămădeai copii în pântec
aveai nevoie de mine
ca să poţi respira
îmi sfâşiai trupul
rugându-mă să nasc
lângă un foc
în mijlocul câmpului
biblic
crud
salbatic
strângând în dinţi umărul tău
până când ţipătul descătușat
va elibera ploaia din cătușele cerului
și va tulbura aripile îngerilor
în raiuri pline de păcate primare
eram tânără
îți eram Eva
păşeam cu grijă
să nu cumva să tulbur
somnul fragil al fluturilor
să nu declanşez înfloriri
şi să îţi prind copiii în pântec
să vorbim despre pace
în vreme de război, domnule
ar fi ca şi cum
eu ar trebui să am grijă
să nu mi se ducă un fir la ciorap
în vreme ce păşesc printre scaieți
iar tu să nu dezamorsezi cumva grenada
pe care o porţi în buzunarul stâng
când conduci pe un câmp cu mine active
lucruri fragile
ciorapul meu foşnitor
cuiul grenadei tale, nu-i așa?
diplomația
fragilă și ea
să nu mai vorbesc despre negocierile
care...
îmhm...
ar fi interminabile între noi doi
în genere situaţia este atât de fragilă
încât un fluture ar putea zdrobi
jumătate din omenirea noastră
doar cu o adiere de aripă
din păcate
atenția ta este concentrată
mai mult asupra genunchilor mei rotunzi
tandru înveliți în mătase
decât asupra buzunarului stâng
(este ciudat cum nouăzeci şi nouă la sută dintre noi
visăm cai verzi pe pereţi
în vreme ce doar unu la sută ajungem
să-i călărim într-adevăr)
uneori mai ai o şansă
minele pe care calci nu explodează
păşeşti pe un teren interzis
scapi nesfâșiat de dinții sârmei ghimpate
scrâşnet sub talpă
aerul lipsă
în secunda următoare
dezintegrat în mii de cioburi
te izbești de oglinda albastră a cerului
apoi fulguiești alene înspre pământ
păsări hulpave își sticlesc privirea
și își ling ciocurile negre
doar ochii îţi rămân întregi
puncte fără sprijin
căutându-şi cu disperare orbitele
cuiburi părăsite mult prea devreme
treci mai departe
victimă ratată
aproape erou
la știrile de la ora 5
renăscut
reîntregit
juri pe cele sfinte
că ai învăţat din greşeli
până în secunda în care...
câmp curat
iarbă răcoroasă culcată sub pas
după-amiază care nu prevestea nimic
explozie!
16:45
liniște...
miros de alge putrezite
într-un oraș aflat
la o mie de mile de mare
neant...
bocănitul constant
al unui picior de lemn
pe asfaltul subțire
atunci când te ascunzi de mine
îţi acoperi ochii într-un joc ciudat
(nu vezi că ţi-i acoperi cu palmele mele?)
îți tremur sub pleoapă
respiri sub pielea mea
alergi prin sânge cu tropot sălbatic
trupul meu poartă amprentele tale
mi-ai tradus iubirea în esperanto
spuneai că voi înțelege
(ai vrut să avem o limbă a noastră)
cauți disperat în dicționarele lumii
Mi ankoraŭ amas vin
(nu prea mulți pricep esperanto, nu-i așa?)
nu poţi fi toată viaţa
doar un om care nu ştie
cum să-şi împartă marea libertate în eliberări mai mici
nu mă poți iubi într-un fel pe care nu-l pătrund
nu mă poți schimba
doar pentru că iubirea ta
vorbește altă limbă
(vorbește pe înțelesul meu
spune-mi ca încă mă iubesti, mia amo)
tu te ascunzi în mine
n-am cum să nu te găsesc
pricepi?
călăii lumii
au nevoie de gâturi tinere şi de eroi
își lustruiesc continuu securile
și așteaptă plictisiți ceva - altceva
ajutorul de şomaj este infim
în raport cu un cap important căzut fără vină
moartea nu mai este ireversibilă de vreo două mii de ani
deşi mulţi au vrut să împartă cămaşa
să vândă giulgiul
se bea tăinuit
la toate cinele de-atunci încoace
sfinţii aghesmuiţi
chipuri cioplite
zâmbesc sarcastic din icoane aurii
vinul curge potop
(ar trebui transformat in apă)
fântânile lumii au secat
apa se transformă în obiect de lux
călăii continuă să vină la serviciu în fiecare zi
deşi vitejii se lasă aşteptaţi
tinerii preferă băuturile de import
fumează narghilea
învața prin diverse parisuri
și au început încetul cu încetul
să nu mai creadă în eroi
ai simţit lutul meu prielnic palmelor tale
şi piatra mea perfectă pentru tăişul dălţii tale
ai vrut să mă modelezi
şi să mă sculptezi
după forma şi dorinţa ta
dar lutul meu se încăpăţâna
şi dalta ta durea mult prea mult
atunci te-ai hotărât să mă laşi
arta neterminată
jumătate femeie
jumătate lut cald şi piatră cuminte
încă aștept pe raftul din stânga
acolo unde tu ai hotărât să mă păstrezi
până când lutul meu va fi mai cooperant
nu am braţe să te cuprind
și buze să te gust
nu am ochi să te învălui
și palme să te simt
mă cauţi şi nu mă găseşti
mă chemi și nu-ți răspund
mă aștepți și nu vin
vrei să-ţi sfârşeşti opera
să poţi merge mai departe
mă vrei din nou în palmele tale
lut cald şi piatră supusă
dar sunt prea netedă pentru asprimea ta
prea caldă pentru răceala ta
prea eu pentru prea tu
și niciodată nu te-gândit
să folosești o daltă mai blândă
te-ai gândit vreodată că
pasul meu pierdut
își lasă amprenta în nisipul
care
topindu-se sub arsura dorinței tale
se va transforma în sticla ce oglindește
amprenta sufletului tău?
fără tine nu aș fi
nimic altceva
decât un pas rătăcit
iar tu fără mine
un om fără oglindă
îmi spui că ţi-e bine
în inima mea
că te răcoreşte
ploaia cuvintelor mele
și te înduioşează
toamna surâsului meu
îmi spui că ţi-e bine
simţindu-mi trăirile
zvâcnindu-ţi în palmă
și că uneori
încerci să mă vindeci cu tandreţe
din interior
îmi spui că ţi-e bine
și că zâmbeşti
la gândul că mă poţi simţi
aşa cum nimeni altcineva
n-o va putea face
vreodată
ți-e bine...
dar uneori te simt
bâjbâind pereţii
precum un orb
își caută calea cu bastonul său
(nu ştiai că inima mea
nu are ieşiri
nu-i aşa?)
amurgul nu are nici un rost
dacă pleoapa ta
nu se scufundă în lacrimă
tăcerea ta devine absurdă
atunci când cuvintele, în năvălnicia lor
îţi rămân ferecate pe buze
iubirea...
şi ea se transformă
în monedă de schimb
devenind
pariu si miză în jocurile ridicole de societate
trăim pe aceeaşi planetă
sub acelaşi cer
subjugaţi sub crucile personale
uitând şi iertând greşelile noastre
și ale greşiţilor noştri
doar tu, singur
mai presus de tot și toate
într-o împărăţie nerevendicată
sub un cer neimaculat
îmi judeci dumnezeieşte
păcatele necomise încă
suntem condamnați la uitare pe viață
ne întretăiem, ne suprapunem
ne contopim unul in celălalt
într-un amarnic contra-timp
am devenit două umbre incerte
două dureri fără leac
doi paşi care nu vor mai păşi niciodată
spre aceleași margini de lume
sau pe aceleași trepte de cer
vom uita pe viață
câmpurile verzi și cerurile albastre
ale iubirii noastre
pentru că
la capătul drumului
s-a construit
fără aprobare şi fără acte
o închisoare de vise condamnate la uitare
pe viață
fără drept de parolă
lumea se sfârșea
și noi rămăsesem datori
cu toate săruturile neconsumate
ale acestei lumi
ploua amarnic
cu deznădejde şi înfrigurare
ploua cu nevoia secetei
și cu disperarea potopului
prin tine se descătuşau
tunete necruţătoare
prin mine sfâşiau
fulgere răsfrânte-n arcuiri
într-un târziu ai adormit sfârşit
lângă coapsa fierbinte a gândului meu
pe marginea unui sărut lung şi disperat
de sfârşit de lume
cu buze sângerânde m-am ridicat
te-am înfăşurat într-un vis
și cu un singur gest
am oprit ploaia
toamna îşi despletea copacii
și îşi răsfira ploile
peste trupurile noastre
istovite şi cuminţi
îmi spuneai zâmbind
că gustându-mi sângele
n-ai să mai poţi muri liniştit
dar nici n-ai să mai poţi trăi fără mine
cu un singur gest
mi-ai desfăcut pumnul strâns
linia vieţii mele
adânc încrustată în carnea fierbinte
zvâcnea
ca o părere am simţit
gura ta coborând
pe palma mea larg deschisă
cu o singură atingere
mi-ai sărutat toată viaţa
m-am îndepărtat înfrigurată
neîndrăznind să-mi mai strâng pumnul
gândindu-mă uimită că nici nu m-ai atins
eram doar doi străini
într-o toamnă
care nici măcar nu era a noastră
am ştiut atunci
că anotimpul pumnilor strânşi
se sfârşise
O aştepta. Ştia că o s-o aştepte.
Spera.
Se simţea uşor stingheră, pentru prima oară erau singuri. Toată ziua sub privirile lui, se pregătise pentru momentul în care vor fi singuri. Pentru că ştia că o să vină, pentru că şi-l dorea.
Pentru o secundă se gândi că era pregătită pentru dorinţa pură ascunsă în ochii lui, dar că nu era pregătită deloc pentru consecinţe.
Se apropie de ea zâmbind. „Îmi citeşte gândurile”.
„Ai călărit vreodată?”
„A... a... nu”
„Vrei să încerci?”
N-o lasă să răspundă. Degetul lui arătător îi atinse pentru o secundă buzele rotunjite în forma unui „nu” nerostit.
„Şşşş, nu spune nu”.
Îi lua palma în palma lui.
„Vino, vreau să-ţi arăt ceva.
Îl urmă docilă. Îi simţea strânsoarea caldă. Nu ştia unde merge, ce face dar un lucru ştia sigur. Când palma ei se va desprinde din palma lui îi va fi frig.
„Ciudat nume pentru un cal”.
„E numele unui prieten din Germania. Deocamdată calul este singurul prieten pe care îl am aici. Rafael!”
Calul se apropie fremătând neliniştit. Nu avu timp să protesteze. O ridică în braţe şi o aşeză pe cal apoi dintr-un salt încalecă în spatele ei.
„Şşş şşş, ai încredere în mine.”
Putea merge până la capătul lumii cu el. Era în siguranţă.
O singură privire a ochilor lui tulburător de frumoşi şi orice urmă de siguranţă dispăru.
„Am încredere.”
Nu-i văzu zâmbetul. Dar îl simţi.
Stătea dreaptă, încordată între braţele lui. Respira neîndrăznind să respire. Pieptul lui se lipi pentru o secundă de spatele ei şi ea îşi simţi corpul atras de al lui ca de un magnet uriaş căruia nu i se putea împotrivi. Şi pentru prima oară, după foarte multă vreme simţi că nu vrea să se împotrivească.
Zâmbi ştiind, simţind-o. Îşi puse palma pe abdomenul ei şi o trase mai aproape.
„Relaxează-te”.
Noaptea era răcoroasă şi liniştită, luminată doar de luna pală care ieşea şi se ascundea printre crengile copacilor. Calul începu să urce uşor poteca îngustă.
Ştia că face ceva nesăbuit. Vroia să facă ceva nesăbuit.
El...
El nici măcar nu ştia ce face. Îşi încălcase deja nişte legi cu ea.
Îi simţea respiraţia mângâindu-i gâtul.
„De fapt unde mergem?”
„Îmi place să-ţi simt trupul lipit de al meu”.
„Ai un loc în minte? Acesta nu e drumul spre platoul Pietrei”.
Nu-i răspunse la întrebare:
„Va trebui să călăreşti o dată fără bluza. Să simţi răcoarea nopţii şi căldura mea în acelaşi timp”.
„Hei, eu vorbesc cu tine”, șopti ea.
„Si eu „.
Îl auzea, dar nu vroia să-l audă. Ştia că nu mai există cale de întoarcere. Îşi simţea dureros de plăcut sângele alergându-i prin vene cu tandreţe dar şi dezinvoltură. Uitase. Uitase cât de grozav este să te laşi pradă simţurilor, să uiţi pentru o clipă lungă de ceea ce îţi întunecă ziua şi îţi încreţeşte fruntea şi să respiri aerul seducător al unui bărbat care ştie exact cum să-şi potrivească palma pe abdomenul tău, doar tandru şi posesiv, nu obraznic şi invadator. Pentru o secundă îşi dori cu disperare ca buzele lui să-i atingă umărul gol şi palma lui să urce doar câţiva centimetri. Nu vroia să-şi suprime dorinţa pentru el dar în acelaşi timp ştia că va fi pierdută dacă îşi lasă instinctul feminin să domine.
El nu ştia dacă vreodată se simţise atât de bine ţinând în braţe o femeie. Nu sărutând-o, deşi pielea sidefie a gâtului ei şi mărul rotund al umărului ei erau la câţiva centimetri de buzele lui. Nu atingând-o, deşi palma lui ramăsese lipită de abdomenul ei dar nu îndrăznise să se mişte.
Sentimentul acela infinit ca ea se potriveşte perfect în braţele lui. De parcă se născuse să fie acolo.
Într-un târziu calul se opri. El coborî şi apoi o ajută pe ea să coboare. O ţinu o secundă în plus în braţe şi amândoi zâmbiră uşor intimidaţi. Ea nu se desprinsese din îmbrăţişare.
El bătu uşor calul pe grumaz şi-l lasă liber.
„Va trebui să urcăm vreo cinzeci de metri. Ai grijă la crengi”.
O agaţă de mână şi o trase după el. Ajunseră în faţa unei intrări. Nu era o cabană.
O colibă de lemn ascunsă între copaci. El deschise uşa şi o împinse uşor înăuntru.
„Stai un pic să fac lumina”.
Pentru un minut dispăru şi apoi camera se inundă de lumina palidă a două lămpi cu petrol. Ea privi în jur. O încăpere rudimentară.
Buşteni tăiaţi rotund în formă de masă şi scaune, un pat îngust acoperit cu un fel de blană sau cergă. Un primus aşezat pe o altă buturugă. Ustensile pentru cafea. O cutie cu cafea.
Ea se așeză pe marginea patului:
„Nu e ciudat că totul e rudimentar dar cafeaua e nemţească?”
El zâmbi.
Închise uşa, înaintă zambind se aşeză lângă ea.
„Mult prea aproape”, gândi ea.
”Mult prea departe”, gândi EL.
„E cam târziu să te întreb dacă vrei o cafea”.
Ea încuviinţă scuturându-şi uşor capul. Părul roşcat dansă o secundă în lumina palidă şi el îşi simţi stomacul strâns. Vroia să-şi piardă mâinile şi buzele în nebunia aceea roşiatică.
„Dar nu este prea târziu să te întreb dacă vrei altceva”.
Se juca cu focul.Ştia însă că nu o putea speria uşor.
„Deci...vrei ceva...altceva... ştiu eu... vrei să te sărut?”
Ea îi zâmbi privindu-i buzele. Ar fi fost atât de simplu. Şi-ar fi apropiat o palmă de obrazul lui uşor neras, i-ar fi străfulgerat buzele cu mângâierea degetelor tremurânde şi apoi s-ar fi lăsat prada gurii lui senzuale.
Dar nu făcu nici un gest. Zâmbi doar şi pentru o secundă simţi încleştarea ochilor lui.
Poate i se păruse numai, dar avu vag, impresia că buzele ei au zvâcnit sub ochii lui. Ar fi vrut s-o facă să cerşească o gură de aer.
Ştia că el i-a ghicit gândul.
„Ştiu”îl auzi şoptind.
Ea își desprinse cu greu ochii din încleștarea ochilor lui. Ochii lui, în schimb, nu o parăsiră nici o secundă.
Privi în jur:
„Îmi place. Sălbatic şi primitiv”.
„Aşa îmi place.”
„Vorbeam de locul acesta.”
„Și eu”.
„Oh”!
„Vin aici când vreau să fiu singur”.
„Nu pari un om singur, domnule Voller”.
„Sunt singur, al naibii de singur câteodată. Nu am adus pe nimeni, niciodată aici. Doar un prieten de-al meu ştie de locul acesta”.
Îi spusese dintr-odată atât de multe lucruri despre el în doar câteva cuvinte. Zâmbi uşor stânjenită. Simţi teribil nevoia să-l atingă. Să-i simtă asprimea obrazului sub palmă. N-o făcu.
O şuviţă îi alunecă rebel pe frunte şi el i-o suflă uşor.
Gestul lui îi încordă inima pentru o secundă. I se paru intens erotic.
„Cine eşti, tu?”
„Doar un bărbat”.
„Refuz să cred că eşti doar un bărbat. Ești surprinzător, puțin încăpățânat, „nu”nu este un răspuns pentru tine, ești unul dintre cei mai interesanți oameni pe care i-am cunoscut vreodată, ai cal...
Și esti neamțul care a venit în România sa-și toace averea reconstruind cabana Piatra Mare. Stii...gura târgului”.
Auzise tot, fără să fie prea atent la cuvintele ei insă. Era fascinat de timbrul vocii ei, ușor ragușit, cald si de felul în care buzele ei formau cuvintele.
„Mă duci cu vorba ca să-mi iei mintea de la buzele tale?”
„Nu. Vorbesc. Buzele mele sunt mai interesante când se mişcă”
Nu păru surprins. Se aştepta ca ea să aibă limba ascuţită. Un gând razleț îi trecu prin minte. Apoi un altul, mai clar, îi luă locul.
Începu să râdă şi brusc, se ridică:
„Sus. Te duc înapoi. E târziu și poate ceilalți te caută.
Și nu vreau să fac dragoste cu tine într-o colibă de lemn pe un pat tare. Am planuri.”
O luă de mână, fără altă explicație, suflă în lămpi şi ieşiră în noaptea poleită de lună.
Îşi fluieră calul şi o ajută să coboare cărarea abruptă.
Ea se opri şi privi înapoi spre colibă:
„Dacă vreodată vom face dragoste, aş vrea să fie aici”.
Îi simţi strânsura pumnului. În prima secundă îi simţi ochii sfredelind-o. Nu avu timp să protesteze.
Nici măcar din cochetărie feminină. În a doua secundă buzele lui se abătură asupra gurii ei cu nevoia însetatului după o zi lungă în deşert. Cu furie și tandrețe în același timp. Dar neiertătoare. Cerea şi dăruia, mușca și alina, părăsea și se întorcea iar si iar.
Apoi, pentru o clipă, pentru o respirație lungă, se opri privind-o. Nu simți nici cea mai mică împotrivire.
Palmele lui îi cuprinseră fața și el începu să o sărute din nou, adânc şi uitat, cu dăruire şi nevoie.
Îi şopti numele printre picături şi o cuprinse strâns în braţe când îi simţi buzele răspunzându-i la sărut.
„Vrei să mergem înapoi?”
Aproape că nu-şi recunoscu vocea.
Pentru o secundă lungă încercă să-i descifreze ochii în noaptea adâncă. Vroia să găsească acel DA de care avea atâta nevoie, dar ea nu-i răspunse.
Deși buzele îi fremătau sub buzele lui și prin bluza subțire sânii ei tresăltau aprinși. Îi putea simți fiecare fibră din trupul ei, strâns lipit de al lui, tremurând de dorință.
Pură și sălbatică.
Ca și cum facea dragoste în fiecare zi.
Ca și cum nu facuse dragoste niciodată.
Şi atunci avu sentimentul că undeva, demult, o mai sărutase. Şi că fusese mai mult decât un simplu sărut. Mult mai mult.
O ridică în braţe şi o aşeză pe cal. Apoi încalecă şi îşi încătuşă braţul în jurul mijlocului ei.
„Buzele tale într-adevăr sunt mult mai interesante când se mişcă”.
Simţi în partea stângă o durere acută.
Simți că nu are destul aer.
Vroia să se roage și să înjure în același timp.
Nu mai înjurase de mult. Nici nu se mai rugase de multă vreme, de altfel.
Struni calul apoi îi dădu pinteni.
Ştia exact cine este EA.
aseară priveam artificiile...
Oameni aşezaţi pe iarbă, ca la un picnic uriaş într-un parc imens, country music, fete dansând şi copii zburdând în jurul părinţilor, standuri cu limonada, hot-dogs, steaguri cu stele şi dungi.
Paşnic, domestic, simplu, tipic american.
Ca emigrant, nu contează cetăţenia, cât de bine te-ai integrat, cât de bine vorbeşti limba ţării adoptive, sau cât de mulţumit eşti de ceea ce eşti în momentul prezent al vieţii tale; există un ceva care te face să te simţi un fel de "Ioan fără de ţară", un sentiment ca ţara lor, totuşi, nu este ţara ta.
Dar, în acelaşi timp nu-mi puteam înlătura sentimentul şi mai ciudat de emigrant în propria-mi țara, sentiment care m-a surprins teribil când am vizitat România ultimă oară.
Priveam artificiile, mulţimea aclama, unii scandau USA-USA, aplaudau...
Participam la o sărbătoare de care mă bucuram sincer, dar care, într-un fel, nu o simțeam a mea.
Cu ochii scânteind de lumina artificiilor, sorbindu-şi limonada jumătate dezgheţată, băiatul meu m-a privit, apoi a spus un lucru care, pentru a câta oară, m-a făcut să zâmbesc cu un fel de dulce împăcare:
Mommy, America is awesome!
Calul necheză uşor. EL zâmbi, struni animalul şi sări sprinten din şa. Îl bătu pe grumaz apoi îl lasă liber. Şi el zărise ceva. Mai de sus. Se apropie fără zgomot. Faţa i se destinse într-un zâmbet larg.
Fata aţipise într-o poziţie relaxată, cu genunchiul stâng uşor îndoit, obrazul lăsat uşor pe umbra umărului drept. Avea braţele întinse pe lângă corp şi degetele îi erau răsfirate. EL văzu sticluţa cu ojă şi zâmbi. Alături o carte deschisă, ochelarii de soare, șlapii şi sutienul de la costumul de baie. Sânii i se odihneau cuminţi, alintaţi, coborând şi urcând uşor odată cu respiraţia ei regulată. Probabil sunt calzi, gândi EL.
Pentru o clipă inima i se înduioşă. Nu-şi aducea aminte să fi văzut ceva atât de sexy şi romantic în acelaşi timp.Părul fetei era de un roşu stins, şi o şuviţă ondulată i se încolăcise molatec pe gâtul aproape transparent. Se aplecă uşor, ridică fărâma de material şi o strânse în pumn. Se aşeză pe iarba la o mică distanţă de prosopul ei. Pentru o secundă el îi acoperise soarele şi ea tresari speriată. Ţipă scurt, surprinsă apoi într-un gest zadarnic şi târziu îşi acoperi sânii cu palmele.
"Ai greşit", gândi EL. Unghiile roşii se decupau perfect pe pielea albă. Îl privi drept în ochi, lung şi dezaprobator. De parcă îl prinsese la furat.
Nu îi e frică, gândi EL. Alta ar fi luat-o la fugă.
"E al tău? L-am găsit pe aici. Încerca un zâmbet ştrengar arătându-i sutienul.
EA nu zâmbi. Nici măcar o secundă. Încercă să-şi acopere sânii doar cu braţul stâng. Palma dreaptă întinsă spre el aştepta.
EL doar o privi pentru o secundă lungă, apoi se simţi nedrept. Pentru o clipă privirea lui o îmbrăţişă cu totul ,de la picioarele uşor bronzate la umerii rotunzi, la ochii, acum săgeţi verzi. Îi întinse sutienul regretând faptul că a nedreptăţit-o.
A doua greşeală, gândi.
EA se întoarse brusc cu spatele încercând să-şi fixeze ţinuta într-un gest rapid şi precipitat şi pentru o clipă el îi zări zvâcnirea sânului stâng scăpat din strânsoare palmelor. Îşi simţi arsura sângelui. Ochii i se plimbară cu totală neruşinare pe linia lină a spatelui EI şi zâmbi la gesturile ei sigure şi necesare.Orice femeie are felul acela inconfundabil de a-şi ajusta sutienul. Se aplecă să-şi strângă lucrurile.
"Hei, nu trebuie să pleci.
O privire de-a ei a fost de-ajuns.
Nu era speriată, nu era furioasă şi, ciudat, nu arăta că ar fi fost jignită.
Pentru o secundă a avut impresia că ochii ei au văzut dincolo de el. Îşi simţi inima strânsă în inelul verde al ochilor ei şi avu impresia că timpul şi-a oprit scurgerea. Simţi ceva, că o uşoară durere în capul pieptului, ceva infinit şi neexplicabil. Simţi teribil nevoia să întindă mâna şi să-i îndepărteze o şuviţă rebelă de pe obraz.Vroia să-i simtă textura şi să-i atingă pentru o secundă obrazul cu dosul degetelor. Nu ştia de unde i-a venit acest impuls, această dorinţă de a o simţi.
Era o străină. Doar o fată care astăzi a preferat să fie singură, să-şi vopsească unghiile, să citească şi să-şi răsfeţe sânii un pic la soare într-o duminică frumoasă de început de vara brașoveană, departe de asfaltul încins al oraşului.
Îşi trecu degetele prin păr, oftă, o mai privi o secundă lungă, apoi fluieră uşor.
Sub privirile ei uimite, calul apăru alergând uşor şi dintr-un salt el încalecă.
Aproape că zâmbi.
Zâmbi şi el cu ochii întrebători.
"Ai cal..."
Avea vocea uşor răguşită şi el îi simţi rezonanţa până la cele mai ascunse corzi ale sufletului lui de bărbat singur. Prea singur şi de prea mult vreme.
Începu să râdă:
"Da, am cal".
Trase uşor de hăţ şi calul făcu câţiva paşi. Apoi se întoarse.
"Sunt sus". Arată cu capul spre vârful Pietrei Mari şi apoi o mai privi preţ de câteva secunde cu un fel de luare aminte.
"Ai grijă cu soarele ăsta. E periculos şi păcat de sâni. Sunt frumoşi!"
Dădu pinteni calului şi acesta incepu să urce spre Familiar.
Ea îl privi până când El devenise doar o umbră printre copacii deşi.
El întoarse o dată capul înapoi şi un gând răzleţ îi răzvrăti sângele.
Dar se răzgândi. O femeie, chiar şi aceea din vale, cu sânii aceia albi şi îndrăzneţi, era ultimul lucru la care îşi putea permite să se gândească.
Nu acum. Nu încă.
-->