Postările lui Virgil Stan (23)

Filtrează după

REVELȚ'IE

REVELAȚIE

Având o revelaţie
Despre o apariţie,
Petrecută pe malul mării
În pragul înserării,
Să vă spun o întâmplare,
Care, cum am spus, la mare,
A început cu-n lebădoi,
Unul dolofănel de pe la noi,
Şi cu o lebădă, frumoasă tare,
Din Moldova cea mare,
Ce au surprins povestitorul,
Urmărindu-le zborul.
Scuzaţi-mă, nu ştiu ce voi spune,
Și dacă e, sau nu pe bune,
S-a întâmplat să fie,
Ca să-mi placă mie,
Căci scriind eu mă inspir
Nu doar mirosind un trandafir,
Ci și un parfum Chanel,
Dacă s-a dat cineva cu el.
O ființă diafană,
Suplă ca o căprioară.
Cu picioare lungi, mijlocul subțirel,
Cu ochi căprui și nasul mititel.
Dar să revin la întâmplarea,
Petrecută când se lăsa seara.
Mă plimbam pe faleză,
Elegant și aranjat la freză,
Fără gânduri zvăpăiate,
De anii avuți, estompate.
Și cum priveam în zare,
Întors cu fața spre mare,
Admiram valurile zgomotoase,
Cum se spărgeau în diguri spumoase,
Strălucind în steluțe mii, colorate,
De la razele lunii furate.
Era forfotă mare pe faleză,
Și deodată lângă mine se așează,
O doamnă răpitor de atrăgătoare.
(Nu prea tinerică, dar încă în floare.)
Își scoase din poșetă o batistă,
Și o așează pe piatră ca pe-o prispă,
Ferindu-și rochia să nu se murdărească,
De mușchii ce începuseră să crească,
Pe suprafața pietrei îmbătrânită,
De câtă vreme în dig era zidită.
Privea spre larg nepăsătoare,
Cum lebedele se scăldau în mare
Trăgând cu coada ochiului vezi bine,
Din când în când, spre mine.
Se ridică deodată dând să plece,
” Uitându-și” batista pe piatra rece.
O ridic și o scutur elegant,
Pliind-o-n patru, emoționat.
- Doamnă, v-ați uitat frumoasa batistă,
O atenționez eu pe turistă.
- Mulțumesc! Vai cât sunt de distrată,
Dacă-mi las batista pe o piatră!
Mulțumesc frumos de atenționare,
- Nu-i nimic, se mai întâmplă pe la mare
Când frumusețea apei te captează, știu bine,
Se poate întâmpla să uiți chiar și de tine,
Cum se întâmplă uneori cu mine.
- Ce vreți să spuneți, nu pricep?
Ori de glume aveți chef?
Dacă am uitat pe dig o batistă,
De n-o găseam n-aș fi rămas tristă.
De-o vreți v-o pot face cadou.
- Oo, ce norocos pot fi și eu!
Să mă-ntâlnesc în prag de seară,
Cu o doamnă într-o ținută diafană,
Ce-mi lasă amintire o batistă,
Și .... o speranță optimistă!
- Ce speranță? Ce tot spuneți domnule?
Nu vă mai jucați cu vorbele!
Am vrut doar să vă răsplătesc,
Pentru gestul cavaleresc.
Sunt femeie serioasă, nu-mi caut iubit,
Dacă această idee v-am trezit.
Mă înroșii la față ca un rac fiert,
Începând ca să mă bâlbâi și să mă pierd,
În scuze inutile, fără sens,
Cum nu la așa ceva eu mă gândesc,
Ci doar să-i returnez batista am dorit,
Nicidecum ca să-i devin al său iubit.
Sunt prea bătrân de-a mai iubi,
Orice” lebădă” elegantă s-ar ivi,
Plimbându-se solitară pe mal de mare,
Sub clar de lună, și a nopților răcoare.
Și doamna se pierdu sub clar de lună,
Legănându-și poşeta ei pe mână,
Pășind agale, cu o ținută de invidiat,
Lăsându-mă pe dig contrariat.
Ce s-a întâmplat cu mine, nu pricep,
Și mă consideram un om deștept.
O nălucă apărută de niciunde,
Venită pe ale valurilor unde,
Mi-a tulburat o existență calmă,
Dând visurilor mele o palmă,
Să mă trezească la realitate,
Că nu sunt chiar așa bătrân, măi frate.
Dacă inima mai vrea și poate bate.

Post scriptum:

Voi ştiţi ce simt?
Căci eu nu știu,
Nu sunt cu E-ul meu.
Doar nu sunt Dumnezeu,
Să le știu pe toate,
Ce poate fi și ce nu se poate.
Dă-mi Doamnă, un semn,
Să fiu acel pescar,
Uneori la scris cu har,
Pe care vreo femeie ar vrea
Acest lucru de s-ar putea,
Să-l iei la ea în iatac.
Dar ce mă fac? Mai bine tac!
Dacă nu voi fi cel pe care-l vrea,
După dorința și plăcerea sa?
Atunci să vezi drăcie,
Amorul nu-i pe veresie.
Acea femeie care cheamă,
Și pofta inimii o-ndeamnă,
Este mai presus de toate,
Dragostea care o roade.
Și totuși de ce nu EA,
Poate fi iubita mea,
Venită în tăcere,
Si vremea de plăcere,
Cât timpul mai are timp,
De visare și iubit?
Vreau să ştiu precis,
Dacă a fost cumva vis,
Când am văzut femeia,
În a cărei inimă mi-e cheia?
O femeie, adorată,
Cu frumuseţe înzestrată,
Fără de inhibiţii morale,
O femeie fără de care,
Nu porneşti la drum,
(Doamne, nu mai ştiu
Ce-aş putea să spun???),
Din această pricină,
Spun că era divină.
Era ea, femeia care,
Să-mi placă atât de tare?
Și a căruia prezenţă
Îmi sugera mereu,
Cum îmi doream și eu?
- Hai, vino-ncoace,
Nu te mai preface,
Tu, diavol al tentaţiei,
Și duh al inspiraţiei,
Căci fără de mine,
Poezia nu o poți face bine!
Apariţie divină,
Femeie străină,
Aşa cum te simțeam eu,
(Jur pe Dumnezeu)!
Tu eşti doar cea care,
Apărută dintr-o întâmplare,
Într-o seară cu lună plină
Devenită acum chinină.
Să-mi vindece răcelile
Și toate frământările.
Unde-i revelația?
Unde-i apariția,
Din spuma valurilor ivită,
Într-o seară liniștită,
Petrecută pe malul mării,
În pragul înserării?

01.08.2020 - Mangalia7240951285?profile=RESIZE_710x

Citeste mai mult…

LĂSTUNUL

Lăstunul (din volumul PUNȚI PESTE VREMURI)

Trecând prin curtea spitalului din Mangalia, drumul cel mai scurt de acasă spre malul mării, am observat cu bucurie că au apărut rândunelele şi lăstunii. Era dovada că primăvara s-a instalat definitiv şi în Dobrogea. Trecuse de prima jumătate a lunii aprilie şi noi începusem să ieşim cu bărcile pe mare la pescuit, chiar dacă apa era încă foarte rece. Ne îngheţau degetele pe peşte când îl scoteam din cârlig. Apa nu avea mai mult de 9 – 10 grade.

Abia aşteptam să se întoarcă şi perechea mea de lăstuni ce-şi construieră culcuşul sub streaşina balconului. Cuibul rămăsese aproape intact, chiar dacă o pereche de vrăbii gureşe puseseră stăpânirea peste el, imediat cum adevăraţii proprietarii îşi luaseră zborul spre zonele temperate ale Asiei sau Africa de nord pentru a ierna, urmând ca anul următor străbătând mii de kilometri în zbor, să revină la cuibul de sub ştreaşina balconului meu. Cine putea şti dacă era aceeaşi pereche de lăstuni sau unii dintre puii ei.

În ciuda faptului că roiau pisicile în jurul blocului, perechea mea de lăstuni nu s-a speriat şi şi-au construit cu migală acel cuib chiar deasupra ferestrei. Parcă ştiau că aşa erau mai ocrotiţi.

La început le-am fixat o bucată de tablă pe bătătorul de covoare, unde le puneam de mâncare diferite grăunţe, uneori chiar si bucăţi de pâine, cu speranţa că vor ciuguli cu plăcere. Cum ei se mulţumeau doar cu insectele prinse din zbor, iar meniul oferit de mine atrageau vrăbiile ce tot pândeau să le ocupe cuibul, am renunţat la tablă şi de a le mai da de mâncare.

Observam cu interes, cum atât timp cât unul dintre lăstuni alerga după pământ pe care îl amesteca cu salivă, îl modela şi-l lipea de peretele cuibului celălalt păzea cuibul, apoi în timp ce perechea lipea de zor pământul adus în cioc, pleca şi el după alt materialul de construcţie, cuib ce era construit sub formă de cupă. La partea superioară au lăsat o gaură, chiar sub scândura streaşinii, pentru intrare. Construcţia a durat câteva zile până ce lăstunii mei şi-au terminat cuibul. Apoi au cărat iarbă, fulgi, de l-au căptuşit pe interior.

Când lăstunica a început ouatul, sau în timpul cât stăteau pe sârmele de întins rufe şi făceau dragoste, ciripitul lor specific era o încântare. Să-l fi văzut pe lăstun cu câtă tandreţe îşi săruta partenera, cum îşi lipea ciocul de al ei şi cu ce asiduitate îi făcea curte, dând din aripi şi ciripind continuu, zburătăcind când într-o parte, când în cealaltă de ea, care aşezată culcată pe sârmă îşi înfoia penele până ce el se aseza pentru câteva secunde pe spatele său. Le admiram şi-mi erau tare dragi, aceste păsărele aşa de micuţe şi plăpânde, cu penajul lor negru strălucitor şi ciocul mic.

Lăstunii mei făceau parte din rasa rândunelelor de oraş, numită şi lăstuni de casă, pentru că obişnuiesc să trăiască mai ales în oraşe, construindu-şi cuiburile sub streaşinile caselor din piatră sau din cărămidă .

Se deosebeşte de celelalte rase de rândunele sau lăstuni de apă (denumirea de lăstun este împrumutată din limba slovenă) aceştia având corpul alungit, aripile lungi dar mai înguste decât cele ale lăstunului de apă, care are coadă forfecată, capul ușor turtit și ciocul scurt, iar pe burtă penele sunt complet albe. Spatele, capul și partea superioară a aripilor sunt de un negru-vânăt cu nuanțe albăstrii, restul corpului este acoperit cu puf alb. Totuşi nu au coada prea tare forfecată ca la rândunele, iar picioarele le sunt acoperite de pene și puf.

Masculii nu se prea deosebesc prin exterior de femele. Indivizii tineri se aseamănă cu adulții, însă au spatele de un negru-gri, fără luciu, și burta cu nuanță de alb-cafeniu.

Masculul este de obicei monogam, dar cum se mai întâmplă şi în lumea păsărilor ca şi în cea a altor rase, inclusiv cea umană, mai zburătăceşte şi el din când în când şi pe la alte cuiburi în timpul când perechea sa cloceşte, că de, păsări sunt şi dragostea fugară nu are oprelişti nici la lăstuni, aşa cum se poate întâmpla ca şi o altă femelă să-şi depună un ou - două lângă cele ale unei alte perechi, în cazul că a avut loc vreun accident cu propriul său cuib, a fost distrus, sau desigur ocupat de vrăbii şi oricât s-au străduit să le dea afară pentru aşi recupera casa, nu au reuşit. Femela aflându-se tocmai în perioada ouatului nu are altă variantă decât să depună ouăle unde găseste un cuib nesupravegheat permanent, precum procedează şi cucul.

Când eram copil aveam la streaşina casei şi mai ales a grajdului animalelor, multe cuiburi de rândunele. Unele şi-l construiau chiar în interior sub grinzi, intrând pe geam sau pe uşa mereu deschisă. Când auzeam puii făcând gălăgie, mă urcam de pe iesle pe grinzile grajdului şi mă uitam la pui. Atunci părinţii foarte agitaţi şi speriaţi, că le sunt odraslele în pericol se repezeau în zbor până în apropierea mea şi ciripeau disperate.

Niciodată nu i-am luat în mână. Mă minţeau bunica şi mama că dacă pun mâna pe ei părinţii lor îi vor părăsi, nu le va mai da de mâncare omizi sau gâze şi vor muri.

Puii neştiind cine a sosit în preajma cuibului, când simţeau prezenţa cuiva în aropiere, imediat ridicau capetele şi deschideau ciocurile înconjurate de o dungă galbenă căruia noi copii îi spuneam caş, care la maturizare dispărea. Oricum după o lună de zile puii îşi luau zborul, luându-şi viaţa pe cont propriu, perechea de părinţi având timp suficient pentru a mai da viaţă unei noi serii de 5-6 pui până plecau în septembrie spre locurile de iernare. Şi chiar dacă cei vârstnici reluau ciclul procreerii, prima serie de pui rămânea mereu în preajma părinţilor până toamna când porneau în stoluri spre zonele mai calde.

Acum, aflându-mă pe faleza oraşului, în drum spre barca mea aflată pe malul mării în zona spitalului municipal, la două sute de metri de staţiunea Saturn, priveam cu bucurie la aceste zboruri iuţi ale micuţelor şi plăpândelor păsărele, cum vânau insestele aflate în aer. Da, acum venirea lor anunţa că primăvara şi-a intrat în toate drepturile şi că nici vara nu-i prea departe.

Puteam acum, când marea ne va permite, să navigăm pe întinderele sale maiestuoase, cu valurile liniştite după o luptă surdă cu vântul ce putea ţinea şi câteva zile la rând.

Bărcile albe, însirate pe nisipul ud şi rece, stăteau netulburate de nimeni, în micuţul adăpost din spatele digului de protecţie, construit din stabilopozi din beton. Aşteptau să fie întoarse cu chila în jos, echipate cu scule şi să fie împinse pe apă, unde să li se monteze motoarele, gata de o nouă aventură pe mare, în căutarea guvidului sau al hanusului.

Deocamdată nu ne puteam îndeplini acest vis permanent al pescarului, marea fiind agitată. Doar cârdul de lebede înota elegant în apropierea malului, ştiind că există şansa ca atunci când se apropia cineva de apă, acea persoană să vină tocmai pentru a le da de mâncare. Cele mai curajoase ieşeau pe nisip şi fără de teamă, ciuguleau frămiturile de pâine căzute pe jos, iar cele de pe apă, de obicei cele mai tinere, ce li se aruncau.

Stolul de lăstuni se învârtea cu viteză deasupra mării în zborul lor neliniştit. Se auzeau frânturi de ciripit. Ce-şi spuneau între ele numai păsările puteau şti. Aceste păsărele micuţe şi drăgălaşe, adevăraţii vestitori ai primăverilor, sunt cele care au lăsat în cultura universală zicale după cum se ştie încă din Grecia antică când Esop în fabula Tânărul şi rândunica în care un flăcau sărac văzând apariţia unei rândunici a crezut că a apărut primăvara, deci nu mai va avea nevoie de haina groasă, aşa că o vinde, însă a doua zi cade un ger naprasnic înghetând de frig atât el cât şi rândunica. De atunci a rămas şi proverbul: ”Cu o rândunică nu se face primăvară”, expresie care uneori în folclorul românesc devine: „Cu o floare nu se face primăvară”. Această expresia este preluată şi de Aristotel în „Etica nicomahică” spunând că „Așa cum cu o rândunică nu se face primăvară, la fel o singură zi sau un scurt răstimp nu fac pe nimeni absolut fericit”.

Mai târziu chiar marele dramaturg William Shakespeare amintește în tragedia Macbeth despre lăstunul de casă, atunci când conducătorul de oști Banquo descrie castelul, adresându-se către regele Duncan (act I, scena VI):

„Acest oaspe

Al verilor, de temple găzduit,

Lăstunul, cu-al său gingaș cuib ne-arată

Că răsuflarea cerului își lasă

De drag mireasma ei pe-aceste locuri.

Că nu-i ungher, nici streașină, nici boltă,

Să nu-și atârne-această zburătoare

Culcușul ei și leagănul cel spornic.

Am luat aminte că acolo unde

Și-alege așezarea și-i priește

E aerul mai molcom”.

(Traducere de Ion Vinea)

- This guest of summer,

The temple-haunting martlet, does approve

By his loved mansionry that the heaven's breath

Smells wooingly here. No jutty, frieze,

Buttress, nor coign of vantage, but this bird

Hath made his pendant bed and procreant cradle;

Where they most breed and haunt, I have observed

The air is delicate.

(Versiune originală)

La întoarcerea acasă, m-am dus să inspectez vizual cuibul familiei mele de lăstuni, de care uitasem. Se vedeau fire de iarbă scoase în afara cuibului, dovadă că nişte intruşi îl ocupaseră. Imediat am improvizat o scară din două scaune şi o bucată de scândură şi am scos paiele şi tot ce era adus în cuib de către vrăbii, eliberând cuibul pentru familia mea de lăstunaşi. Cine ştie, poate că au sosit şi ei sau o pereche dintre puii lor, odată cu stolurile ce zburătăceau deasupra blocurilor şi îşi caută vechiul cuib.

Mai aveam în zonă şi o pereche de guguștiuci (noi le mai spunem şi turturele după turuitul lor) ce se cuibăriseră într-un oţetar, crescut lângă blocul de vis-a-vis, chiar sub fereastra prietenului meu, pescar şi el ca şi mine, numai că fiind cu patru ani mai vârstnic, el a abandonat pescuitul pe mare din barcă, mulţumindu-se cu cel de pe mal.

Zilnic pentru guguştiuci avea grijă să pună mâncare şi apă pe pervazul ferestrei, iar aceştia dis de dimineaţă îşi făceau prezenţa în dreptul ferestrei gângurind, căutându-şi porţia de hrană. Nu am ştiut niciodată unde îşi aveau de fapt cuibul ferit de mârşăvia pisicilor.

Mâţele din zonă se urcau pe furiş în oţetar să-i prindă, dar în cei doi-trei ani de când ei gânguresc în pomul respectiv, sau în migdalii de alături, o singură dată am văzut fulgi de guguştiuc prin zonă. Poate a fost vreun pui care nu a ştiut să se ferească de viclenia felinelor.

În nucul de sub fereastra mea se aud tot mai des două coţofene făcând gălăgie, dar nu s-au stabilit în copac de frica mâţelor care le dădeau şi lor târcoale. Pisicile obişnuiesc să se urce prin nuc pe acoperişul balconului meu construit la parter, în afara blocului şi să mănânce ce le aruncă vecinii de la etajele superioare. Bănuiesc, că de aceste resturi intrate în putrefacţie, după ce mâţele se săturau, au fost atrase şi coţofenele, păsări considerate în general necrofage.

Intrând în casă, gândurile mi-au pornit în călătorie spre un alt lăstun drag mie, cunoscut în primăvara acestui an. Întâlnirea cu ea pe meleaguri moldave, pline de istorie şi de cultură străveche românească încă din cele mai îndepărtate vremuri, m-a răscolit şi m-au determinat să dau altă dimensiune restului de viaţă ce mi-a mai rămas.

Întotdeauna căutam din romanele mele să dau chip eroinelor aşa cum îmi doream eu să fie, cea de care viaţa ar fi putut să mă lege cu străşnicie şi de ce nu, pentru veşnicie, dar niciodată nu m-am gândit că acest lucru ar putea fi posibil.

Primisem invitaţia de a participa la o întrunire literară într-un oraş îndepărtat de malul mării şi referitor la această oportunitate de a fi prezent la deosebitul eveniment, purtasem o discuţie amicală cu cineva din localitatea respectivă, ca să mă găzduiască pentru o zi, două, cât va dura întrunirea, lucru acceptat cu amabilitate. Numai că impactul întâlnirii de pe peronul gării a schimbat cursul normal al vieţii mele precum un acar macazul şinelor de cale ferată, curs ce intrase pe un ascendent de liniştire sufletească, după un nou şoc petrecut cu un an în urmă.

O prezenţă diafană, de o eleganţă sobră, într-un pardesiu negru croit parcă după formele sale corporale, un trup drept, zvelt, cu un mijlocel de fetişcană, o pălărie din fetru de culoare neagră, ce-i acopereau pletele ondulate, vopsite în culoarea mahonului, cu scânteieri strălucitoare ale firelor ce se lăsau maiestuos peste umerii drepţi şi strânşi de o eşarfă gen şal, cu desene orientale multicolore unde predomina negrul şi griul, se prezentă la uşa vagonului meu, în timp ce coboram cu greutate, micul geamantan folosit în voiajele scurte şi geanta plină de cărţile necesare lansării a doua zi la evenimentul amintit, a ultimului meu roman „Parfum de orhidee”.

La vederea sa, picioarele mi s-au înmuiat, am rămas fără de glas, nu ştiam ce să mai spun, în timp ce doi ochi căprui mă sfredeleau cu interes. Inima-mi dădea năvală să-mi iasă din piept de atâta surprindere. De obicei persoanele de sex feminin de pe internet nu-şi postează la avatar fotografiile actualizate, ci pe unele care să le avantajeze cât mai mult, cu mai puţini ani ca vârstă, fără să-şi dea seama că aceste trucuri nu-l mint numai pe cel ce-o priveşte, ci mai mult pe ea însăşi. Cel care i-ar cădea în plasa micii sale şotii, obişnuindu-se cu acea imagine din fotografie, la vederea realităţii, dezamăgirea i-ar fi prea mare, pentru a mai dori continuarea relaţiei, ştiind că a fost minţit. Ce încredere să mai ai în acea persoană, care îşi ascunde identitatea pentru a-şi crea un avantaj în detrimentul tău?

Mă aşteptam la ceva, care să nu corespundă cu ce aveam în faţa mea. La o persoană durdulie, bondoacă, sau cine ştie, poate chiar înaltă, dar nu după gustul şi speranţele mele. De fapt era o întâlnire amicală, fără de nicio intenţie sau conotaţie sentimentală din partea amândurora. Asta nu şi în subconştient, fiind amândoi singuri şi fără nici o obligaţie.

- Sărut mâna, doamnă. Eu sunt cel aşteptat? încerc eu o introducere care să mă salveze, de la uimirea ce mă cuprinsese, la vederea sa.

-Nu sunteţi persoana, care a venit pentru întrunirea de la...?

- Ba da, eu sunt... cel venit de la malul mării.

- Atunci, bine aţi venit în oraşul meu de reşedinţă. Să vă ajut la bagaj? mai spuse ea amabilă aplecându-se să ia geamantanul.

- Nu, nu, lăsaţi-mi mie grijile, mă descurc eu cu ele. Iau geanta pe umăr şi geamantanul în mână şi gata. Mă scuzaţi că nu am venit cu un buchet de flori, dar în atâtea ore de mers cu trenul, nu ar fi ajuns prea vesele aici după o noapte întreagă de călătorie. Voi găsi eu o florărie deschisă, să-mi repar impoliteţea.

- Staţi liniştit. Nu-i nicio problemă, îmi aprobă ea cu eleganţă scuza pe un ton cald şi împăciuitor în glas. Haideţi să mergem la tramvai.

Ieşind din gară, o construcţie cu o arhitectură deosebită şi cu o vechime considerabilă, după cum am aflat mai târziu şi aşa cum am relatat, încărcat cu cele două bagaje, în câteva minute eram pasagerii unui tramvai, în care mă mai urcasem o singură dată, la puţini ani după nemilosul cutremur din 1977, care a curmat multe vieţi nevinovate. Nu puteam, să-mi dau seama după atâţia ani, dacă era acelaşi tip vechi de tramvai, sau unul modernizat.

Primirea în casa sa, un apartament cu două camere dintr-un cartier cu blocuri înalte şi alei străjuite de copaci bătrâni şi rămuroşi, mai puţin de grădiniţe cu flori, a fost una de rafinament, bun gust şi eleganţă.

Nu am văzut flori prin grădiniţele de bloc, pentru că de fapt era începutul primei luni a primăverii, luna ghioceilor şi al narciselor, care încă nu-şi făcuseră apariţia, sau din cauza emoţiilor ce mă copleşiseră, nu le-am observat.

Faţă de răcoarea primăvăratică de afară şi ceaţa ce m-a urmărit în ultima parte a drumului, apartamentul era călduros şi elegant mobilat, însă un aspect ce nu puteai să nu-l observi odată pătruns în el, era mâna harnică şi grijulie ca totul să fie perfect de curat şi la locul său. Da, în el locuia o doamnă în adevăratul sens al cuvântului şi această calitate nu i-o dădeau doar cele două licenţe universitare luate, ci modul său de a fi şi pretenţiile standardului de viaţă propus să-l urmeze.

Încă mă simţeam stingherit, chiar dacă oboseala celor douăzeci de ore fără de odihnă, provocate de grija drumului şi mai ales de întâlnirea cu necunoscutul şi neprevăzutul, mi-a răpit somnul şi din noaptea premergătoare urcării în tren.

Micul dejun a fost unul regal, de un rafinament aparte, lucruri la care nu aveam cum să mă gândesc, înainte de a pleca la drum. Au urmat apoi câteva ore bune de somn pentru refacerea organismului şi o după amiază de recunoaşterea oraşului, cu ce are el mai interesant. Ne-am retras devreme acasă, ştiind că a doua zi la ora opt are loc evenimentul pentru care am făcut cu trenul douăsprezece ore şi acei peste cinci sute treizeci de kilometri.

A doua zi, a fost una de bun augur pentru mine, aş putea spune chiar una de succes în domeniul scrisului, romanul bucurându-se de prezentarea unui ilustru critic de artă, profesor universitar doctor din oraşul respectiv şi a unei binecunoscute colege de breaslă din zona moldavă, care tocmai în acea zi primea medalia Meritul cultural pentru activitatea depusă şi pentru cărţile scrise.

Două suflete aflate în suferinţă şi singurătate, s-au întâlnit pe cărări de parc cu rezonanţe poetice şi de istorie a culturii româneşti şi nu le-a trebuit mult să se placă şi să se apropie unul de celălalt. Vibraţiile şi magnetismul energetic al celor două suflete se aflau la o intensitate maximă şi nimic nu le-au mai putut opri de a se intersecta, de a se uni şi a forma un cuplu, ce se vrea nins de negura vremurilor viitoare, într-o linişte sufleteasca deplină, când se află împreună şi de un zbucium continuu, atunci când fără să vrea sunt departe unul de celălalt, dar mereu aproape, prin legăturile indestructibile ale sentimentelor create.

Cum primăvara, fiecare om aşteaptă să sosească stolul de rândunele şi de lăstuni să confirme că iarna de acum este departe, un episod deja consumat, aşa şi eu aşteptam că apară un Lăstunaş care să-mi readucă o nouă primăvară sufletească, chiar dacă primăverile din părul meu cărunt, sau înmulţit nespus de mult şi iată că lăstunul a sosit atunci, când nicio speranţa nu mai exista a fi posibilă sosirea lui. Aşa că s-a adeverit proverbul românesc precum că: Speranţa moare ultima.

Scris de Virgil Stan4418951906?profile=RESIZE_710x

Citeste mai mult…

TE AȘTEPT

Îţi iubesc rândul pe care-l scrii
Cu lacrima sufletului,
Precum iubesc umbra trecerii tale
Pe strada timpului.
Mi-ar place ca timpul să se oprească,
Să-ţi sărut paşii,
Lăsaţi pe aleea zilei de mâine,
Aşteptându-te să vii.
Te aştept să-mi dăruieşti surâsul,
Peste o pagină viu colorată
A existenţei mele,
În verde,
În purpuriu,
Sau uneori,
În culori confuze.
Te aştept să treci pe poteca
Unde ne întâlneam odată
Când eram copii nevinovaţi.
Când ne ţineam de mână,
Curaţi şi neîntinaţi
De-a vremurilor urme.
Eram doi îngeri
Cu inimi curate.
Eram doi fulgi de nea,
Căzuţi lin,
Peste câmpia îmbătrânită de vreme.
Doream să-i dăm viaţă,
Să-i dăm iubirea noastră pură,
De copii ai cerului,
Şi ai zăpezii.
Să aibă bucuria vieţii veşnice,
Ca iubirea noastră.
Te aştept să vii,
Să-mi laşi pe buze,
Roua catifelată,
A sărutului tău curat,
Plin de patima iubiri,
Plin de candoare,
Plin de promisiuni,
Că mâine, va veni ziua noastră,
Ziua îndrăgostiţilor.
Te aştept pe aleea înverzită.
A sufletului neîntinat,
De copil nevinovat.
Te aştept.

Mangalia - 06.05.2011

Citeste mai mult…

IUBITO !

 Iubito!
  
 Iubito! Ce-aş putea să-ţi spun,
 Acum în ceas de seară?
 Că sunt un bătrânel nebun,
 Dup-o iubire-n plină vară?
  
 Cerul s-ar deschide larg,
 Reflectând în valurile mării
 Chipul tău atât de drag, 
 În amurgul înserării.
  
 Ar dispare lumina astrului ceresc
 Scufundându-se în adâncul zării?
 Iar eu aș simți cum întineresc,
 Aşteptându-te la malul mării?
 
 Tu, te-ai deschide ca un boboc de trandafir,
 Sub roua rece a dimineţii,
 Cuprinzându-mă în braţe, ah, ce delir
 Aș trăie când sunt spre amurgul vieţii!
  
 Dă-mi o urmă de speranţă,
 Dă-mi un surâs, o sărutarea,
 S-atârne-n taler pe balanţă
 Iubirea, dorinţa, măcar o desfătare.
  
Astrule, ce-ai apărut curând,
Voi fi eu demn de-a ta iubire?
Să simt pătrunderea în gând,
VIRGIL STAN/MANGALIA
Citeste mai mult…

MÂNA CARE VREA SĂ MÂNGÂIE

 

Cineva cunoscut care mi-a văzut podul palmei a început să se mire:

  - Cum, acestea sunt mâinile unui scriitor de factură romantică? Mâini care vor să mângâie?

  - De ce nu? Contează că sunt pline de răni de la muncă?

  - Cum mai poate o parteneră să simtă fiorul dragostei când peste corpul său se plimbă o mână plină de bătături și 

răni?

  - Partenera peste al cărui corp se plimbă asemenea palme, iubește. Ea iubește cu sufletul, deci iubește și cu trupul. Ea nu simte că trece peste finețea pielii sale ridurile unei mâini muncite, cu bătături provocate de coasă, de mistrie, 

sau de orice altă unealtă folosită de cel pe care-l iubește, pentru 

a-și câștiga existența, deoarece prin gândirea sa îl vede numai pe cel ce i-a cucerit inima și de care 

s-a îndrăgostit. Nu neapărat prințul din Pădurea adormită care salvează prințesa, ci omul de rând ca și ea 

ce-i poate fi alături toată viața.

  - Bine, bine, și totuși?

  - Și totuși ce?

  - Nu le simte asprimea? Mai trăiește cu intensitate momentul, sau asta se întâmplă doar în romanele dumitale pe 

care le-am citit. Recunosc că descrii bine anumite trăiri.

 - Mulțumesc. Îți dau doar un exemplu din natură. Fiind de ani buni martor al acestui fenomen, cred că pot trage o 

concluzie care să te mulțumească.

  - De exemplu?

  - Ai fost de multe ori la mare, da?

  - Desigur.

  - Când marea este liniștită, nisipul de pe mal, fie că este o plajă, sau un golf, este nemișcat, uscat, aspru la călcat și mai ales deranjant prin scoicile care-și arată asperitățile în tălpile celui ce le calcă. Corect?

  - Corect.

  - Când marea este înfuriată, învolburată, își poartă cu putere valul peste întinderea de nisip, ce rămâne în urma sa 

după retragere????

  - Ce să rămână? Tot ce aduce de pe fundul mării. Scoici, alge, mizerie.

  - În afară de acestea mai rămâne ceva. O plajă netedă, răcoroasă, primitoare, cu un nisip fin, moale și condensat, care 

la trecerea pașilor produce doar plăcere. Am dreptate? 

  - Da, așa este, trebuie să recunosc.

  - De ce se întâmpla acest lucru știi?

  - De unde să știu!

  - Pentru că nisipul provine din adâncurile mării. El a fost adus de frenezia valurilor înspumate și pentru el întâlnirea cu valul este ca un sărut al iubitului plecat într-o călătorie, fericit de reîntâlnirea cu iubita. La rândul său, nisipului îi este dor de întâlnirea cu valul ca oricărei femei 

îndrăgostite, cu iubitul său. 

Ea nu-i simte asprimea și violența forței cu care se repede spre trupul său, ci simte doar dorința lui de a fi din nou împreună, 

de a se întâlni și a se iubi ca și atunci în cazul mării, când nisipul stătea liniștit în adâncuri, fiind un tot unitar.

  - Și totuși crezi că folosind asemenea palme plină cu răni, cineva mai poate simți fiori în stomac cum se spune?

  - În stomac îi poartă de când s-a îndrăgostit. Ea nu vede oriunde 

s-ar uita decât chipul Lui. El este unic oricum ar fi. Este al ei ca o avere de preț  

și-l dorește indiferent cum va arăta din cauze ce nu depind de el. Ea îl are în minte, în suflet așa cum l-a

 văzut prima dată, nu cum apare la ultima lor întâlnire și întâlnirea va fi una de dragoste, de dăruire, pentru că numai la acest lucru se gândește, fiind singurul care contează. Asprimea bătăturilor din palme chiar dacă va trece ca un 

șmirghel cu o granulație mai mică peste finețea pielii sale, nu va simți decât fiori de dragoste, senzații pe care poate nu le-a trăit

niciodată cât erau la începutul relației. Ai aflat desigur că sunt și femei cărora le place ca bărbatul să fie un pic mai dur în timpul sexului, în sensul metaforic desigur. Așa și asprimea mângâierilor unei mâini muncite și cu asperități, poate fi o nouă senzație erotică, așa că despre cum va fi, voi afla la timpul oportun. 

  - Succes.

  - Mulțumesc. Nu-ți voi povesti cum a fost desigur.

  - Normal. La revedere.

Așa s-a desfășurat dialogul imaginar dintre scriitorul cu palmele pline cu bășici sparte de la munca în grădiniță casei copiilor săi dragi, unde plantase peste cincizeci de bulbi de lalea. Dorea să-și realizeze în primăvară propriul său festival al lalelelor multicolore, ca 

să-l concureze pe prietenul său din Afumații de Belgiq, cum își numea sătmăreanul glumeț satul belgian unde locuia de ani buni, sat care de fapt purta numele de Tongrinne.

 

Citeste mai mult…

SUB TEIUL LUI EMINESCU, S-A NĂSCUT IUBIREA

           Lumina zilei se estompează cu fiecare clipă. Încă nu s-a mărit ziua, chiar dacă la sfârşitul lunii se va introduce ora de vară. Pe litoral vremea este mohorâtă, se simte în atmosferă umezeala adusă de norii încărcaţi cu precipitaţii.
   Împreună cu amicul meu mai tânăr, Gogu, ducem fiecare spre gară câte un bagaj. Mă însoţeşte la tren. Ştie cum este să cari bagaje prin gări şi aeroporturi, fiind mai mult plecat spre alte noi zări şi locuri de muncă, pe unde îl poartă necazurile şi nevoile: prin America, Italia, Germania, Spania, sau ultima dată în Anglia. Ce poate face în ţară un român cu maximum 10 lei pe oră cât îi dau patronii particulari? Cum să-şi hrănească cele cinci guri din casă şi să-şi plătească şi ratele la bancă? Nici măcar nu eşti sigur că ţi se achită către stat asigurările de sănătate şi de pensie, ca în caz de nevoie să nu te trezeşti să nu ai niciun drept pentru anii de muncă efectuaţi la diverse firme private.
   Până va sosi în gară motorul, ce face cursa Mangalia – Constanţa, mai sunt cincisprezece minute, aşa că în timp ce Goguţă mai fumează o ţigară, aşezându-se lângă cele două genţi, eu îmi iau tichetul de călătorie pe ruta Mangalia – Iaşi. Plec la şedinţa anuală a Ligii Scriitorilor - Filiala Iaşi, din care fac şi eu parte.
   În ultimul timp pentru mine s-au creat mai multe oportunităţi. Poate că aşa le-a rânduit hazardul, sau Bunul Dumnezeu. Să pot finaliza romanul început cu un an în urmă şi mai ales, să cunosc pe internet persoana care mă v-a sprijini la finalizarea romanului, dându-mi şansa de a-i găsi un final pe care nu-l prevăzusem în timpul scrierii lui şi mai ales de a mă însoţi şi feri de orice neprevăzut într-un oraş atât de mare şi frumos, precum Iaşul. Apariţia sa în activitatea mea creativă, mi-a influenţat hotărâtor şi dorinţa de a participa la şedinţa anuală a filialei, prilej care din nou mi-a deschis o nouă portiţă şi anume oportunitatea de a lansa romanul „Parfum de orhidee” în faţa colegelor şi colegilor mei de filială, scriitori şi poeţi cu experienţă şi renume şi cu multe scrieri recunoscute ca valoare artistică.
   Curând a sosit motorul (garniturile de tren între Constanţa şi Mangalia circulă doar în timpul sezonului estival) ce mă va duce timp de aproape o oră şi jumătate până în gara Constanţa, aşa că mi-am luat la revedere de la amicul meu Goguţă şi mi-am ocupat un loc la fereastră, să pot revedea după mulţi ani, partea maritimă a litoralului, pe cea rutieră văzând-o destul de des.
   Întunericul şi norii ce apasă peste acoperişurile oraşului este spart de luminile gării destul de firave. Cobor din motorul parcat la linia a patra şi prin tunel mă grăbesc să urc în trenul de Constanţa – Iaşi ce aşteaptă liniştit la linia întâia. Îmi găsesc locul şi rămân surprins de confortul compartimentului. Parcă aş fi într-un vagon de clasa a I -a. În sfârşit se pune în mişcare. Din ce în ce este mai întuneric şi peronul dispare în urma garniturii, rămânând tot mai departe, în timp ce luminile se împuţinează, iar trenul înaintează spre periferia oraşului Constanţa. De acum până dimineaţa la ora opt trecute, am timp destul să mă pregătesc sufleteşte la ce voi descoperi în capitala culturală a Moldovei şi a coanei Chiriţa lui Bârzoi din comediile marelui poet şi dramaturg Vasile Alecsandri.
   Spre surprinderea mea, care nu am mai călătorit cu trenul de ani buni, am descoperit un nou tip de vagon, mai confortabil, cu doar şase locuri în compartiment, exact ca la clasa a I -a aşa cum am mai spus, însă inconvenientul era că nu exista uşă care să-l închidă, iar luminile rămân pe tot timpul călătoriei permanent aprinse, chiar dacă ai prefera să aţipeşti câteva minute.
   Mai erau doi călători, doi moldoveni de undeva de pe la optzeci de kilometri depărtare de Focşani, unde trebuiau să coboare după cum am aflat mai târziu şi apoi să aştepte un alt tren sau autobuz, n-am înţeles ce, până în localitatea lor. Un tip mai slăbuţ de puteai să aşezi doi ca el pe un singur loc, a adormit cum a terminat de servit cina frugală, compusă din pâine şi ceva mezeluri, care din când în când erau acompaniate cu o gură de bere dintr-un PET de doi litri, însă celălalt, mai înalt şi mai robust, cum îi stă bine unui ţăran învăţat cu greutăţile câmpului, la vreo cincizeci şi ceva de ani, mi-a ţinut companie până la coborârea lor la Focşani. De la el am aflat că de fapt erau angajaţii firmei Chevron şi mai existau cazaţi în Venus circa patru sute de alţi salariaţi, care erau plătiţi, să contribuie la prospectarea şi descoperirea gazelor de şist în Dobrogea. După trei săptămâni de căutare pe câmpurile dobrogene cu nişte aparate care înregistrau coduri pe care numai specialiştii Chevron le cunoştea semnificaţia, plecau spre casele lor pe banii firmei, ca apoi să revină după alte şapte zile la hotelul din Venus, unde erau cazaţi, pentru alte trei săptămâni de alergat pe câmpiile Dobrogei.
   Trenul se mişca în noapte când alene de parcă era o mocăniţă de munte, când alerga sprinţar spre destinaţia finală. Undeva prin nu ştiu ce gară sensul de mers s-a schimbat, de parcă mecanicul de locomotivă a uitat ceva în ultima gară abia părăsită şi ne întoarcem spre locul de plecare. Am înţeles de la vrâncean că se schimbase traseul iar o parte dintre vagoane au pornit spre altă destinaţie, spre Suceava. Pe la miezul nopţii iar s-a schimbat locomotiva. În sfârşit, când zorile începeau să spargă întunericul, muşcând flămânde din negura întunericului, ne aflam în gara Vaslui. Eram, cred, în viaţa mea de călător cu trenul, pentru a treia oară în această gară. Am mai fost odată la Iaşi imediat după cutremurul din 1977 şi acum vreo patru - cinci ani în urmă, călătorind spre Suceava, ca să ajung la Vatra Dornei într-un concediu.
   Părăsind Vasluiul, nu peste mult timp trenul alerga printr-o ceaţă din ce în ce mai densă, amintindu-mi de dimineţile petrecute pe mare, când ceaţa cuprindea cu umezeala sa, întreaga întindere nemişcată a apei, asemenea ca oglinda de cleştar din camera vreunei prinţese din basmele lui Petre Ispirescu. Uneori când mă aflam la pescuit, se întâmpla ca din cauza ceţii căzută în timpul nopţii, să mă întâmpine şi o mare neprietenoasă, cu valuri rebele, înspumate, ce se loveau cu tărie de corpul din fibră de sticlă al bărcii mele. Speram să nu se întâmple aşa şi cu Iaşul. Să fiu întâmpinat cu aceeaşi răceală şi umezeală.
   Acum eram printre dealurile Vasluiului şi ceaţa stătea agăţată de ramurile plopilor de pe marginea căii ferate, spălând ghemotoacele de vâsc atârnate ca nişte cuiburi de ciori de crengile golaşe. Erau atât de multe, încât mi-aş fi dorit să le fotografiez dacă era posibil. Era o dimineaţă umedă, ceţoasă, cum numai Bacovia ar fi fost capabil s-o descrie în poeziile sale pline de umezeală.
   Se luminase de ziuă. Şi ceaţa se mai risipise. Doar umiditatea din atmosferă o simţeai cum persistă prin gările unde oprea trenul. La un moment dat prin fereastră se distingeau în depărtare parcă ruinele unor construcţii megalomane de pe timpurile apuse acum mai bine de douăzeci şi patru de ani. Nu ştiu ce puteau fi. Dacă în dreapta era gara Nicolina, înseamnă că posibil să fi fost cândva renumitele uzine „Nicolina”?
   În timp ce mă apropiam de punctul final, simţeam cum prin corp încep să mă înţepe nişte ace, care se tot mişcau continuu creându-mi un disconfort vizibil, nemaiputând sta pe fotoliul confortabil din compartiment. Nu ştiam cum va arăta persoana, ce ar fi trebuit să fie la capătul peronului. Ştiam doar că sunt aşteptat de cineva, pe care trebuia s-o descopăr doar din imaginea văzută pe un avatar de messenger. Dar dacă nu va fi ajuns la timp în gară? mă gândeam eu cu teama în suflet! Nu-i nimic. Ştiu unde am întâlnirea pentru şedinţa de a doua zi, merg să mă cazez într-un hotel şi la ora stabilită voi fi la întrunirea cu ceilalţi membri ai filialei Ligii Scriitorilor.
   La coborârea din vagon cu bagajele în mână, am descoperit spre liniştea mea lăuntrică cum o doamnă elegantă, subţirică, îmbrăcată într-un pardesiu de culoare turcoaz, cu părul bine aranjat, cred că la fel de emoţionată ca şi mine, dacă nu mai mult, mă aştepta renunţând la dulcele somn al dimineţii.
   Eram doar prieteni virtuali internauţi şi ca în orice prietenie virtuală, atunci când faptic ajungi în situaţia, de a te cunoaşte personal, această întâlnire nu poate decât să-ţi creeze o stare emoţională, pe care numai cei ce-o trăiesc pot s-o înţeleagă. Nu mai simţeam oboseala unei nopţi nedormite şi nici a alteia în care nu m-am odihnit tot din cauza emoţiilor mai mult de două ore. Simţeam doar cum pulsul a ajuns la maximul bătăilor admise înaintea infarctului şi cum picioarele nu mă mai ajută, să merg mai departe. Trebuia să trec şi peste aceasta. Doar am mai fost adeseori în asemenea situaţii emoţionale, însă pe atunci eram mai tânăr, nu cu o săptămână înainte de a deveni septuagenar.
   O strângere în braţe, o sărutare de mână şi alta pe obraji şi parcă s-ar fi îndepărtat ceaţa, în care intrasem, odată cu trecerea prin gara Vaslui. Doar răcoarea mai persista şi aceea nu era răcoarea dimineţii, ci cea a emoţiilor pe care o simţeam amândoi ca nişte adolescenţi.
    Lângă mine păşea o doamna elegantă, cu un chip luminos, un ten fin, zâmbitoare, cu mersul drept, sprinţar, un pic jenată, chiar dacă încerca să-şi ascundă starea emoţională. M-am lăsat condus spre staţia de tramvai şi am refuzat, de a fi ajutat la bagaje. După cât era de subţire la trup aşa cum se distingea prin pardesiul din stofă fină, asortat cu o eşarfă elegantă din mătase, imprimată cu desene mari, florale, ce-i acoperă un întreg umăr, mă gândeam că oricât de uşor ar fi fost bagajul meu, tot s-ar fi simţit presiunea lui asupra mâinilor sale delicate, cu degetele lungi şi subţiri şi cu o manichiură impecabilă. Fără să vreau eram atent la toate detaliile, în ceea ce o privea. Nu ştiam unde şi cine mă însoţeşte şi cum se va comporta faţă de un individ necunoscut, venit de la malul mării, să cunoască Iaşul şi de ce nu şi, ieşencele?
   Călătoria cu tramvaiul la ora dimineţii, când pasagerii se îndreptau spre locurile de muncă sau spre şcoli, a durat poate o jumătate de oră. Ne îndreptam spre o altă parte a oraşului, spre cartierul Tătăraşi. Auzisem de această denumire de cartier dar nu aveam habar unde este ca zonă sau direcţie. Tramvaiul a trecut pe străzi largi, cu blocuri înalte şi elegante, construcţii vechi având o arhitectură impresionantă, dar şi pe altele înguste, unde casele erau modeste, unele destul de degradate, ceva firesc pentru marele oraşe de la noi din ţară, unde se văd pregnant nu numai urmările cutremurului devastator din 1977, cât mai ales neglijenţa condamnabilă a edililor tuturor oraşelor.
   Pe la amiază, după ce m-am refăcut printr-un somn odihnitor şi am servit un prânz regal, oferit de amabila şi frumoasa mea gazdă, amândoi aveam aceeaşi dorinţă: eu să vad oraşul seara în toată splendoarea lui, gazda să-mi fie ghid, aşa că am hotărât să mergem să vizităm pentru început, parcul Copou pe care nu l-am putut vedea în prima mea vizită la Iaşi, de prin anul 1979 - 1980.
   Eu chiar mi-am dorit să mergem până la capătul liniei de tramvai, să văd şi mănăstirea de maici din parcul Copou, unde este maică şi o fostă vecină, a cărei familie are locuinţa lipită de cea a mea, însă era prea târziu şi puteam pierde alte locuri interesante de văzut din parc.
   La pas, umăr lângă umăr, am pornit să colindăm prin parcul Copou, pe aleile sale bine iluminate, pline cu statui reprezentând diferite personalităţi culturale, sau reprezentative ale unor timpuri de distinsă şi memorabilă glorie ale Moldovei.
   Aşa am ajuns în faţa teiului lui Eminescu, acum încins cu un rezistent brâu metalic pentru a nu i se risipi în zeci de bucăţi trunchiul secular, ajuns într-un real grad de putrezire. Cum Eminescu va dăinui pentru cultura românească de-a lungul timpurilor viitoare, în pofida faptului că aceasta a devenit o soră vitregă atât pentru guvernanţii acestei ţărişoare greu încercată în ultimii douăzeci şi patru de ani, cât şi pentru noua generaţie care este complet dezinteresată de cărţi şi conţinutul lor, indiferent de tematica acestora, teiul lui Eminescu va dăinui şi va fi permanent în inimile ieşenilor şi prin ei a tuturor românilor, de aceea Bunul Dumnezeu a făcut ca din rădăcinile teiului secular, să răsară o nouă mlădiţă de viaţă care să continue spiritul eminescian în inimile locuitorilor acestui minunat oraş.
   Luminile proiectoarelor scoteau în relief măreţia teiului şi frumuseţea lui, în ciuda faptului că în acest anotimp era dezbrăcat de cea mai frumoasă podoabă a sa, frunzişul şi florile plăcut mirositoare.
   Eram gelos pe ieşeni, care aflându-se în compania unei fiinţe dragi, puteau stând pe o bancă din zona teilui în companiei iubitei, să simtă vibraţia energetică a poeziei eminesciene, aşa că ne-am mulţumit să facem fotografii lângă tei şi statuia marelui poet naţional, fotografiindu-ne reciproc.
   Plimbarea noastră nocturnă a continuat după ieşirea din parc, coborând colina Copoului, spre centrul oraşului. Am făcut fotografii în poarta Centrului Militar cu o poartă măreaţă de parcă te aflai în faţa porţii Brandenburgului, la fel de bine iluminată de către proiectoarele amplasate în faţa porţii, ca şi clădirea Centrului Militar ce se profila maiestuos în fundalul curţii. Pentru Iaşi este un important simbol al oraşului şi concomitent un simbol de stat de care sunt legate multe evenimente importante din istoria armatei române de-a lungul timpurilor. Pe frontispiciul porţii stătea scris cu litere mari aurite: ONOARE ŞI PATRIE. Aceste litere aurite te umpleau de emoţie gândindu-te la trecutul glorios al oştirii române pe câmpurile de bătălie.
   A urmat vizitarea holului de intrare în Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, unde am admirat tablourile marelui pictor cel ce a fost Sabin Bălaşa, ce acopereau pereţii sălii „Paşilor pierduţi” cum era denumit acest hol măreţ, tablouri în care predomina culoarea de azuriu.
   Şi de o parte şi de cealaltă a bulevardului străjuiau clădiri măreţe cu o arhitectură plină de istorie, fie că acum funcţionau în ele spitale, teatre, sau sediile diferitelor instituţii de stat
   Timpul devenise atemporal. Nici nu simţeam cum se scurge pe lângă mine. Nu ştiam către ce să-mi îndrept obiectivul aparatului de fotografia. Spre măreţia statuilor sau frumuseţea clădirilor? Aşa am ajuns în central oraşului, în faţa hotelului „Unirea”, hotel de care mă legau singurele amintiri din prima mea vizită la Iaşi când am admirat oraşul de la etajul patrusprezece, unde exista un bar. Doar hotelul şi restaurantul „Traian” îmi erau cunoscute cât de cât. Acum le revedeam sub o altă perspectivă. Una a realităţii actuale, nu ca o imagine vagă rămasă din vremuri trecute. Centrul Iaşiului, ce se profila în întunericul spart de luminile proiectoarelor amplasate peste tot, îţi crea certitudinea, că este un oraş interesant, viu iluminat, frumos din punct de vedere arhitectonic, un oraş ce merită să fie vizitat, pentru că are ce să-ţi ofere la tot pasul.
   Nici nu am simţit cum a trecut timpul pe lângă noi şi nu numai răcoarea serii de început de martie, cât mai ales oboseala mersului pe jos, mers ce nu mă caracterizează, fiind comod în această privinţă, faţă de gazda mea care puteam s-o numesc o adevărată globe trotter local, după câţi kilometri făcea zilnic pe jos pentru menţinerea condiţiei fizice, să dorim a ne îndrepta spre casă, cu speranţa şi intenţia de a relua această vizită nocturnă într-o alta diurnă la lumina zilei, după şedinţa filialei ce avea loc a doua zi.
   Teiul lui Eminescu mi-a rămas întipărit în memorie şi în visul nopţii ce a urmat, l-am revăzut din nou sub o altă apariţie. Avea ramurile puternice pline de verdeaţă, în al cărui frunziş se auzea trilul păsărilor ca o melodia cântată de o tânără îmbrăcată într-o rochie lungă, vaporoasă, din mătase albă, ciupind cu delicateţe corzile unei harpe, ca o chemare spre iubire, spre acel sentiment înălţător ce numai inegalabilul poet a fost capabil să-l definească cu măiestrie în versurile sale nemuritoare.
   Tânăra înălţa în eter prin melodia ce-o interpreta, un imn al iubirii ce învăluia cu mantia sa fermecată perechea aşezată, pe banca îndrăgostiţilor cum o pot numi ieşenii, de sub ramurile pline cu flori galbene, plăcut mirositoare, deoarece orice pereche s-ar aşeza pe ea, nu poate decât să fie cuprinsă de vibraţiile energetice ale teiului, dătătoare a unei călduri sufleteşti şi a unei dorinţe de viaţă, cum numai acolo o poţi găsi cu atâta pregnanţă. Simţi cum te pătrunde senzaţia, că te afli într-un loc vrăjit, unde gândirea nu poate deveni decât una pozitivă, una plină de bunătate, de iubire, de nevoia de a-ţi împărtăşi sentimentele cu o altă fiinţă indispensabilă vieţii tale viitoare.
   În vis, sub tei se afla o pereche ce-şi spuneau jurăminte de dragoste unul celuilalt şi ca un laitmotiv repetau cuvinte de iubire, sărutându-se.
   Florile parfumate, picurau asupra lor boabe de nectar, ca pe un mir al împărtăşaniei sfinte în tainele spiritual - creştine. Era mirul iubirii ce se năştea în inima celor ce poposeau pe banca fermecată. Era pecetea ce marca legătura ancestrală a iubirii,moştenită din vremurile când pe aceste meleaguri marele Ştefan apăra cu sabia, dreptul de moştenire a neamului românesc şi dreptul la iubire a pământului străbun.
   Spiritul marelui voievod şi al lui Eminescu, va veghea dea lungul anilor asupra celor ce poposesc în Dealul Copoului, sub teiul secular, marcându-i definitiv cu acele sentimente înălţătoare, cântate atât de măiestru de către poetul fără de seamăn, sentimentul de iubire. Atâta timp cât teiul va pulsa de viaţă, sub coroana sa măreaţă, mereu se va naşte o nouă dragoste, iar perechile ce se vor aşeza pe acea băncuţă plină de farmec, indiferent de vârsta celor ce se odihnesc pe ea, vor simţi cum sunt cuprinşi de dulceaţa sentimentului de iubire şi de bucurie a vieţii.
   În vis simţeam cum mă cuprinde dorinţa de a fi şi eu sub teiul fermecat, în prezenţa unei femei care să-mi dăruiască acea căldură sufletească de care numai iubirea ţi-o poate da. Somnul mi-a fost dulce şi visarea plăcută. Eram în sfârşit sub teiul lui Eminescu, mereu dătător de dragoste, aşezat pe banca fermecată în compania unei femei cum numai visul ţi-o pate arăta cât de frumoasă este. M-am dăruit visării şi poate că mai visez şi astăzi la plăcutele zile petrecute la Iaşi, cu dorinţa pregnantă a revenirii. Iată că se adevereşte încă odată faptul că sub teiul lui Eminescu mereu a răsărit iubirea.

1979377646?profile=original

Citeste mai mult…

MI-E DOR

Mi-e dor de mă doare,
După a ta sărutare,
Dă-mi gura ta dragă,
Cu miros de fragă.
Te aştept la malul mării
În pragul înserării,
Fată cu ochii ca mura,
Să admirăm cum răsare luna.
Te aştept în gând,
Să vii purtată de vânt,
Cu frumuseţea-ţi dalbă,
Din stele să-ţi fac salbă.
Te aştept, cu braţele larg deschise,
Să-mi apari în vise,
Vise cu iubiri curate,
Fecioară cu buze ne sărutate,
Te aştept să vii la mare,
Să-mi dăruieşti o sărutare...
Mi-e dor de mă doare,
După a ta sărutare,
Mi-e dor de mă doare...
Iubire nemuritoare...

Citeste mai mult…

PARFUM DE ORHIDEE - roman. Cap. I

Pentru că o prietenă dragă mie, membră a acestui site m-a rugat să-mi public romanul pe un alt site unde şi ea scrie, am preferat să-l postez în forma finală in acest site, deoarece am observat că şi ea este destul de activă aici. 

UNU

Meditaţia

  Profesorul Condurache stabilise la el acasă pentru astăzi, două ore de meditaţie cu elevele sale olimpice la matematică, Ramona şi Angela.

La ieşirea de la oră, ambele fete îi confirmase participarea, aşa că de dimineaţă se apucă să facă focul în şemineu, ca atunci când vor sosi, să găsească un ambient plăcut în living room unde ţinea lecţiile cu ele. Dorea să se simtă confortabil, când din frigul de afară vor pătrunde în salonul primitor, încărcat cu piese vechi de mobilier.

Această casă o moştenise de la părinţi, de aceea nu s-a pus problema înscrierii sale pe lista partajului la divorţ. Era o clădire veche, construită pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, în stil rococo, caracterizată prin bogăţia ornamentaţiei, vecină cu opulenţa.

Casa fusese proiectată de un arhitect italian pentru familia unui grec bogat, angrosist de cereale, căruia ulterior afacerile nu i-au mai mers, dând faliment în timpul crizei economice mondiale din 1929 - 1933 care afectase şi economia României. Astfel încât, după ce negustorul şi-a pus capăt zilelor, familia a fost nevoită să vândă clădirea în pierdere şi, cu ce bani le-au mai rămas după lichidarea afacerilor, să se retragă în Grecia natală.

Arhitectura clădirii se caracteriza prin folosirea predominantă a ornamentelor, reprezentând scene cu personaje mitologice, asimetric plasate în ansamblu, pentru realizarea unor compoziţii complexe, chipuri de heruvimi, de lei fioroşi, armăsari cu gâtul cambrat şi coama stufoasă, împodobite de curbele ornamental florale împletite, şerpuind în jurul clădirii.

În faţa casei se afla o curticică care din primăvară până toamna târziu era plină cu flori. Lui Sebastian Condurache îi plăcea ca timpul liber să şi-l petreacă cu grădinăritul plivind, udând sau admirându-şi micuţul rai multicolor, deosebit de parfumat şi de armonios organizat.

În clipele de relaxare îi plăcea să asculte zumzetul insectelor şi, să privească cum poposesc albinele pe corola florilor, culegând cu trompa nectarul din pistil, contribuind astfel şi la polenizarea plantelor, ca apoi să zboare cu picioruşele încărcate cu polen, spre destinaţiile lor necunoscute, ca într-o enigmă din romanele Agathei Christie.

Când se simţea obosit, intra în chioşcul din mijlocul grădinii, să se odihnească şi să servească o răcoritoare sau o cafea fierbinte din nelipsitul său termos chinezesc. Iedera ce înconjura această oază de linişte îi asigura în zilele toride ale verii, răcoarea mult căutată.

Cumpărase din magazinele de specialitate atât bulbi de lalele din toate culorile, de zambile, narcise albe şi galbene, bătute sau simple, cât şi butaşi de trandafiri cu flori bogate în petale grena, roz sau albe. Mândria lui era o tufă de azalee, primită cadou din partea tatălui unui elev, horticultor în cadrul serelor ce aparţineau Administraţiei Capitalei, care aflase de pasiunea lui pentru grădinărit şi matematică. Era nespus de încântat, când arbustul se umplea cu flori albe, puternic parfumate. Spera să mai facă rost de încă una cu florile cyclamen. Văzuse el într-o florărie, însă era de interior, nu de exterior.

Acum în grădiniţă totul era încremenit. Trandafirii cu tulpinile scurtate din toamnă erau acoperiţi cu pământ, iar plantele mai sensibile la ger învelite cu folii protectoare.

  Pentru living room cumpărase dintr-un magazin specializat din piaţă, o orhidee albă înflorită, pe care o instalase într-o glastră mare din ceramic, smălţuită, în mijlocul mesei ovale din cameră. Iubea mult această floare gingaşă cu origine în Japonia, India, chiar şi în Nepal.

Se spunea că orhideea este simbolul afecţiunii, reprezentând iubirea pasională, satisfăcută. În Extremul Orient aceste flori erau cunoscute ca plante ale fertilităţii, iar în China ele reprezentau inocenţa copilăriei. Pentru europeni, orhideea era imaginea luxului, a vieţii rafinate. Datorita mirosului puternic şi select, orhideele au fost numite plantele cu parfum regal. Astfel se poate spune că orhideele erau venerate, dar în acelaşi timp în alte părţi ale globului, precum Franţa sau Italia de exemplu, erau folosite datorită utilităţii lor în magie. Se considera că acea persoană, care dăruieşte o orhidee face promisiunea de a-şi răsfăţa şi ocroti iubita.

Sebastian nu pentru aceste simboluri magice cumpărase floarea, ci pur şi simplu, pentru că îi plăcea şi dorea să aibă pe lângă muşcatele de pe pervazul livingului şi o altă plantă mai deosebită. Deocamdată, nu avea nici pe cine să răsfeţe, nici să ocrotească, dar cine putea şti ce-i va rezerva viitorul?

  Meritase banii daţi pe ea şi-l încânta prin gingăşia sa. Petalele albe, cu inserţii de culoare mov pe mijlocul limbului, coborând până la partea superioară a peţiolului, dădeau o notă de nobleţe întregii plante. Ştia că, oferindu-i lumina necesară şi udând-o doar atât cât trebuie, odată pe săptămână mai ales iarna, se va bucura de frumuseţea ei mai mulţi ani.

Când profesorul Condurache a ieşit pe uşa clasei, cele două eleve l-au asigurat că vor veni sâmbătă la programul de pregătire pentru olimpiadă. Şi ele erau încântate, că liceul avea reprezentanţi calificaţi în concursul pe capitală, dar şi-ar fi dorit să aibă şi în faza naţională sau de ce nu, chiar în cea internaţională.

Prima care a sunat la uşă a fost Angela. Nu ştia că Ramona încă nu ajunsese şi, că va fi singură în casă cu profesorul. Când s-a deschis uşa şi a pătruns în interior, şemineul cu flăcările lui roşietice, dansând în semiobscuritatea încăperii în care a fost poftită, i-a captat interesul.

Atmosfera intimă ce domnea în salon a luat-o prin surprindere, iar naturaleţea gestului prin care profesorul a îndemnat-o să intre şi să ia loc pe fotoliul de lângă şemineu, să se încălzească, nu avea nimic periculos în ea, astfel tânăra şi-a liniştit emoţia ce-o cuprinsese la început, datorită prezenţei sale doar cu gazda.

În cameră se afla o bibliotecă mare, ticsită cu cărţi, multe dintre ele de matematică sau nenumărate tratate enciclopedice, toate legate în piele.

- Bună ziua, domn' profesor. Cum, Ramona n-a ajuns încă? întrebă fata privind nedumerită prin cameră. Ce-o fi cu ea, că nu întârzie de obicei! Nu locuieşte ca mine aşa de departe, să folosească tramvaiul, se miră tânăra.

Când se dezbrăcă de paltonu-i lung din stofă, Condurache fu surprins, că nu a venit pe gerul de afară îmbrăcată cu pantaloni, ci doar într-o fustă scurtă din material de blugi care abia de-i acoperea pulpele protejate de un dress subţire şi lucios, la culoarea pielii. Picioarele puţin cam groase pentru înălţimea ei îi erau roşii, din cauza gerului prin care circulase din staţia de tramvai până la casa profesorului.

Era o elevă simpatică, mărunţică, cu nişte gene mari şi arcuite, cu sâni frumoşi, bine conturaţi, ce făceau să-i sară mai mereu nasturii micuţi din butonierele bluziţei, spre deliciul colegilor de clasă.

Angela era o aiurită, o visătoare, cu o minte extrem de ageră. Îi plăcea nu numai matematica, ci şi viaţa. Intuitivă, senzuală, deloc inhibată, cerebrală, pătrundea cu uşurinţă în mintea celui care intra în sfera sa de interes, mai ales al bărbaţilor, plăcându-i să-i aţâţe, chiar dacă abia împlinise optsprezece ani la începutul anului.

Ca pentru mai toţi adolescenţii de vârsta sa, virginitatea devenise o problemă foarte acută. Încă nu încercase "marea cu degetul" cum s-ar zice, aşa cum o făcuseră majoritatea colegelor sale. Nu simţise pentru niciun băiat sau bărbat focul mistuitor al dragostei care s-o determine să aleagă între păstrarea virginităţii  sau păstrarea "iubirii" lui, aşa cum o făcuseră o parte dintre colegele din liceu. Încă nu era sigură dacă atunci când faci sex, ştii precis pentru ce o faci, pentru iubirea faţă de persoana de care crezi că te-ai îndrăgostit sau pentru plăcerea sexului propriu-zis.

La vârsta când hormonii freamătă prin corpurile tinere, nimănui nu-i place să se simtă lăsat în afara grupului de prieteni sau de colegi. Este firesc, ca fiecare adolescent să-şi dorească să fie plăcut de cei din jur şi să simtă că nu este evitat sau privit cu superioritate de cei care au gustat din fructul oprit.

Din păcate, mai ales tinerele cu un aspect fizic mai puţin favorizat simt că trebuie să-şi piardă virginitatea pentru a rămâne în grupul de prieteni şi de a nu fi marginalizate şi privite cu superioritate de cei din gaşca din care fac parte. Numai cele cu o morală puternică sau care pot să-şi controleze emoţiile, pot evita începerea activităţii sexuale într-un moment nepotrivit, ştiindu-se că sexul nu este doar un act fizic, ci şi unul emoţional. Alegerea momentului mai ţine şi de valorile morale ale adolescentului, moştenite sau dobândite în familie care poate nu se potrivesc cu cele ale prietenilor din gaşcă.

Angela nu era genul de adolescentă care pentru a-şi impresiona prietenii, trebuia să se arunce în braţele primului întâlnit, dornic să se înfrupte din fecioria sa. A ştiut să-şi impună voinţa şi nimeni dintre colegii de gaşcă nu i-a comentat-o.

Aşteptând sosirea şi a celeilalte eleve, lui Condurache i se plimbau fără de voie ochii pofticioşi pe pulpele şi pieptul fetei, dar era conştient că nu trebuie să-şi rişte postul de profesor şi prestigiul de persoană serioasă, pentru o copilă. Între ei exista o distanţă de cincisprezece ani şi o carieră fără de cusur. Fata putea să-i fie ca o soră mai mică, dar cum nu mai avusese nicio relaţie sexuală de câteva luni bune, simţurile lui erotice nu prea ţineau cont de diferenţa de vârstă şi de starea lor socială.

Angela, urmărindu-l discret, nu putu să nu-i observe sclipirile pofticioase din privirile care o străpungeau. Spera ca Ramona să sosească cât mai repede. Se simţea jenată de situaţie şi un pic de teamă i se cuibări în suflet. Ce-i drept îl plăcea pe Condurache nu numai ca profesor de matematică, ci şi ca bărbat. Ştia că ţine la ea şi la Ramona, dar încă nu descoperise pe care dintre ele o simpatiza mai mult.

- Oare de ce o întârzia atât Ramona? se întrebă fata din nou, frământându-se în fotoliu.

  Trecuse mai bine de jumătate de oră de când o aşteptau şi Ramona tot nu sosise.

- Angela, spuse Condurache la un moment dat! Nu vrei să dai un telefon, să vezi de ce întârzie colega ta? Să ştim măcar ce avem de făcut.

- Desigur, domn' profesor. Nu am întrebat-o dacă vine sau nu, ştiind că stabilisem data şi ora. Ieri de fapt a lipsit şi de la şcoală.

- Da? Se miră Condurache! Nu avusese oră de matematică la clasa fetelor să-i sesizeze absenţa.

Angela formă numărul Ramonei şi la capătul celălalt răspunse mama fetei.

- Sărut mâna, doamna Orru! Sunt Angela, colega de clasă a Ramonei. Ce s-a întâmplat cu ea de nu a venit la şcoală şi nici la pregătirea de la matematică?

- Cum, nu ţi-a spus ce-a păţit?

- Nu! Ce s-a întâmplat? răspunse ea îngrijorată.

- Venind spre casă, la puţin timp după ce v-aţi despărţit în staţie, i s-a făcut rău. A fost doar o cădere de calciu, aşa cum poate să fi fost şi altceva mai grav. Prăbuşindu-se, s-a lovit cu capul de caldarâm. Avea ceva dureri şi ameţeli, aşa că are trimitere la Policlinică pentru investigaţii mai amănunţite, radiografii şi alte analize. Normal ar fi trebuit măcar să te sune pe tine sau pe profesor, că lipseşte de la pregătire, dar nu ştiu de ce nu a făcut-o. Pentru şcoală are scutire de la medicul de familie. Posibil  să fi uitat, fapt ce mă miră şi totodată mă pune pe gânduri în aceeaşi măsură.

Angela se declară în sinea sa tare nemulţumită de situaţie. Devenise dintr-o dată jenant să stea singură cu profesorul Condurache în casa acestuia. Era ceva inedit, la care nu se aşteptase şi nici nu se gândise că s-ar putea întâmpla vreodată.

Când i-a spus ce a păţit Ramona, profesorul se întunecă la faţă şi pufăia continuu ca o locomotivă din interminabila lui ţigară. Parcă suda ţigările una de cealaltă. Surescitat şi tare nervos o invită şi pe Angela să se servească din pachet, dar tânăra se codi, refuzându-l. Îi era ruşine să fumeze de faţă cu profesorul, chiar dacă se mai întâmpla uneori să strice câte o ţigară, când mergea la vreun bar de zi împreună cu colegele şi colegii.

-     Hai, nu te mai feri, ştiu că toate fumaţi. Şi noi făceam la fel când eram de vârsta voastră. Ramona nu s-a mai jenat ca tine când a mai fost pe aici la meditaţie, completă profesorul căutând să-şi tempereze primul impuls de nemulţumire că i se dă programul peste cap.

Ramona era fiica unor intelectuali cu preocupări în domeniul artei. Tatăl său, Robert Orru era un celebru pictor prin venele căruia curgea sânge italian, părinţii săi fiind născuţi undeva la graniţa cu Elveţia. În timpul celui de al doilea război mondial când la putere se afla partidul nazist al lui Mussolini, întreaga familie Orru emigră în Elveţia neutră, la Lugano, unde se născu viitorul pictor.

 După terminarea războiului, familia lui a mai stat vreo zece ani în Elveţia, apoi a revenit în Italia pe meleagurile natale, dar când el a ajuns la vârsta liceului s-a întors la Lugano, un cochet orăşel de munte, unde aveau rude din partea mamei, pentru a-şi continua studiile liceale şi pe cele ale Şcolii artelor frumoase.

Robert o cunoscuse  pe Mirela în Berna, la un concert susţinut de Opera Română din Bucureşti, cu ceva ani în urmă. Se îndrăgosti atât de tare de tânăra şi frumoasa soprană, încât hotărî să se căsătorească cu ea şi să se stabilească definitiv în România, la Bucureşti.

Acum el era posesorul a nenumărate expoziţii naţionale şi internaţionale, iar Mirela soprană la Teatrul de Operă din Bucureşti.

Fiind unicul lor copil, Ramona s-a bucurat de o creştere deosebită, de la naştere şi până la vârsta adolescenţei, fără griji sau restricţii. A beneficiat nu numai de atenţia şi educaţia părinţilor, cât mai ales a unor persoane cultivate care i-au îndrumat paşii în viaţă, din pruncie şi până în zilele actuale.

În afara bonelor care s-au îngrijit de dezvoltarea fizică, de cea psihică şi de sănătate s-au ocupat psihologi, profesori de limbi străine, meditatori, medici.

Părinţii erau nevoiţi de multe ori să lipsească de acasă plecând în turnee sau cu expoziţiile prin marele oraşe ale ţării ori din străinătate, doica şi armata de „îndrumători” suplineau lipsa acestora, familia neavând alte rude în capitală care să se ocupe de copilă, Mirela fiind la rândul său originară de undeva din Dobrogea.

Tânăra se obişnuise cu acest mod de viaţă de la vârsta când a început să înţeleagă ce se întâmplă în jurul său, aşa că foarte repede învăţase de mică să-şi „terorizeze” atât doica, cât mai ales profesorii şi să-şi impună punctul de vedere. Părinţii fiind mai mult plecaţi îi îndeplineau toate preferinţele şi mofturile, fără comentarii, când erau cu toţii împreună.

Odată cu trecerea anilor, temperamentul său coleric s-a mai atenuat, însă obiceiul de a se considera „îndreptăţită” să i se confere toată atenţia, încă mai persista.

Şi-n cadrul liceului ţinea să-şi impună voinţa, aşa că printre colege, nu se considera prietenă decât unui grup restrâns care îi accepta „superioritatea”. Cum i se acorda o oarecare atenţie, imediat încerca să-i domine pe toţi membrii grupului şi aceasta datorită educaţiei primite în copilărie că totul i se cuvine şi i se permite.

Nu moştenise aptitudinile părinţilor. De la mamă n-o avea pe cea de a cânta, chiar era departe de a avea vreo veleitate în acest domeniu, însă de pictat ar fi putut-o face, dacă i-ar fi plăcut, având ceva talent în această privinţă.

Totuşi, avea şi ea înclinaţii care puteau compensa lipsurile din comportamentul său. Îi plăceau ştiinţele exacte şi limba română. Se putea exprima la fel de bine într-o conversaţie liberă în engleză şi franceză şi îi plăcea să scrie poezii, încă de prin clasele gimnaziale când a început să-şi publice creaţiile poetice prin diverse reviste de cultură, la care primea critici de specialitate favorabile. Aşa a ajuns să fie remarcată şi de profesorul Sebastian Condurache, care încă din clasa a IX - a, a luat-o sub aripa sa protectoare pentru pregătirea la matematică, dezvoltându-i pentru această materie o adevărată pasiune.

Acum, profesorul făcea meditaţie cu cele două eleve în dimineţile zilelor de sâmbătă, când nu mergeau la cursuri, dar şi-n vacanţe dacă urmau să participe la vreun concurs. Alteori şi mai des, când se apropia ziua examinărilor. La început făcea pregătire după program, în incinta liceului, dar de curând le chema la el acasă. Nu după mult timp de la începerea meditaţiilor, fetele au devenit cele mai bune „matematiciene” din şcoală şi câştigau orice concurs organizat pe liceu.

Între ele chiar exista o oarecare concurenţă nedeclarată, care să fie mai bună la matematică, lucru încurajator pentru profesor. Spera să nu le dispară interesul faţă de materia lui, cel puţin cât vor fi elevele lui.

Fetele se pregăteau pentru faza pe capitală şi de aceea mergeau săptămânal la meditaţie câte două ore. Olimpiada se apropia cu paşi repezi, mai era doar o lună şi ele doreau să fie tot mai bine pregătite. Problemele pe care le rezolvau cu proful erau de nivelul facultăţii, nu de cel al pregătirii liceale, aşa că sperau să nu aibă nicio surpriză cu privire la această fază sau cu examenul de admitere în facultate.

Prietenia dintre ele a apărut atât pe fondul caracterului lor, cât mai ales al faptului că făceau împreună meditaţie cu acelaşi profesor. Angela, fiica unor funcţionari de stat, s-a lăsat dominată de caracterul puternic al colegei sale, aşa că a acceptat uşor protecţia sa.

Ramona o invita să o însoţească la concertele mamei, ori la vernisajele tatălui şi în general îi suporta toate cheltuielile prin cluburi sau discoteci unde dorea să o însoţească. Ea nu ducea niciodată lipsa banilor, portmoneul său conţinea uneori chiar mai mulţi decât i-ar fi fost necesari. Angela nu era o profitoare, dar nu avea curajul şi tăria s-o refuze. Când prietena ei dorea ceva, îşi impunea fără echivoc voinţa.

Ramona în ultimul timp se simţea din ce în ce mai slăbită. Acumulase ceva oboseală şi poate din această cauza a crezut că i s-a făcut rău pe stradă, când se întorceau de la şcoală.

Era pentru prima dată când lipsea de la meditaţie, iar Angela s-a trezit singură în casa profesorului Condurache. Acest lucru se datora, după cum a aflat de la mamă-sa, accidentului suferit pe stradă imediat după ce s-au despărţit.

Nu observase nicio schimbare în comportamentul Ramonei, pentru a rămâne cu ea. Era la fel de veselă şi-şi povestiseră, mergând spre staţia de tramvai, ce se mai petrecuse de curând în viaţa lor extraşcolară.

Luni, când s-au întâlnit la liceu, Ramona i-a explicat ce se întâmplase. După despărţire a simţit cum totul se învârte în jurul său şi i s-au înmuiat picioarele, prăbuşindu-se pe caldarâm.

Fiind trecători pe stradă, mai ales că era o staţie unde de obicei coboară din tramvai foarte multe persoane, imediat a fost ajutată să se ridice de pe caldarâm şi să se aşeze pe o bancă. Cineva a apelat serviciul de urgenţă 112, iar o salvare a apărut în câteva minute, însă după ce a fost consultată de medicul echipajului, a refuzat a fie transportată la urgenţă, pentru a i se da şi alte îngrijiri medicale.

 S-a mulţumit cu serviciile oferite pe loc, luarea tensiunii şi oxigenarea plămânilor cu ajutorul măştii de oxigen. Totuşi, a ascultat de sfatul specialistului de pe salvare şi, cum a ajuns acasă şi-a sunat medicul de familie, un prieten al părinţilor, explicându-i ce a păţit pe stradă. Doctorul Sterian s-a deplasat imediat la domiciliul familiei Orru să-şi vadă pacienta. Consultând-o, nu i-a plăcut cum se prezenta din punct de vedere al sănătăţii, aşa că i-a completat o trimitere la Policlinică să efectueze de urgenţă anumite controale medicale. Pentru vineri i-a prescris să facă un set de analize la sânge, un control la cardiologie, altul la neurologie şi dacă se poate şi la internist.

Vineri, când Ramona a trecut prin toate cabinetele indicate de medicul de familie, s-a constatat că de fapt avea o spasmofilie cauzată de o lipsă de calciu. I s-a recomandat o dietă cu alimente bogate în vitamine, fructe şi legume şi mai ales, să se abţină de la tutun, alcool, cafea şi energizante, de care cam abuzase în ultimul timp, ca să-şi menţină tonusul.

Ramona era mai mică decât colega sa cu doar câteva luni, fiind născută în august, pe când Angela în decembrie, dar cu un an mai devreme, de aceea una devenise majoră şi cealaltă nu.

Nu numai aceasta era diferenţa dintre ele. Dacă Angela era mărunţică, puţin peste un metru şaizeci, cu un piept bine dezvoltat, picioarele scurte şi cam groase pentru înălţimea ei, părul şaten şi ochii negri umbriţi de nişte gene mari, arcuite, Ramona era înaltă ca o baschetbalistă, subţirică, supleţea fiindu-i atuul care o scotea în evidenţă şi mai ales părul uşor ondulat de culoarea spicului de grâu bine copt, gata de secerat. Avea ochii albaştri, genele lungi, mersul de felină şi nişte sâni micuţi ca două mingi de tenis.

Folosea cele mai fine parfumuri, iar atunci când mergea pe stradă lăsa în urma sa o adiere suavă de miros de fân proaspăt cosit, făcând nu numai pe bărbaţi, ci şi pe femei să întoarcă privirile, să-i urmărească mersul ca o alunecare printre trecătorii întâlniţi.

Ramona era nu numai inteligentă, ci şi elegantă, contribuind astfel să-şi menţină cota printre elevele liceului la cele mai înalte standarde. Era etalonul la care ţinea să ajungă fiecare elevă a căror părinţi îşi permiteau aceste costuri.

Afacerile tatălui cu pictura mergeau destul de bine. O anumită clasă a populaţiei, cu o stare materială peste medie, a început să investească în afara aurului şi în artă şi, cum picturile lui erau în vogă, preţurile erau pe măsură. Mama, ca orice bugetar, se bucura de venituri suplimentare doar când prindea câte un contract extern, ceea ce se întâmpla destul de rar. Uneori mai pleca cu Opera de Stat în turnee, dar banii de diurnă abia de-i ajungeau la shopping pentru mărunţişuri. Pentru investiţii mai serioase lua de obicei bani de acasă.

Angela auzind că Ramona a fumat în casa lui Condurache şi că a mai fost şi singură cu profu’, se îmbujoră la faţă, când luă o ţigară din pachetul de Camel, nu atât de emoţia ineditului, cât mai ales din curiozitate, să afle ce-au mai făcut amândoi în timpul meditaţiei, ştiind că şi Ramona îl plăcea pe profesor. Era mai avantajată decât ea, fiind mai înaltă, subţirică şi cu pletele ca de aur. Ştia că-i preferata băieţilor din liceu, fapt ce-o făcea să se simtă superioară celorlalte prietene sau colege.

Sebastian imediat luă bricheta şi, apropiindu-şi mâna de a fetei, îi aprinse ţigara. Atingerea celor două mâini le creă o senzaţie stranie la amândoi. Angela îşi ridică privirile şi, se uită curioasă în ochii profului, mulţumindu-i în şoaptă.

- Lasă, ăsta-i secretul nostru! Nu trebuie neapărat să ştie cineva că vă încurajez să fumaţi. Dacă nu-i venită Ramona, ce zici, mai ai chef de matematică?

- Eu ştiu... dacă tot am bătut drumul până aici pe gerul de afară...

- Nu-i nimic. Am să-ţi aleg câteva probleme pe care să încerci să le rezolvi acasă. Când te întâlneşti cu Ramona i le dai şi ei. La următoarea întâlnire vom discuta despre ele.

- Atunci să le transcriu...

- Nu trebuie. Îţi dau culegerea şi le rezolvi acasă. Aşa ne rămâne timp mai mult să discutăm şi noi, să vedem ce bârfe circulă prin şcoală, ce mai spun elevii despre profesori, chestii din astea, de ale voastre.

- Nu ştiu ce se mai bârfeşte. Nu prea mă bag în asemenea discuţii..., mai ales în cele despre profesori.

- Lasă, lasă, ştiu eu că o mai faceţi, când vă întâlniţi în afara liceului.

  Condurache se îndreptă spre un bufet din lemn de mahon sculptat, o piesă de mobilier greu, patinat de timp, de unde se întoarse cu un serviciu de lichior în care sticla era pe jumătate.

- Ce zici de ceva care să te încălzească pe interior, când vei ieşi afară la ger?

- Ştiţi, eu nu prea obişnuiesc să consum băuturi alcoolice. Şi cu ţigara, mai mult mă prostesc, nu sunt o fumătoare pasionată. Când mai mergem la discotecă sau la un bar de zi fumez câte o ţigară, că tot inhalez fumul altora.

  Condurache aduse o măsuţă pe rotile şi o aşeză între cele două fotolii, apoi umplu cu vişinată două păhăruţe cu picior, dintr-o sticlă de Murano de culoare grena, pictată cu desene de culoare albă, reprezentând o scenă chinezească, o doamnă servind ceai unei alteia, ce avea un evantai deschis. Era un serviciu de lichior destul de vechi, din perioada antebelică, pe care i-l făcuse cadou o mătuşă, când împlinise el treizeci de ani. Era sora mamei, care nu avea copii şi ţinea foarte mult la el. Spera s-o moştenească la trecerea în lumea liniştii veşnice, fiind o persoană foarte bogată, bogăţie ce venea din vremuri trecute, în ciuda regimului ce le-a urmat.

În cameră se făcu simţit imediat mirosul de vişină putredă.

- Noroc şi succes la olimpiadă, îi ură Condurache fetei, dând peste cap lichidul din pahar. De ce nu şi în dragoste, doar eşti fată tânără, continuă el vesel.

- Mulţumesc! Sper să ne descurcăm şi să trecem de faza pe capitală, iar cu dragostea mai am de aşteptat. Măcar să termin liceul.

- Desigur, că vă veţi descurca, sunteţi două fete isteţe şi bine pregătite. Pe voi mă bazez să ne facem liceul cunoscut în ţară, iar despre dragoste ştii ce se spune: „este oarbă şi nu ştii niciodată când te va prinde de picior...”

Angela duse la buze păhăruţul şi fineţea băuturii, însoţită de aroma plăcută a lichidului îi făcu o deosebită plăcere. Fiind dulce nu simţi tăria alcoolului. Mai trase un fum din ţigară şi începu să privească prin cameră, gândindu-se la vorbele lui Sebastian Condurache, care acum se ocupa cu pregătitul cafelei. Dacă priveai mai atent prin încăpere se putea observa că nu-i prea vin oaspeţi. De fapt, după cum aflase, nu-i treceau pragul casei alte persoane în afara câtorva membri ai familiei, de femei nici vorbă.

Această vizită a ei, fără  colega, începu dintr-o dată să o încânte. Considerată initial, drept două ore de meditaţie la matematică, s-ar putea transforma într-una cu surprize neprevăzute în viaţa sa. Nici nu-şi dădea seama cât de  îndrăzneţe îi deveniră gândurile după primul păhăruţ.

După înghiţirea licorii printr-un instinct involuntar, se simţi imediat cuprinsă de o căldură interioară ce o făcu să se relaxeze. Acum privea detaşată cum trosnesc lemnele în şemineu.

-      Ce plăcut este în salon, gândea fata dormitând în fotoliu. Din boxele unui DVD instalat pe un raft al vastei biblioteci plină de cărţi, se auzeau acordurile unduitoare ale unui tangou sud-american.

- Ce frumos ar fi să te afli acum în braţele unui bărbat, să te laşi în dans strânsă la pieptul lui, să-i simţi apropierea trupului şi forţa braţelor care te cuprind cu tandreţe!, continuă ea să viseze, adâncindu-se mai mult în fotoliu, moleşită de dogoarea şemineului, dar şi de căldura vişinatei ce îşi lăsa uşor, amprentele prin trupul său tânăr şi neobişnuit cu efectele alcoolului.

Îl privea liniştită pe Condurache, cum amesteca cu grijă în ibric, să nu se reverse caimacul. Avea o tavă cu nisip fierbinte pe aragaz, prin care plimba cu mare atenţie recipientul din aramă. Dorea să o impresioneze pe tânăra sa elevă cu o cafea turcească originală, ce o primise cadou de la nişte prieteni, care fuseseră în excursie la Istanbul.

Angela dormita, ca motanul pe cuptor, cuprinsă de o moleşeală plăcută, relaxantă care o îmbia la visare. Uitase de faptul că este singură în casa unui bărbat de treizeci şi trei de ani, care pe deasupra îi mai era şi profesor. Lichiorul ca şi tăria ţigării începeau să-şi facă efectul.

Condurache reveni cu ibricul în mână, turnă cafeaua în ceştile din cobalt albastru cu dungă aurită pe margini, apoi umplu din nou paharele cu lichidul miraculos.

- Nu mai puneţi vă rog, am început să mă ameţesc după primul păhăruţ!

- Lasă că nu se întâmplă nimic! Aşa ai prima senzaţie din cauza căldurii din şemineu. Nu-i mai plăcut aici decât afară? Spuse Condurache, plimbându-şi palma pe spatele fetei, mângâindu-l în alunecarea mâinii sale puternice peste bluza subţire în care era îmbrăcată.

Angela nu a considerat un gest nelalocul lui faptul că profesorul şi-a plimbat mâna pe corpul său, într-o mângâiere părintească. Chiar îi plăcu. Îl simţea mai apropiat, ca pe cineva din familie. Parcă nu mai era profu’ – zbir de care se temea tot liceul şi care lăsa corigenţi pe bandă rulantă.

- Ai să vezi ce cafea specială ţi-am pregătit! Nu ştiu dacă ai băut vreodată aşa ceva la un bar sau discotecă pe unde mergeţi voi tinerii.

- Acolo servesc doar espresso, apă fiartă trecută peste o cupă de cafea, lângă care îţi mai adaugă o doză de lapte condensat şi pacheţelul de zahăr, uneori şi câte un pliculeţ cu ciocolată.

- Serveşte-te, nu te sfii! Nu-ţi place lichiorul meu? Eu mi-l pregătesc după o reţetă specială proprie. Cum nu are cine să-mi treacă pragul casei, nu prea am ocazia să tratez cu el multe persoane.

- Nu aveţi pe nimeni în casă, locuiţi singur?

- Da, după cum bănuiesc că a aflat tot liceul, de la femeia de serviciu şi până la gardianul de la poartă, am divorţat. Acum, mă pot ocupa mai mult de şcoală, de matematică şi grădinărit, pasiunile mele.

- Dar, domnule profesor, scuzaţi-mi impertinenţa, viaţa dumneavoastră privată nu vă mai preocupă? Încă sunteţi tânăr şi, iertaţi-mi din nou neobrăzarea, sunteţi un bărbat şarmant care poate să-i placă şi altei femei în afara fostei soţii.

- Da? Aşa crezi tu sau aşa se discută în cercul vostru de tineri?

- Nu-i numai părerea mea...

- Mulţumesc Angela, nu ştiam că fac o impresie aşa bună printre elevi.

- De ce nu? Chiar dacă unii vă mai înjură câteodată, considerându-vă prea aspru.

- Nu pot fi altfel cu chiulangii. Atunci instituţia şcolară nu şi-ar mai îndeplini menirea, cea de instruire a tineretului şi pregătirea lui pentru viaţă.

 - Cred că ai fi tu în stare să faci şi altă pregătire unor fete tinere ca mine, gândi cu îndrăzneală Angela în sinea ei, sorbind cu plăcere din păhăruţul cu lichior.

Nu-l mai simţea aşa de departe şi de distant pe profu’ său de matematică. Putea să-l considere chiar amic.

- Oare cum o fi ca iubit? Îşi permise ea o întrebare insolentă.

- Din ce cauză l-o fi părăsit soţia? Ştie măcar să sărute ca un bărbat adevărat sau te amăgeşte cu pupici fără nici un farmec ca Florin, care m-a invitat de câteva ori la discotecă şi la film, plictisindu-mă cu lipsa lui de experienţă şi îndrăzneală!

Condurache o întrebă dacă are vreun prieten în şcoală, care să o însoţească când iese în oraş.

- Nu am! De fapt nici timp de plimbări nu găsesc şi, nici nu prea am cu cine ieşi în oraş dintre colegii noştri, minţi ea pe jumătate adevărat. Doar ce şi-l adusese în memorie pe Florin cu un minut în urmă.

- Vedeţi dumneavoastră, noi fetele, ne maturizăm mai repede decât băieţii. Chiar dacă suntem de aceeaşi vârstă, avem câţiva ani buni în plus ca maturitate în gândire.

- Deci, simţiţi nevoia să aveţi lângă voi bărbaţi mai copţi la minte, aşa ca mine de exemplu, marşă Sebastian zâmbind.

- Hi, hi, hi, sincer vorbind uneori mai facem prostia să gândim şi aşa, punându-ne tot felul de întrebări nelalocul lor referitor la bărbaţii cu „experienţă”, cum îi numim noi, fetele.

Angela se sperie de cutezanţa sa de a discuta probleme aşa de intime cu profesorul său de matematică.

- Poate vişinata a început să-şi facă efectul sau o fi de vină căldura din cameră? Gândi ea. Se simţea un pic ameţită şi euforică.

Bărbatul îşi sprijini podul palmei pe genunchiul dezgolit destul de mult al Angelei, care se cufundase cu totul în moliciunea fotoliului. Acest gest o electrocută pe elevă, care se alertă:

- Ce face profu’ cu mine acum? Ce are de gând să facă? Va încerca să mă seducă?

Condurache, cu o mână pe piciorul fetei şi cu cealaltă pe ceaşca cu cafea, sorbi încet şi cu plăcere, privind fata cu insistenţă în ochi. Aceasta făcu o mişcare de retragere, încercând să-şi tragă fusta spre genunchi, dar nu reuşi decât să-şi dezgolească şi mai mult pulpa dinspre Condurache. Privirile lui căpătară o anumită scânteiere. Se gândea că făcându-i avansuri fetei, aceasta ar putea povesti în liceu şi apoi să se audă şi la Inspectorat, că el invită acasă eleve pentru meditaţie, dar în fapt doreşte să se culce cu ele.

Angela, ca orice adolescentă dornică să savureze la maximum stările extreme care o caracterizau de fapt, îl privi pe bărbat cu interes. Se simţea dintr-o dată curajoasă şi puternică. Doar îi plăcea de el, iar situaţia în care se afla îi dădea o trăire aparte.

Situaţia ei de virgină devenise apăsătoare. Nici să se ofere unui coleg fără experienţă care apoi ar fi povestit întregului liceu că s-a culcat cu ea, nu i-ar fi surâs. Spera mereu ca atunci când va sosi momentul să se dăruiască cuiva, acesta ori să se însoare cu ea, lucru prea îndepărtat şi greu de realizat, ori i se va oferi pur şi simplu unui bărbat de care să-i placă şi care să-i aprecieze „sacrificiul”. Nici nu-şi dădea seama cât de aproape putea fi acel moment, după cum se simţea în acele clipe euforice!

Au început să-şi povestească unul altuia diferite întâmplări hazlii. Condurache şi el “încălzit” de vişinată, insista ca fata să i se adreseze pe nume, când sunt singuri, fapt ce o încânta pe elevă, chiar dacă nu avea curajul să o facă.

La un moment dat Angela simţi nevoia să meargă la baie şi, atunci se ridică din fotoliu, întrebând unde este amplasată. Condurache o luă pe după umăr şi o conduse prin living room spre o uşă ce a stat tot timpul închisă. Dădea spre un hol larg  şi spaţios. Luând-o de mână, deschise una dintre uşi şi îi arătă baia. Observase că lichiorul şi căldura şemineului începuseră să-şi facă efectul asupra tinerei. În faţa uşii  o luă de după umeri şi o strânse la piept, fără ca aceasta să se opună. Cum faţa nu-i ajungea decât până la umeri, bărbatul se aplecă şi o sărută pe creştetul capului, aproape părinteşte. Angela, care avea mâna în mâna lui, o strânse uşor, cu plăcere, ca o acceptare, privindu-l insistent în ochi. Intră imediat în baie, închizând uşa după ea.

Aici trona o oglindă de mărimea unui om. Fata se postă în faţa ei şi se studie cu atenţie. Ochii i se micşoraseră şi îi erau un pic injectaţi, iar obrazul îmbujorat parcă o ardea. Se privi cu insistenţă şi se întrebă:

- Ce zici, Angelica, ai curajul să mergi mai departe?

Era emoţionată numai, că-i trecea prin cap acest gând, dar să-l mai şi pună în practică! Aruncă pe faţă cu apă rece ca gheaţa să se răcorească, pentru a alunga aburii alcoolului ce-o cam ameţiseră. Se simţea ciudat din cauza celor două păhăruţe cu vişinată savurate cu atâta  plăcere. Deliciosul lichid îşi făcea simţit efectul. Revenită în hol, nu a fost atentă ce uşă a deschis şi s-a trezit în mijlocul unui dormitor elegant, cu un pat matrimonial pe mijloc, cu tăblii din lemn pictat, acoperit cu un pled strălucitor de culoare turcoaz. De părţile laterale ale pledului atârnau ciucuri mari. Pe tăblia de la capăt erau pictaţi doi îngeri ce supravegheau somnul unei frumoase prinţese blonde, îmbrăcată într-o cămaşă albă, diafană. Dându-şi seama că a greşit uşa, Angela privi totuşi cu interes încăperea:

- Deci aici face dragoste Condurache când îşi aduce iubitele, gândi ea cu o anumită nuanţă de curiozitate în gând. Şi ce pat mare are. Îi mai lipseşte baldachinul ca să fie unul din poveştile cu zâne şi cu prinţi. Văd că zâna este deja pictată pe tăblie. Oare el o fi prinţul?

În spatele ei apăru profesorul care şi-a dat seama că fata a greşit uşa de acces spre living.

- Ai fost curioasă să-mi vezi dormitorul? O întrebă Condurache luând-o cu un braţ de mijloc, ajungând cu degetele sub sânul fetei care tresări înfiorată.

- Nu, nu, răspunse ea încurcată şi totodată jenată de situaţie, am intrat din greşeală.

- Desigur, am glumit. Nu eşti singura persoană care păţeşte aşa ceva. Îţi place dormitorul meu?

- Mda, este frumos, mobilă veche în stil baroc, din nuc, camera este luminoasă şi primitoare...

- Văd că te pricepi şi la artă. Te-ai simţi atrasă de un asemenea dormitor?... tatonă el mai departe terenul...

- Depinde de împrejurare şi pentru ce mergi într-un asemenea dormitor, spuse ea cu mai mult curaj, privindu-l cu obrăznicie în ochi. Să-i admiri mobilierul ca obiect de artă veche sau să-l foloseşti pur şi simplu ca pe o cameră mai deosebită, destinată odihnei.

Condurache o apropie de el şi o luă în braţe, în timp ce ea ridică capul, privindu-l întrebătoare:

- Ce ai de gând să faci acum cu mine, profule? Acelaşi lucru se întreba şi Condurache. Să profite de starea de derută şi de abandonare a fetei sau să se retragă cu demnitatea sa de profesor aflat în faţa unei eleve un pic ameţită de alcool?

Privirile Angelei parcă îl îndemnau să o sărute, iar buzele lui abia aşteptau s-o facă, lucru de la care nu se putu abţine. Era prea mult timp de când nu se mai culcase cu o femeie, să mai aibă şi raţiune asupra gestului său, iar momentul era prea provocator.

Când îşi puse buzele flămânde peste cele ale copilei, aceasta făcu ochii mari şi-l privi cu mirare şi nedumerire.

 - O sărută Condurache? Condurache, zbirul?

Îi răspunse involuntar la sărut. Nu mai era conştientă de faptul că cel care o săruta în fastuosul dormitor este profesorul său de matematică, un bărbat de treizeci şi trei de ani!

Dar, parcă nu mai avea importanţă acest lucru! Sângele începu să-i fiarbă. Se ridică pe vârfurile picioarelor să ajungă cât mai bine la buzele lui cărnoase. Le sărută cu plăcere, prinzându-l cu mâna de după gât.

 Mâinile bărbatului se dezlănţuiră. Începură să-i mângâie sânul, masându-l uşor. Introduse apoi mâna pe sub bluza care nu mai avea toţi nasturii la locul lor şi frământă mai departe muguraşii ce se întăreau vizibil, împungând pânza albă. Angela era în extaz. Simţea cum trupul său îi scapă de sub control. Nu mai trăise aşa de intens acest moment decât atunci când s-au întâlnit într-o noapte la o petrecere în pijama mai multe fete şi după câteva sticle golite de bere, bine ameţite, au vizionat un film porno adus de una dintre ele şi, excitată fiind, a început să se mângâie din instinct, fără să vrea.

Acum nu aştepta decât momentul când Condurache o va ridica ca pe un fulg în braţe şi o va purta spre imensitatea patului!

Nu ştia dacă ce face este ceea ce dorea într-adevăr să i se întâmple, sau este cel mai bine pentru ea şi viitorul său. Nu era decât un copil rătăcit în labirintul senzaţiilor şi al plăcerilor cărora nu mai putea să le facă faţă.

- Dar aceasta este o copilă, gândi la un moment dat Condurache, revenindu-şi. O elevă de-a mea. Ce va urma după aceea?

O ridică într-adevăr în braţe, dar nu o duse spre pat, cum se aştepta eleva, ci spre living room, unde o aşeză în fotoliul din care aceasta se ridicase cu câteva minute în urmă. Angela era total descumpănită.

Fusese hotărâtă să se abandoneze în braţele bărbatului puternic de lângă ea. Acum parcă era trezită la realitate dintr-un vis plăcut care a rămas doar un vis neîmplinit. Se simţea jenată faţă de Condurache, aşa cum se simţea şi el faţă de ea.

- Angela, scuză-mă că m-am lăsat ademenit de frumuseţea şi tinereţea ta, îi spuse gâfâind bărbatul şi asta nu din cauza efortului depus s-o readucă între braţele fotoliului. Îmi cer scuze. Nu trebuia să se întâmple acest lucru, mai ales că-mi eşti elevă şi eşti aşa de tânără...

- Şi eu sunt la fel de vinovată, recunoscu sincer fata. Nu trebuia să beau lichiorul şi mai ales să mă simt aşa de bine, aici lângă dumneavoastră, la căldura şemineului...

- Sper că nu ai să spui cuiva despre acest incident nefericit.

- Lăsaţi, domn’ profesor că nu a fost chiar aşa de rău. Pot recunoaşte că ne-a plăcut amândurora, chiar dacă la un moment dat ne-a „furat peisajul”. Fiţi sigur că nu voi spune nimănui că am stat singuri în living şi m-aţi tratat cu ţigări, lichior şi cafea turcească. Nimeni nu m-ar crede că nu s-a întâmplat nimic „deosebit” între noi.

- Este bine aşa. Când doreşti să mai vii la pregătire?

- Singură sau cu Ramona? Replică ea veselă, nevoie mare. Depinde la ce vreţi să mă pregătiţi pe viitor! Continuă ea cu tupeu, pe acelaşi ton vesel. Ştia că acum Condurache putea să fie foarte uşor manipulat. I-a descoperit slăbiciunea. Orice aluzie despre „întâlnirile” lui cu elevele la meditaţie l-ar fi şifonat foarte tare în liceu şi nu numai, dacă s-ar auzi mai departe de aceşti pereţi despre aşa zisele ore de „meditaţie”. Era suficient să-i povestească Ramonei şi afla jumătate de Bucureşti despre aventurierul profesor care se dă la adolescente.

După ce fixară ziua când va sosi de data aceasta cu Ramona, Angela se îmbrăcă şi se pregăti să părăsească confortul din cameră. Se întoarse cu dezinvoltură spre gazdă şi cu nonşalanţa vârstei şi a efectului băuturii, suverană peste mintea sa, se adresă din prag:

- Ce zici, Sebi, nu-mi dai nici un pupic de rămas bun?

  Condurache, surprins de tupeul fetei, se aplecă să o sărute pe obraz, numai că Angela îl cuprinse cu mâna de după gât, îl trase spre ea şi ridicându-se pe vârfuri, îl sărută pasional, cum nu o mai făcuse cu nimeni până atunci, lăsându-l perplex pe Condurache, om trecut prin multe situaţii de acest gen în tinereţea sa.

- Ştii! Asta-i ca să ai la ce te gândi după plecarea mea şi mai ales la ce ai pierdut, spuse ea ameţită de lichior şi aroma de cafea turcească, închizând veselă uşa în urma sa.

 

 

 

  

Citeste mai mult…

LITURGHIA

Moş Constantin se sculă de dimineaţă, trase briciul pe bucata de piele de toval, întinsă pe un suport din lemn, se săpuni bine cu pămătuful şi începu să-şi dea jos barba crescută peste săptămână. Lampa cu petrol nu făcea lumină suficientă, aşa că ieşise în bătătură şi agăţase ciobul de oglindă de un cui bătut direct în trunchiul salcâmului crescut falnic în faţa casei. De el se sprijinea şi plita oarbă, zidită din spărturi de olană, lipite cu pământ galben amestecat cu balegă de cal. Acolo găteau de cum se topea ultima zăpadă la începutul primăverii şi până cădea alta la sfârşit de toamnă târzie. Foloseau drept combustibil ogrinji[1] de porumb, ori tizic[2] sau crengile uscate de viţă de vie.  

În fiecare duminică mergea la liturghie la biserica din comună. Preotul Plutaşu dacă nu l-ar fi văzut în biserică, a doua zi precis l-ar fi certat. Era un participant important în corul bisericii.  

După ce termină cu bărbieritul, intră în camera "curată de la stradă" cum îi spuneau, deoarece acolo nu dormea nimeni, doar îşi ţineau lucrurile mai bune. Deschise lada de zestre a Floarei, soţia sa, pe care o primise de la părinţi la măritiş ca dotă şi îşi alese costumul negru din dimie[3] ţesută de ea la război. Lâna pentru stofă, o luau de la oile proprii. Cumpărau doar aţa din bumbac pentru urzeală.  

Moş Constantin venise în Dobrogea de prin zona Sibiului, odată cu transhumanţa. Aici soseau nu numai mărgineni sau ţuţuieni cum li se mai spuneau mocanilor din zona Sibiului, ci şi mocani de prin partea Braşovului, din zona Săcele. Cum terminau de tuns oile, pe la sfârşitul lunii august, începeau să coboare cu turmele de pe păşunile montane, spre Lunca Dunării sau spre Dobrogea, pentru iernat, trecând Dunărea pe la Vadul Oii, la Brăila – Ghecet, sau Gura Ialomiţei pe la Piua Petrii. Aici găseau întinderi de câmpii mănoase , o climă mai blândă şi taxe mai mici decât în Transilvania.  

Odată cu înscăunarea pe tronul României a regelui Carol I şi decretarea un an mai târziu a legii agrare din 1882, o parte dintre mocanii veniţi în transhumanţă nu s-au mai întors cu oile la munte, stabilindu-se definitiv în Dobrogea. Printre ei s-a numărat şi Constantin cu tânăra sa soţie Floarea, pe atunci un tânăr ţuţuian, venit cu turma sa de oi la iernat. Acum avea acareturile sale, o gospodărie înfloritoare în mijlocul comunei şi cinci copii, patru băieţi şi o fată: Dragu, Dumitru, Păun, Neaga şi Stoica.  

Palmele bătrânului se bătătorise ca pământul uliţei ce-i trecea prin faţa casei, de cât a strâns de coarnele plugului, sau de coada sapei, la prăşitul culturilor agricole. Când a hotărât să rămână definitiv pe pământ dobrogean, a primit douăzeci şi cinci hectare de pământ ca posesie din partea statului. Singura obligaţie era să-l cultive. Trebuia să se dezvolte agricultura în această parte a ţării, să nu mai fie ca pe timpul domniei otomane, un teren bun pentru păscut oile mocanilor veniţi în transhumanţă.  

Astăzi era sărbătoare şi dorea să meargă la biserică să asculte liturghia preotului Plutaşu, un preot bătrân, cu o barbă albă ca şi părul ce-i răsărea pe sub potcap sau culion cum se mai numeşte acoperământul de pe capul preoţilor. Moş Constantin trăia cu frica lui Dumnezeu, fiind o fire evlavioasă de felul său, stare de spirit moştenită din moşi-strămoşi.  

Îmbrăcat cu cele mai bune haine ale sale şi încălţat în nişte botine luate de la un negustor grec ce hălăduia din localitate în localitate făcând trocul cu ţăranii, dându-le cele necesare traiului ce nu se găseau în magazinul sătesc, contra produse agricole, rupse câteva tufănele şi plecă voios spre biserică, la întâlnirea sa sufletească cu Dumnezeu. Locaşul sfânt nu era aşa departe de casa lui.  

Biserica era plină. Slujba începuse. Era sărbătoare mare, Sfântul Dumitru, praznicul când ciobanii returnau proprietarilor oile avute în grijă din primăvară, şi îşi primeau restul de simbrie. După ieşirea de la liturghie, fiecare proprietar merge în prund să-şi aleagă oile proprii, care purtau un semn distinct al stăpânului, ori prin încrustarea unei urechi, ori prin vopsirea pe spinare cu o anumită culoare după cum avea fiecare.  

Moşul toată săptămâna s-a preocupat de repararea porţilor de la saivan şi pregătirea spaţiului pentru iernatul mioarelor. Paiele erau stivuite şi aşteptau să fie puse în iesle, cele de ovăz şi de orz pentru hrană, cele de grâu pentru aşternut. De asemeni şi tulpinile de porumb după recoltarea ştiuleţilor erau în căpiţe. Sare cumpărase de la magazin. Acum putea să vină iarna, avea cu ce-şi hrăni cele treizeci de oi. Cu atât mai rămăsese. Restul le-a vândut să-şi ridice casa şi să-şi cumpere o vacă pentru lapte la copii şi cai pentru munca câmpului şi pentru deplasare. Multe lucruri sunt necesare în gospodăria unui ţăran când îşi schimbă profesia de oier în cea de agricultor. Pentru toate trebuiau bani. Dorea să fie independent din acest punct de vedere. Nu trebuia decât pentru lucruri mai mari să meargă să se împrumute la vecini sau la cei mai avuţi şi cu mai multă experienţă în agricultură.  

Moş Constantin avea o mustaţă stufoasă pe care îi plăcea să şi-o răsucească de parcă dorea să străpungă cerul cu vârfurile sale. Era un bărbat înalt, cu o faţă roşcovană. Şi la cei şaizeci şi cinci de ani trecuţi ai săi, tot se mai simţea în trupul său vigoarea mocanului falnic. Era mândru că-i mocan, om al muntelui, rătăcit de nevoie în câmpia dobrogeană. Se vedea hărnicia ţuţuianului prin casa ridicată cu mâinile sale, învăţate mai mult să strângă ugerul oii între degete, să ţâşnească laptele în spumă, decât coarnele plugului, dar ce nu face omul pentru familie în viaţa lui? Le învaţă pe toate de nevoie.  

Ajuns lângă strana sa, se alătură corului bărbătesc al bisericii. Avea o voce frumoasă moşul, de aceea nu-i plăcea bătrânului preot ca el să lipsească de la slujbă. De partea cealaltă erau femeile care cântau în cor. Era o muzică divină în biserică în timpul slujbelor. Nişte simpli ţărani dădea măreţie prin glasul lor celor sfinte. Era o încântare să-i asculţi. Preotul Plutaşu se mândrea nevoie mare cu un asemenea cor. Se dusese vestea chiar şi la mai marii bisericii ortodoxe din Constanţa şi de aceea la acest praznic al Sfântului Dumitru sosise un înalt prelat, să se convingă de un asemenea cor şi să dea prin prezenţa sa o mai înaltă preţuire slujbei.  

La sfârşitul liturghiei, moş Constantin s-a dus direct acasă să se schimbe de ţinuta de sărbătoare, şi-a încălţat din nou opincile din piele argăsită de bou, hainele de lucru şi porni spre prundul vacilor, unde se împărţeau oile. Nu dorea să-şi murdărească costumul de mers la biserică. Cu banii necesari în buzunar şi cu o sticlă cu vin la el, să-l cinstească pe cioban, se alătură celorlalţi săteni ce se îndreptau spre prund.  

Lume multă ca şi mioarele grase şi frumoase. Fiecare sătean aştepta la rând să-şi aleagă oile din cârd. Venindu-i rândul şi lui moş Constantin, acesta constată că-i lipseşte o mioară. Luându-l la întrebări pe cioban despre oaia lipsă, acesta dădea din colţ în colţ că trebuie să fie, însă oaia nu era nicăieri. La urmă recunoscu că la un moment dat când s-au întâlnit două turme, s-ar fi putut să se amestece mioara în turma celuilalt cioban. Moş Constantin era hotărât să-şi recapete mioara, aşa că nu-i mai dădu ciobanului simbria necesară până nu-i aduce oaia. Ciobanului nu prea i-a plăcut acest lucru, dar nu avu ce să facă, promise că va căuta să-i aducă acasă oaia rătăcită. Propunerea lui de a i se opri valoarea ei din simbrie, nu fu pe placul moşului. El îşi iubea mioarele şi nu dorea să se despartă de niciuna, mai ales că aştepta ca în primăvară să-i aducă şi mieluţi frumoşi care să-i sporească turma.  

Ajuns acasă cu mioarele, le închise în saivan unde aveau umplută ieslea cu fânul cosit de pe loturile sale, sau de prin zonele necultivate, unde creştea într-o floră spontană sălbatică. Oile zbierau în ţarc, neobişnuite să fie închise într-un spaţiu aşa de mic.

Moş Constantin dorea ca odată aduse oile acasă, să dea o petrecere, mai ales că avea şi un băiet cu numele de Dumitru, aşa că îl invită şi pe preotul Plutaşu să-l onoreze cu prezenţa familiei sale la această aniversare.  

Aşeză sub salcâmul falnic din faţa casei o masă din blăni de brad, peste care aşternu o faţă de masă ţesută la război de soţia sa şi ataşă două canapele făcute din dulapi din lemn de salcâm. Tuşa Floarea aduse o pâine cât roata carului, coaptă pe vatră în cuptorul de alături, farfurii din lut ars smălţuit pline cu caş şi brânză, ceapă şi ce era mai important, o oală mare din argilă arsă frumos colorată cu motive florale, plină cu zamă de cocoş. Era o ciorbă fierbinte, deasupra căruia pluteau steluţe de grăsime ce-i dădea o aroma şi un gust deosebit. Restul de carne o făcuse friptură la care adăugase nişte cartofi pregătiţi în acelaşi cuptor, odată cu pâinea. Gătea bine tuşa Floarea. Ştia ea reţetele folosite de muntence, dar învăţase şi altele de la localnice, cu un gust oriental.  

Moş Constantin coborî în beciul construit lângă casă şi aduse o sticlă cu ţuică de tescovină de anul trecut şi o oală cu tulburel rozaliu de anul acesta. Făcea vin bun moş Constantin.

Începu să-i sosească oaspeţii care din politeţe mai întâi treceau să-i vadă mioarele. Doar era răvăşitul oilor cum se numea această zi prin părţile lui de baştină.  

- Bună ziua Floareo şi Constantine, spuse părintele Plutaşu când intră pe poartă.  

- Sărut mâna părinte. Bine aţi venit la noi. Poftiţi, luaţi loc la masa de sub salcâm.  

- Lasă Floareo că de stat am să tot stau. Stai să vină şi coana preoteasă. I-am trimis vorbă să vină şi ea.  - Foarte bine părinte. Chiar, nu am mai stat de vorbă de ceva vreme cu coana preoteasă.  

Părintele ca şi ceilalţi invitaţi trecu pe la ţarcul oilor şi binecuvântă animalele, să fie sănătoase, să facă miei frumoşi şi să dea mult lapte. Le stropi cu busuiocul înmuiat în aghiazma adusă de tuşa Floarea şi apoi după ce binecuvântă întreaga gospodărie, ca şi pe cei prezenţi, se aşeză la masă obosit de atâta stat în picioare în timpul slujbei din biserică.  

Sosise între timp şi coana preoteasă, aşa că se putea începe petrecerea. Cel sărbătorit alături de oile din ţarc, era cel de al doilea copil al lui Moş Constantin. Era înclinat mai mult spre meserie. Îi plăcea fierăria, de aceea l-au dat ca ucenic la un localnic, să înveţe meseria de fierar. Era mult de lucru într-o comună aşa mare ca Pecineaga. Coana preoteasă era învăţătoare. Toţi copii lui moş Constantin şi a tuşei Floarea i-au fost elevi. Ce-i mai urechea când veneau cu lecţiile neînvăţate! Câte înjurături de bisaltir sau de ceara mă-si mai primeau ei când venea coana preoteasă şi se plângea că iar au venit nepregătiţi la şcoală. De multe ori nu erau copiii vinovaţi, ci moş Constantin care îi lua cu el la munca câmpului, ori să ţină caii la arat sau la prăşitoare de dârlogi, ori cine mai ştie ce alte treburi puteau să facă şi un copil mai răsărit ca vârstă, însă necopt pentru muncile mai serioase ale câmpului.  

Seara de sfârşit de octombrie se lăsă peste satul dobrogean, aşa că şi mesenii lui moş Constantin şi tuşa Floarea începură să părăsească bătătura, îndreptându-se spre căşile lor, ca tot omul. A doua zi nu mai era sărbătoare şi la ţară timpul nu te lasă să leneveşti în pat. Zilnic găseşti câte ceva de făcut.  

Tuşa Floarea strânse totul de pe masă, moş Constantin o duse împreună cu canapelele în chiler[4] şi se adunară cu toţii în odăi, sub lumina chioară a lămpilor care mai mereu afumau sticla. Se duseră la culcare, că a doua zi trebuia să o ia de la capăt. Unii cu munca prin gospodărie, sau cu aratul pământului şi pregătirea ogorului pentru semănat, alţi cu şcoala. Trebuia semănat grâul de toamnă. Şi aşa i se părea moşului că a cam întârziat cu aceasta. Intrară cu toţii obosiţi sub ţoalele de pe paturi şi adormiră fiecare cu gândul la alte preocupări ce le avea de îndeplinit a doua zi. Se dăruiră cu plăcere somnului dulce şi odihnitor.  

Mangalia 14 oct. 2012  

  



[1] Tulpină de porumb uscat fără de frunze. Reg. NA  

[2] Material combustibil obţinut prin fermentarea gunoiului de grajd presat şi uscat la soare, pentru evaporarea lichidelor din el. Reg. NA  

[3] stofă ţesută la război folosind lână de oaie şi urzeală din aţă de bumbac. Aceasta se prelucrează prin impregnarea într-o soluţie chimica şi    

    prin vopsire de către persoane specializate. Reg. NA  

 

[4] Magazie de obicei lipita de corpul principalal casei, unde sunt ţinute produsele agricole şi unele articole agricole. NA  

 

 

Citeste mai mult…

Calator prin Norvegia - 3

Cele treisprezece zile au trecut repede. Am vizitat cu feciorul când a venit acasă (lucra la vreo 200 km de casă) şi împrejurimile oraşului cu ieşiri tot pe sub fiorduri prin tunel cu aceiaşi taxă care dus-întors i-au costat  cu patru persoane mature şi un copil 420 coroane (cam 250 lei). Viaţa în Norvegia este foarte scumpă ca percepere pentru un român, dar normală pentru un localnic ţinându-se cont de valoarea salariilor. Nu există comparaţie între câştigul din ţară cu cel de aici. Românii au salariile mai mici ca norvegienii dar suficient să trăiască aici, cu preţurile de aici. Pot câştiga şi echivalentul a  20.000 lei (4.000-5.000 euro) cu indemnizaţia de hrană şi deplasare, dar şi o pâine costa 8 lei sau un kg de brânză 55 lei. Doar ca exemplu de comparaţie. Nu mai vorbesc de ţigări care costă 10 euro, iar o bere slab alcoolizată (4,5 grade) costă minimum 12 lei. Şi cum românul îi învăţat să trăiască bine, aici numără de mai multe ori şi îşi face atent socotelile cu ce are pe card şi ce pune în coşul de cumpărături.

Pe 25 mai dimineaţa, cu bagajele făcute de cu seara, eram în drum spre Molde, aeroportul de unde ne despărţeam de sudul Norvegiei, spre a ne îndrepta spre nord, cu escală obligatorie din nou la OSLO capitala Norvegiei.

            La prima sosire pe aeroportul din Oslo, când veneam de la Viena, am avut ceva probleme. Soţia nu mai putea merge la coborârea din aeronavă, fiind bolnavă. Cărucioarele garate la uşa tunelului erau aduse pentru alte persoane aflate în dificultăţi locomotorii, aşa că tot căutând un cărucior s-o pot transporta pe soţie, grupul de călători şi-au continuat drumul spre locul de recuperarea bagajelor, loc pe care eu nu-l ştiam.

Norocul nostru a fost că au apărut „brancardierii”, să le zic aşa celor care împingea de cărucioare şi i-am rugat să-mi aducă şi mie un cărucior. În câteva minute a apărut un bărbat la vreo 40-45 ani cu un cărucior, amabil şi foarte serviabil. El ne-a dus la locul de la parter (eram la etajul I) după ce am tot ocolit aeroportul pe mai multe sute de metri, de unde ne-am recuperat bagajul depus în cala aeronavei. Am urcat din nou la etaj însă în partea cealaltă a aeroportului, unde am făcut check-in, adică am intrat în posesia biletelor spre aeroportul Evenes-Harstad-Narvik. Mai aveam de aşteptat cam două ore pană la ambarcare şi decolare, aşa că am făcut o scurtă plimbare prin aeroport, numai pe partea dinspre zona de garare a aeronavelor.

 Trebuia apoi să trecem prin filtrul vigilent al vameşilor şi al poliţiei aeroportului înainte de ambarcare. Brancardierul a scris pe foaia de „transport” al soţiei ora când va reveni. Nu a mai apărut el ci o tânără care ne-a condus la zona de control vamal şi odată ajunşi la poarta de ambarcare i-am mulţumit şi ne-am despărţit. De aici mă descurcam şi eu să împing căruciorul pană la aeronavă.

Zborul deasupra Norvegiei a fost fantastic. Am convenit cu soţia ca de data aceasta să stau eu la fereastră să pot fotografia şi filma tot ce pot vedea. A ieşit un fotoreportaj minunat. M-a uimit faptul că Norvegia este aproape numai un munte continuu, cu coborâşuri şi urcuşuri şi cu multă apă. În mijlocul munţilor acoperiţi cu zăpadă descopereai lacuri îngheţate, fiorduri care se înfigeau adânc în inima munţilor şi continuau pană la ocean. Un alt lucru ce m-a surprins a fost lipsa localităţilor dea lungul întregului zbor de peste 1200 km. Nu ştiu dacă am întâlnit 3-4 localităţi şi acestea a fost aproape de finalul zborului.

Narvik este un oraş cu funcţia de capitală zonală în partea nordică. Aeroportul Evenes este destul de departe atât de Harstad cât şi de Narvik, cu toate că le poată numele celor două oraşe, de identificare ca aeroport. Sunt în direcţii opuse la vreo 50-60 km de aeroport, iar oraşul Evenes se găseşte pe malul altui fiord, înşirat sub poalele munţilor stâncoşi.

Eram aşteptat la sosire atât de fiică cât şi de ginere cu maşina, un Audi 6 cumpărat cu vreo 2 luni în urmă. Aici dacă nu ai maşină nu te poţi descurca. Trebuie să mergi la shopping acolo unde este mai ieftin şi cum în Lodingen - orăşelul lor, cu ceva peste 3000 de locuitori printre care şi 4 romani,   pe lângă alte naţionalităţi cu statut de azilanţi, asistaţi de statul norvegian pe cheltuiala lui timp de 3 ani (în general africani), ai nevoie să mergi ori la Harstad, ori la Sordland, la vreo 70-80 km de Lodingen.

Drumul spre noua destinaţie s-a desfăşurat ocolind Fiordul de Vest, fiord ce leagă Oceanul Atlantic de interiorul ţării în această zonă şi care este circulat de nave maritime de linie sau pescadoare. După ce am traversat fiordul peste un pod impresionant, după o ora de mers sinuos pe malul direcţii opuse celor două oraşe lui, am ajuns la casa copiilor, o clădire cu parter şi două etaje, construită din bolţari de beton şi cu o suprafaţă locuibilă de 240 mp. De pe timpul când încă ne aflam în sud, la Kristiansund, ginerele ne-a promis că în sâmbăta următoare mergem în Suedia la shopping.

 Ajunşi în Lodingen, aşteptam cu nerăbdare să descopăr şi alte zone ale acestei părţi a Norvegiei. Bineînţeles că cea mai mare nerăbdare era să merg să pescuiesc şi aici, să-mi încerc norocul cum se zice. Ginerele a doua zi de dimineaţă a plecat la lucru, iar eu mi-am pregătit o lansetă, am luat o sacoşă pentru a pune eventualii peşti şi am părăsit casa pe la ora zece. Mi-a spus unde să merg la pescuit, undeva pe un cheu în faţa atelierului unde lucra el.

Acolo era ancorat un pescador, aşa că aveam şi adăpost dacă începea să bată vântul, foarte frecvent pe aici şi cu un program de „lucru” imprevizibil. Am făcut prima lansare  şi spre bucuria mea am simţit primul atac la peştişorul meu metalic de 60 grame. In scurt timp am prins patru peşti fiecare în jur de kg. Am scăpat şi alţii mai mari datorită faptului că nu începuse fluxul şi apa era scăzută, cu o diferenţă de vreo 4 metri până la cheu. Peştele fiind greu, când se zbătea i se rupea gura şi-l pierdeam. În prima mea zi am prins şase peşti într-o oră de „vânturat” apa şi mândru nevoie mare, am plecat acasă. Făceam exact 10 minute pe jos.

            Aici în Norvegia este o mare problemă cu gunoiul. Sunt nişte reguli foarte stricte şi din această cauză dorinţa mea de a merge zilnic la pescuit a luat sfârşit. Un kg de gunoi dus la groapă costă echivalentul a 2,4 lei dacă-l duci tu, dar selectat pe categorii. Copii au contract cu societatea de salubrizare şi îl ia la două săptămâni, dar numai dacă este strâns în pungi pe culori. Alimentele în pungă galbenă, hârtia în pungă roşie şi plasticul în pungă verde. Dacă apar alte sortări sau amestec de gunoi, atunci  gunoierii nu-ţi mai ridică gunoiul până nu-l sortezi, adică abia peste alte două săptămâni.

            Trebuia să curăţ peştele şi să fac ceva cu resturile şi capetele că doar aici faci numai fileu fiind peşte suficient ca să-ţi permiţi. Din cauza aceasta dorinţa mea de a merge zilnic la pescuit a fost strunită cu forţa. Nu aveam ce face cu resturile care degajau un miros neplăcut în cele două săptămâni de aşteptare al gunoierilor.

            Mergeam la pescuit şi o făceam pe pescarul sportiv, îl eliberam. Dacă era peste două kg. îl păstram pentru ca să-l sărez şi să-l usuc pentru acasă. Resturile le căra ginerele la containerul de la muncă.

            A doua zi după ce a venit ginerele de la muncă, am plecat spre Sordland un oraş mai mare decât Lodingenul, aflat la vreo 70 de km. Lodingenul este cap de pod ca aşezare, de aici mai departe nu poţi merge. Pe ambele parţi sunt două fiorduri dintre care cel din spate se înfundă în munte. Orăşelul Lodingen (aici se spune Kommune la oraş) este aşezat pe malul stâng al Fiordului de Vest sub poalele muntelui. Casa copiilor mei este aşezată chiar sub stânca muntelui. Aici nu sunt munţii falnici ca la noi, sunt mai mărunţi şi numai din granit. Copacii sunt rari şi firavi, mai puţin predomină coniferele pe aici.

            Orăşelul se întinde pe o lungime de vreo 2 km începând de la malul fiordului şi urcând spre munte. Au două magazine alimentare mari, o grădiniţă şi şcoală pentru copiii până în clasa a V a, apoi alta pentru cei de până la liceu, un liceu cu profil pe meserii, un cămin mare de bătrâni, creşă si câteva hoteluri.

            Spre ieşirea din oraş există o zonă rezidenţială unde sunt construite case de vacanţă însă unele locuite permanent, ca şi altele construite pe malul fiordului din spate. Au o pescărie, nave pescăreşti, o fabrică sau magazin de plase de pescuit şi un port cu ambarcaţiuni particulare de agrement şi pescuit.   Casele au culoarea predominant alba, dar şi gri, maro, ocru sau alte culori. Ce am descoperit interesant este că multe nu au temelii din beton, ci doar nişte pietroaie puse unul peste altul să fie la acelaşi nivel, peste care se ridică casa. Cade un pietroi, cade casa. Oare aici nu sunt seisme de nu le este teamă de mişcările tectonice?

            Drumul până la Sordland este frumos. Şoseaua şerpuieşte un timp pe malul fiordului, apoi se desparte de el spre stânga, intrând printre munţii înzăpeziţi încă în luna mai. La poalele lor pe suprafaţa mai puţin înclinată sunt numai bolovani mari de piatră, aşezaţi fără nicio noimă de milenii, parcă ar fi rodul unei ploi de meteoriţi. Nu există nicio explicaţie logică al apariţiei lor aşa cum sunt aruncaţi ca din întâmplare peste tot, inclusiv în apa de la mal, mai puţin adâncă.

            Pe traseu ne întâmpină sate micuţe, câteva case de o parte şi de alta a şoselei, majoritatea din lemn, vopsite viu colorat. Nu există agricultură în această zonă şi nu aş putea spune cu ce se ocupă această populaţie rurală. Este adevărat, toţi au maşini şi pot merge la un eventual loc de muncă. În dreptul caselor de pe malul fiordului erau bărci cu motorul pe ele ancorate la câţiva metri în apă, sau fără motor ridicate pe uscat, lucru ce denotă că pescuitul este o ocupaţie şi un mod de viaţă normal al norvegienilor.  

            Sordlandul nu este la fel de frumos ca primul oraş vizitat, Kristiansund, în care am locuit 13 zile. Nu ştiu dacă este mai mic sau mai mare. Noi am fost doar la magazine pentru cumpărături de strictă necesitate. Nici reducerile care erau în magazinele din Kristiansund nu le mai regăseai aici. Totul era mai scump. Unele produse la fel de scumpe ca şi cele din Lodingen, aşa că se punea întrebarea dacă mai are rost să consumi motorina pentru  cei circa 150 km de drum. Copii căutau de încălţat pentru fiul cel mic şi cea mai ieftină încălţăminte era de 500 coroane, adică aproape 300 lei o pereche de încălţări pentru mers la şcoală.

            Între timp a început şi ploaia. Aici există o succesiune normală a fenomenelor meteorologice. Alternează când ninsoarea când ploaia, completată cu vreme frumoasă, soare, apoi vânt şi nori. Nu am avut o temperatură mai mare de 8 grade care a fost ieri, dar a bătut vântul şi era şi apa fiordului învolburată. Astăzi este iar soare, nu bate vântul, am oprit aerul condiţionat şi am să ies la plimbare prin localitate, s-o descopăr şi mai bine şi să fac fotografii. Am văzut un hotel mic care avea o îngrădire din stâlpi sculptaţi, ca şi obiectele de joacă pentru copii. Am aflat că sunt aduse tocmai din Thailanda. Merită deplasarea până acolo, aşa că am plecat.

Sâmbătă dimineaţa am servit micul dejun, ne-am băut cafeaua şi am pornit la drum. Nu era una dintre cele mai frumoase dimineţi, însă era una obişnuită pentru clima Norvegiei. Plouase mărunt noaptea, şoseaua era umedă şi cerul înnourat. Revedeam din nou traseul pe care l-am făcut la sosirea  în nord. La ieşirea din Lodingen, pe partea dreaptă la câţiva kilometri am văzut primii reni în original. Păşteau la marginea unui pâlc de arbuşti crescuţi între şosea şi fiord. Erau vreo opt. De la distanţa la care se aflau, circa cincizeci - şaizeci de metri şi viteza maşinii, nu am făcut mare deosebire între ei şi o capră. Erau gri-cenuşiu şi nu prea mari. Oricum nu ca cei din filme sau ilustrate. Nişte animale plăpânde, slabe şi obişnuite cu traficul şi prezenţa oamenilor ca şi oile şi caprele noastre. Copiii mi-au povestit că au venit şi în oraş fără a se teme de ceva. Aşa face şi vulpea de pe muntele din spatele casei. Coboară şi o ia printre case la căutat de mâncare.

            După prima turmă am mai văzut şi alţi reni, dar numai în aceeaşi zonă, la câteva sute de metri distanţă între ei. Aici mai trăiesc şi elani dar numai în zonele împădurite. Norvegienii îi spun „mus” şi se poate vâna dacă ai permis şi autorizaţie de a-l vâna. Nu am avut ocazia să-i văd nici când am fost la Sordland, nici la Harstad şi nici în sud, cu toate că ceilalţi copii i-au întâlnit în mijlocul şoselei. Acolo am văzut doar câteva căprioare şi atât.

            Cei 47 km până la pod i-am parcurs relativ repede. În Norvegia viteza de rulare este de maximum 90 km la ora dar predomina restricţiile de viteză care în oraş pe străzile interioare este de 30 km la ora.

            Am trecut de intrarea spre aeroport şi ne îndreptam spre oraşul Evenes înşiruit ca mai toate localităţile norvegiene, pe malul fiordului şi sub munţii care străjuiau de o parte şi de alta întinderea de apă. Ca peste tot, case joase, cu maximum două etaje, viu colorate, majoritatea din scândură aşezată orizontal una peste alta sau cu o altă scândură peste doua îmbinate cap la cap pe verticală. Temeliile erau în general bucăţi mari de granit puse una peste alta. Rar descopereai o temelie din beton. Totul aici este doar stâncă de granit. Nu m-a impresionat ca oraş. Erau doar case neîngrădite aşezate fără nicio ordine, parcă fiecare unde a vrut să şi-o construiască. Unele erau frumoase dar nu deosebite. Dacă acoperişurile nu erau noi, atunci descopereai un strat gros de muşchi verde crescut peste asterială sau scândurile acoperişului.

            La un moment dat un panou rutier ne indica o localitate din Suedia despre care eu nu aş fi ştiut nimic ca să mă orientez. Nu amintea că în acea parte este Suedia. Noroc că ştiau copiii, însă şi ei s-au încurcat la prima vizită de shopping în Suedia şi au mers vreo 30 km înainte, trebuind să se întoarcă.

            Se vedea că urcăm pe munte deoarece zăpada era din ce în ce mai mare pe munţi. Am trecut şi prin tuneluri dar nu aşa lungi ca în sud, doar de cinci sute de metri şi erau prin munte nu pe sub fiord. Când ne-am apropiat de graniţă, peisajul era deja glaciar, lacurile dintre munţi erau îngheţate, pescarii îşi încercau norocul la copcă, iar amatorii de sport se plimbau pe lacul îngheţat bocnă cu schiurile sau cu sky bordurile. Pe marginea şoselei vedeai maşini parcate în refugii fără nicio persoană pe lângă ele, lăsate în voia sorţii. Am văzut nişte staţiuni montane care se rezumau doar la o îngrămădire de căsuţe şi bungalouri acoperite cu zăpada, iar printre nămeţi de peste un metru descopereai o grămadă de maşini parcate. Era weekendul care se continua cu zilele libere de 1-2 mai şi norvegienii plecaseră de acasă pentru toată perioada.

            Şoseaua pe partea Suediei era dezamăgitoare, numai gropi şi plombe. Parcă erai pe drumurile noastre judeţene din zonele uitate de lume, sau pe traseul bulgăresc dintre Vamă şi Balcik.

            După două sute de km de drum şi mai bine de trei ore de mers printre munţi, am ajuns la destinaţie. O mică localitate de munte unde exista un magazin nu atât de mare dar bine aprovizionat şi cu unele preţuri la jumătate ca în Norvegia, mai ales la bere şi ţigări. În rest la fel de scump şi inaccesibil pentru mine, dar accesibil pentru copii. Se putea plăti cu cardul în monedă norvegiană care era mai mare decât cea suedeză şi convertirea se făcea automat la casă. La intrarea în magazin erau zeci de cărţi în suedeză, care se dădeau gratuit celor ce doreau să le ia. Mi-am ales ceva şi eu despre geografia zonei, cu multe ilustrate, dar nu am luat-o atunci, crezând că o găsesc la ieşirea din magazin dar nu a fost să fie, o luase alt amator, aşa că am găsit altceva interesant despre Simbad marinarul, dar nu povestea cunoscută ci cum s-a construit barcă ca a lui şi peripeţiile din timpul călătoriei pe traseul lui Simbad din poveste.

Drumul de întoarcere a fost mai relaxant, mergeam pe un drum deja cunoscut şi între timp se zvântase şi şoseaua. Pescarii erau tot la copcă dar nu pot spune dacă au prins ceva. După alte mai bine de trei ore de drum şi zeci de fotografii făcute din viteza maşinii, am revenit acasă unde am gustat berea suedeză cu 3,5 grade alcool. Aici au bere de la 2,4 grade până la maximum 4,5 grade. Nu simţi plăcerea unei beri ca la noi ci doar că ai băut ceva rece dacă este ţinută  la frigider. Nu am reuşit să beau mai mult de două odată, oricît de mult îmi plăcea berea acasă şi asta nu că mi-ar fi pierit cheful ştiind cît costă, 12 lei cea mai ieftină la magazin şi 35-40 lei la restaurant. O sticla de coniac de ½ litri costă 200 kr, adică cam 120 lei la magazin.   Cred că este singura posibilitate de a te lasă de băutură, numai că nu se întâmplă aşa. Am văzut la Kristiansund nişte femei trecute de mult de prima tinereţe când ieşeau din supermarket cu un coş plin cu băuturi alcoolice şi nu era bere.

Mai avem de stat în Norvegia doar trei zile, celelalte treizeci s-au consumat. Copiii s-au gândit să ne facă cadou o excursie prin această zonă nordică a ţării.

Sâmbătă de dimineaţă după micul dejun şi cafea, ne-am urcat în Audi şi ne-am pornit la drum. Vineri a fost o zi frumoasă ca timp. Ca mai toate zilele din nord, a alternat perioada de zăpadă cu ploaia de dimineaţă, dar a predominat soarele în restul zilei.   Poate în ciuda acestui lucru sâmbătă s-a pornit din zori o ninsoare cum puţine zile am întâlnit în iarna aceasta la Mangalia. Ningea cu fulgi mari ca în plină iarnă şi pe jos se aşternuse un strat subţire de zăpadă. Nu ne-a descurajat acest lucru.

 Prima parte a traseului a fost drumul ce ducea spre Sordland.   La vreo douăzeci de kilometri de Lodingen am făcut la stânga, părăsind drumul cunoscut. Munţii erau mai semeţi şi mai înzăpeziţi, iar ninsoarea din ce în ce mai puternică. Ginerele schimbase cauciucurile de iarnă cu cele de vară şi ne era teamă de derapaje. Ne bazam pe faptul că se rula oricum sub 80 km la oră şi că are cauciucuri noi.

Ne îndreptăm spre zona litorală numită Lofoten după numele unui oraş aflat la peste 250 de km de noi, la ocean. Zona din Oceanul Atlantic numită şi zona comercială pe o distanţă de cel puţin 45 km (conform normelor internaţionale aşa se socotesc graniţele maritime ale ţărilor riverane cu o mare sau ocean. De la mal spre interior la o distantă de 12 mile marine este graniţa şi până la 45 km este zona comercială a acelui stat, unde nu poate pescui sau fora alt stat) se numeşte Marea Norvegiei sau spre sud Marea Nordului.De fapt zona litorală a Oceanului Atlantic pe o distanţă de cel puţin 200 km (nu ştiu cât aparţine Norvegiei), se numeşte Marea Norvegiei, sau Norskehavet  în limba lor, dar face parte din Oceanul Atlantic.

            Noi ne îndreptam spre Svolvaer, un orăşel foarte frumos, cu un port turistic foarte aglomerat cu ambarcaţiunile private de toate mărimile. Căutând prin biblioteca lăsată moştenire copiilor mei de foştii proprietari ai casei, în afara unei colecţii complete a dicţionarului explicativ al limbii norvegiene, vreo 15 tomuri frumos legate in piele, am descoperit şi un atlas geografic editat prin 1983. Fostul proprietar a fost cadru militar şi după cum am constatat foarte preocupat de carte. Dacă le-a lăsat moştenire celor cinci copii ai săi casa, nu acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu pasiunea pentru cultură. Aşa că nu au fost interesaţi să revendice vreunul din ei şi valoroasa colecţie de cărţi şi un atlas geografic mare şi bine documentat. Eu cum aveam să mă mai documentez acum dacă le lua vreunul din ei?

            Cum spuneam mai sus, am făcut la stânga şi imediat s-a schimbat şi peisajul. Munţii erau mai semeţi şi mai plini cu zăpadă. Am descoperit în atlasul geografic că în zona noastră munţii se numesc munţii Lodingen şi cel mai înalt vârf este Lodingaksla de 568 m. Acum eram în zona munţilor Hinnoya cu cel mai înalt vârf Bukketind de 985 m. Declanşatorul Nikonului meu funcţiona continuu în ciuda faptului că mă chinuiam din cauza vitezei maşinii şi a deselor curbe, să nu fotografiez doar balustrada de pe marginea şoselei cum mă ironiza fiică-mea.

 Am ajuns şi la primul tunel din cele 9 câte vom întâlni în total până la Svolvaer, lung de 6,3 km. Nu ştiu de ce îi este teamă şi rău fiicei de tuneluri. Poate că are claustrofobie. A închis ochii şi s-a adâncit în scaunul ei de copilot. Dacă înainte de a intra în tunel ningea şi era vremea întunecată, când am ieşit pe partea cealaltă nu mai ningea, era mai puţină zăpadă pe munţi şi a apărut soarele. Doar 6,3 km de tunel ne despărţeau de două fenomene meteorologice diferite.   Lăsasem în urmă înainte de a face la stânga malurile fiordului Kanstadfjorden şi din când în când mai întâlneam câte un lac de munte îngheţat, sau câte un pârâu. Acum în dreapta noastră a apărut un nou fiord numit Raft-sundet, dar trecând prin un alt tunel dintre cele nouă cu lungimi între 6,3 km cel mai mare şi 500 m cel mai mic, fiordul a apărut în stânga noastră. Ca de obicei în toată Norvegia şi  aici, am întâlnit puţine localităţi între munţi. Din când în când apărea câte o casă-două de vacanţă, ascunse printre munţi şi aşezate obligatoriu pe malul unei ape.

Până la Svolvaer am făcut vreo oră jumătate. Mă întrebam privind peisajul, drumurile şi mai ales acele tuneluri, cum a putut o mână de oameni, ceva peste patru milioane cu toţii, acum fiind cu emigranţi cu tot puţin peste cinci milioane, să realizeze toate aceste drumuri pe miile de kilometri cât are Norvegia? Numai de la Oslo până la Lodingen sunt peste 1.200 de km. Dar până în nordul extrem la graniţa cu Rusia? Aşa cum am spus în primul episod, m-am întâlnit cu un tânăr din Mangalia la staţia de plecare a autocarului spre Otopeni, care şi el venea aici. Dacă eu aveam de schimbat din Oslo doar un avion pentru cei 1.200 de km, el avea două de schimbat şi nu era chiar spre graniţa rusească, ci spre cea cu Finlanda. Deci ei, cu o populaţie ceva mai mare dar nu cu mult, decât Bucureştiul şi Clujul luate la un loc, au reuşit să construiască atâtea drumuri printre toţi munţii acestei ţări,  noi în 22 ani de stare occidentală, nu am reuşit să unim cu o autostradă Braşovul de Constanţa.

Jumătate de an exista aici zăpadă dar nu şi drumuri înzăpezite, sau maşini blocate în nămeţi. Imediat cum încep ninsorile şi utilajele aleargă cu viteză pe şosele, printre munţi şi pe serpentine, la deszăpezit. Nu se dă cu sare sau cu alte soluţii ci, maşina care aruncă cu viteză zăpada peste balustradă, împrăştie pietriş în urmă iar cauciucurile nu au lanţuri sau sunt mai moi, ci au cuie în ele şi sunt obligatorii de la data „D” la data „D” indiferent dacă ninge sau nu, iar amenzile sunt extrem de mari. Bogdan din Bistriţa Năsăud pentru că a depăşit viteza legală cu 12 km, a plătit o amendă de 4.600 kr. Şi aici nu este ca la noi, plăteşti la jumătate dacă o faci în 48 ore, ci integral. Calculaţi cu circa 0,6 lei la coroană şi aflaţi ce amendă a plătit pentru graba de 12 km în plus la oră.

În Svolvaer nu am stat prea mult. Am intrat într-un magazin mare AMFI unde doar ne-am „clătit” ochii, copii căutând altă încălţăminte pentru cel mic. Are 11 ani, este în creştere şi-l dor tare picioarele. Încălţămintea cumpărată la Harstad era prea grea. Îi căutau tenişi pentru mers la şcoală şi au găsit la 199 kr. Adică cam 120 lei în bani româneşti. Au mai cumpărat banane că erau la ofertă cu 11 kr. Kilogramul faţă de peste 25 kr. În alte magazine.

Fiica a vrut să mergem la Melbu la un fost coleg al ginerelui care i-a mai vizitat din când în când, aşa că am făcut calea întoarsă vreo 30 de km şi am schimbat iar la stânga după primul tunel, să ajungem la Melbu, la staţia de feribot Fiskeboll. Nu a durat prea mult şi a sosit şi feribotul. Taxa nu a fost exagerată, doar 203 coroane. Ne aşteptam la mai mult. Nici distanţa de parcurs nu era mai mare de vreo două-trei mile maritime (1 milă = 1830 m). Am urcat de la puntea de îmbarcare a autovehiculelor cu liftul la puntea salon, o încăpere elegantă, cu bar şi tot ce era necesar pentru ca pasagerii să se simtă bine. Nu am reuşit să descarc fotografiile pentru a le putea posta, dar când voi ajunge  acasă  voi reveni cu imagini din această excursie.

Nu peste mult timp s-au auzit şi motoarele navei pornite şi aceasta a început să părăsească cheul de acostare. În afara faptului că am fost marinar de navă militară timp de doi ani pe perioada armatei până în 1966, pe navă efectiv am mai fost într-o excursie în Grecia spre Muntele Athos acum vreo 4 ani. Am ieşit pe puntea bărcilor să fotografiez şi să filmez tot drumul până la Melbu care nu a durat mai mult de vreo 15-20 minute.

Bineînţeles că iar i-a fost rău fiicei şi soţiei deoarece cum am ieşit în larg dintre munţii înalţi aici de peste 1.400 m şi înzăpeziţi, cum am descoperit că pe apă este furtună de gradul doi spre trei, cu valuri de un metru înălţime, iar când prova navei călca peste valuri, se împrăştia în jur spumă multicoloră de la razele luminii solare, însoţită de un zgomot puternic de buşitură. Mi-am epuizat memoria aparatului cu filmuleţul aşa că am revenit cuminte în salon înainte de a ajunge la Melbu. Nici plăcut nu mai era de stat, fiind un vânt puternic care tăia prin haine şi şederea era instabilă din cauza tangajului şi al ruliului, plus că mă udau  stropi de apă rece când nava spărgea valul.

Şi la Melbu am intrat într-un magazin de data aceasta al firmei REMA 1000, să căutăm carne de porc pentru un grătar. Românul dacă nu face un grătar indiferent în ce ţară ajunge, nu se simt bine. Nu am găsit aşa că am plecat la altul arăbesc să luăm brânză. Aici nu se găseşte decât brânză topită şi este finlandeză, la cutii de 200 gr. Produse pe care le consumăm noi ca varză acră, frunză de viţă, brânză, mălai, mirodenii, le găseşti doar la magazinele arăbeşti.

Prin zona Lodingenului pe o rază de o sută de km nu se găsesc asemenea magazine. Acela era singurul magazin cunoscut din zonă. Cum arabul pe care l-am salutat cu un Selam Alekum adus de pe litoralul românesc, mi-a răspuns vesel, am zis că putem cumpăra ce ne interesează. Contrar obiceiurilor şi al regulilor comerţului din această ţară, preţurile nu erau afişate la vedere.

 Arabul tot arab. Dorea negociere directă şi după cum găseşte fraierul. Am văzut o cutie de brânză cum am găsit şi la un alt magazin arăbesc din Kristiansund, în sud. Dacă acolo am dat 90 de kr. Aici arabul a cerut 160 kr. pe un kg de brânză, adică cam 100 lei româneşti. Ne-am lipsit de brânză şi de negocieri şi am plecat spre casă. Partea aceasta de ţară este cu zone de şes mai largi între apa fiordului şi munţi şi cu mai multe localităţi.

Am văzut chiar oi cu mieii lângă ele, vaci ţinute în nişte condiţii de-ţi venea să-i împuşti pe proprietari. Mocirla unde stăteau era de peste douăzeci de cm adâncime. Caii întâlniţi erau ţinuţi afară nu în adăposturi dar cu nişte îmbrăcăminte pe ei ca nişte pilote legate sub burtă. Aveau tractoare şi baloţi de fân acoperite în folie albă de poliester la marginea şoselei. Aşa ţin fânul verde tot timpul şi nu mucegăieşte ne având aer să facă reacţie aerobică. Am întâlnit pe malul fiordului zeci de gâşte sălbatice păscând iarbă liniştite. O pasăre ciudată stătea în mijlocul şoselei şi nu s-a ferit de noi cum ar fi fost cazul şi cum ne aşteptam. Era cât un porumbel de mare, cu un colorit ca la coţofană, negru cu alb, dar cu un cioc lung de vreo cinci-şase cm colorat roşu aprins. Aici îi spune tjeld, la noi nu ştiu dacă există, dar cred că da, prin zonele deltei.

Dacă la dus am plecat pe ninsoare şi la -1,5 grade, drumul de întoarcere a fost pe o vreme însorită şi călduroasă, chiar dacă afară nu erau mai mult de cinci grade. Satele erau mai dese, casele mai modeste, la fel de viu colorate, unele chiar frumoase, mari după posibilităţile financiare ale proprietarilor.

În curând după ce am trecut printr-un nou oraş numit Stokmarknes dotat cu un aeroport pentru avioane de mici dimensiuni şi cu ceva industrie, am trecut peste fiordul Boroysundet pe un pod cu o pantă destul de accentuată. Era înalt să poată trece cu navele pe sub el, fiind fiord navigabil. Până la Sortland nu erau decât vreo 70 de km de la Melbu, aşa că am traversat oraşul, apoi am urcat pe un alt pod de data aceasta peste Sorland Sundet şi am intrat pe traseul cunoscut din episoadele trecute, pe drumul de 80 de km ce leagă cele două oraşe, Sortlandul de Lodingen.

Desigur că odată reveniţi între munţi, a început din nou să ningă uşor iar temperatura a scăzut la 0,5 gr. Audi-ul copiilor avea termometru de interior şi exterior şi afişa continuu cele două diferenţe. Am ajuns acasă flămânzi, hrăniţi doar cu micul dejun de dinaintea plecării şi câte un preparat de patiserie destul de delicios, cu cremă de vanilie, cumpărat din magazinul firmei AMFI din Svolvaier. Aici sunt mai multe firme de comerţ care au lanţuri de magazine în toată Norvegia. Pe lângă cele amintite aici mai sunt cele ale firmei ICA, Coop Prix, Cubus, Eurosca, etc, cum sunt la noi Metro, Lidl, Bila, şi altele.

Am părăsit acest ţinut cu totul deosebit. Pe 15 mai dimineaţă la ora 6,40 am fost în zborul spre casă. Am de schimbat trei avioane, în Evenes, Oslo şi la Munchen, iar pe Otopeni trebuia să aterizăm la 18,30 numai că a fost o ploaie torenţială încât 3-4 avioane au aterizat la M. Kogălniceanu iar noi am ocolit de câteva ori Bucureştiul. Nu ştiam dacă mai prindem microbuzul de ora 19,oo spre Mangalia din cauza întârzierii, al formalităţilor, luatul bagajelor şi mai ales că soţia nu se putea deplasa pe distanţe lungi pe propriile sale picioare. Şi aici ca pe tot traseul de întoarcere ne-a aşteptat la scara avionului “brancardierul” cu căruciorul.  Spre norocul nostru nu am fost nevoiţi să-l aşteptăm pe cel de ora 22,30, deoarece microbuzul de ora 19,00 aştepta să preia călătorii de pe aeronavele deturnate la Kogălniceau care reveniseră între timp la Otopeni.

Cu o zi înainte de a părăsi copiii şi nepoţii, am încercat ultimul pescuit din Norvegia pe care cine ştie dacă o voi mai vizita vreodată, chiar dacă unicul meu copil s-a stabilit de nevoie aici. De situaţia aceasta nu-i pot înjura decât pe escrocii care ne-au guvernat ţara dea lungul celor 22 de ani, şi au depopulat România împrăştiind românii prin toate colţurile lumii, nu numai ale Europei.

Dimineaţa am mers la locul nostru de pescuit, pe un cheu aflat în faţa clădirii unde îşi are sediul societatea unde lucrează ginerele, dar după toate insistenţele noastre, nu am prins niciun peşte, chiar dacă ei stăteau cu zecile în zona pescăriei lângă mal. Erau cu zecile şi mari şi de peste un metru lungime, ca în bazinul mare al acvariului din Constanţa pe care vi-l recomand să-l vizitaţi dacă aveţi ocazia. Când lansam peştişorul nostru şi acesta strălucea în cădere, având mişcări unduitoare, peştii ieşeau de sub mal, se învârteau pe lângă momeala noastră metalică, dar nu se mai repezeau flămânzi la el, ci îl ignorau. Nu a fost chip să ademenim măcar unu. Abia după amiază am reuşit eu să prind doi şi ginerele trei  sei (seamănă cu chefalul) între 1-2 kg fiecare. I-a decapitat, curăţat şi spălat pe mal să scape de „gunoi” şi acasă doar i-a tranşat fileu. Au obligaţii faţă de nişte prieteni din Mangalia, aşa că tot eu a trebuit să-l aduc congelat. Al meu a fost sărat şi uscat la vânt, aşa că vă invit la Mangalia la un peşte norvegian cu mujdei şi mămăliguţă. Dacă nu vă place cel norvegian, vă ofer cu mare plăcere guvide sau hanus românesc din Marea Neagră.

 

 

Citeste mai mult…

Cat de mult te iubesc... - roman (vol I)

fragment din capitolul  SUFLETE NEDESPARTITE.

.........................

 

Săndica a mers la casa de bilete şi după ce şi-a luat bilet, s-a îndreptat spre sala de aşteptare unde era un telefon public. Trebuia să-l sune pe inginerul şef Tudorache, să-i spună că s-ar putea ca a doua zi să întârzie. Avea nişte probleme de rezolvat acasă. Nu ştia ce hotărâre trebuie să ia în privinţa măgăruşului şi a Fetiţei, văcuţa sa de suflet care se pregătea să aducă pe lume primul său viţeluş. Era curioasă să vadă ce viţel va naşte când o înseminase cu material valoros de la taurul elveţian, mai ales că a făcut acest lucru fără să ceară voia administraţiei. Dacă se afla putea fi sancţionată pecuniar sau chiar dată afară. Se ferise să se afle, aşa că acum spera să aibă parte de o mare bucurie. Cum nu putea fi peste tot, la spital, la serviciu şi acasă, va ruga un vecin să o primească în îngrijire până va făta, iar pe măgăruş îl va da unei rude mai îndepărtate care şi-a manifestat dorinţa de a-l cumpăra. Se va despărţi greu de aceste animale dragi care îi amintea de părinţi, dar nu putea face altfel. Dacă s-ar muta cu Mircea la Galaţi

doar nu le putea lua cu ea. Tot trebuie să se despartă de ele. Acum îi va fi mai uşor când mintea îi era ocupată cu grijile sănătăţii mamei sale.

După discuţia cu inginerul şef, urcă în autobuz şi îşi ocupă un loc la fereastră. Nu dorea să mai audă de nimic. Gândurile sale erau la patul de spital, unde îşi revedea mama înconjurată de tuburi de cauciuc. Începu să plângă uşor. I se oprea respiraţia de durere şi simţea cum ceva o apasă pe piept. Ca o gheară se înfigea să rupă din ea. Nu se mai putea abţine. Plângea cu hohote, stârnind nedumerirea călătorilor din autobuz, care o priveau cu compasiune.

Fiecare se gândea că sigur i s-a întâmplat ceva rău. Doar de durere plânge omul cu asemenea hohote. S-a mai liniştit un pic. O bătrânică cam de etatea mamei sale îşi făcu curajul şi o întrebă curioasă, când a văzut că s-a mai potolit.

- Dar ce ai păţit maică de plângi cu atâta durere în suflet? Ţi-a murit cineva?

- Nici nu-i prea departe, răspunse fata printre sughiţuri oftând din adâncul pieptului său zbuciumat de durere. Mama mea a făcut comoţie cerebrală de dimineaţă şi este în comă la spital.

- Oo, câtă durere poate să fie. Să dea Dumnezeu să scape maică.

- Doctorul i-a dat mici şanse, dar a fost dusă la terapie intensivă şi acolo cică au un bun specialist.

- Lasă maică, nu mai plânge. Bunul Dumnezeu este acolo sus şi le veghează pe toate. Să ai speranţa că se Îndură de suferinţele mamei tale şi o Va face bine.

- Mulţumesc mamaie. Sper să te Audă şi să o scape de chinuri. Mi-ar fi tare greu fără ea. Acum şase luni ne-a părăsit şi tata. Poate de aceea s-a întâmplat şi accidentul vascular. De durere. A fost o durere mută, dusă în sufletul său neîmpăcat de pierderea tatei.

- Aşa-i maică. Noi bătrânii care mai avem puţine bucurii în viaţă, renunţăm cu greu la cei dragi. Nu mai avem timp de a-i uita, că ne ducem şi noi după ei. Aşa am păţit şi eu după moartea omului meu... şi bătrâna începu să-şi povestească necazurile în şoaptă, însă Săndica nu o mai asculta, era absentă, plecase cu gândul la copilăria ei, de la timpul când era studentă şi până a revenit acasă lângă părinţi în ideea de a-i ajuta la bătrâneţe şi iată că unul câte unul se grăbeau să o părăsească. Privea absentă pe fereastră cum fugea pământul pe care parcă nu-l mai cunoştea, cu toate că-l ştia palmă cu palmă şi l-a văzut schimbându-şi înfăţişarea în toţi aceşti ani de trecere spre societatea multilateral dezvoltată din epoca comunistă, cum se spunea atât la radio cât şi la televizor în fiecare zi de zeci de ori.

Citeste mai mult…

CALATOR PRIN NORVEGIA - 2

1979320554?profile=original         În una dintre zile, am ieşit în oraş cu nora, cu Andrei şi băiatul de 11 ani al lui Bogdan, să dăm de mâncare la păsări. Ei nu aruncau resturile de pâine care se usca sau le rămânea, ci se duceau în apropiere unde sunt patru lacuri, dar numai unul împrejmuit cu gard de plasă şi plin cu pasări.
În apropiere era o biserică înaltă, nu ştiu pentru ce cult religios, dar avea o formă ciudată, ca a unui vagon dreptunghiular, dar cu capetele mai ridicate decât mijlocul clădirii, deschizându-se ca un Y cu partea superioară mai uşor deschisă, fiind lungă de vreo 30 m la partea de sus, mai mică la bază cu vreo 5-6 m, înaltă de vreo 12 m şi de vreo 8 m lată.
 În capătul ei este un parc cu statui din oţel ce reprezentau animale, un cerb, o căprioară, şi un lac mic plin cu raţe sălbatice, o lebădă albă şi mulţi porumbei şi pescăruşi. Porumbeii sunt blânzi, vin lângă tine şi-ţi ciugulesc pâinea din mână. Când le aruncam mâncarea în apă era o întreagă nebunie, zburau toată păsărimea care mai de care să prindă ceva din hrană. Era ca într-un dans al unor balerine ce se mişcau pe poante cu vioiciune şi graţie, fluturându-şi mâinile, precum aripile acestor păsări.
         Însoţitorii mei au preferat să se întoarcă la ale lor, iar eu să-mi continui aventura, să iau oraşul la pas şi să-l cunosc cât mai bine. Am preferat de data aceasta să merg pe trotuarul ce se afla pe marginea lacurilor aflate în cascadă, unul în spatele celuilalt, la înălţimi diferite. În dreapta mea se ridica pe o colină un foişor ca un bastion al timpului pe când vikingii erau stăpânii oceanului. Au apărut şi copacii iar parcul s-a mărit şi totodată am întâlnit şi primii localnici ieşiţi la plimbare. Noi ortodoxii aşteptam ca a doua zi să întâmpinăm învierea Domnului Iisus Hristos, ei  trecuse-ră de acest eveniment cu o săptămână mai devreme.
La capătul salbei celor patru lacuri se ridica un baraj peste care se putea trece cu piciorul. Diferenţa de nivel de la apa fiordului şi cea a ultimului lac era de vreo şase metri. Pe malul celălalt al lacurilor se întindea o colină cu o perdea de conifere, iar o cărare şerpuia în pantă printre molizi.
M-am aventurat singur spre necunoscut. Nu mai era ţipenie de om prin apropiere. Cărarea era cam umedă de la topirea zăpezii. La un moment dat am ajuns obosit din cauza urcuşului şi al vârstei, la capătul cărării, deasupra unui promontoriu de unde se întindea o panoramă fantastică. În zare se vedea poarta spre Oceanul Atlantic, pe malul celălalt munţii înzăpeziţi, iar în laterale fiordul cu malurile sale înalte, din stâncă dură pe care creşteau pini rămuroşi, sau se ridicau casele oraşului. Sub mine, în faţa mea, la câţiva zeci de metri, pe stâncile de la mal, doi tineri mulinau de zor, încercând să prindă peşte.
Curiozitatea şi nerăbdarea pescarului din mine m-a determinat să ajung lângă ei, dar erau pe cealaltă parte a înălţimii pe care mă aflam. Am descoperit că printre pomi există o cărăruie marcată cu stinghii din lemn de brad, vopsite la partea superioară cu roşu. Însemna că era o cărare marcată, aşa că ţinându-mă de crengile copacilor, am început coborâşul spre o zonă necunoscută. După mai multe peripeţii, alunecări, murdărit de haine şi mai ales de încălţăminte, am ajuns în sfârşit într-un fel de şosea pietruită ce cobora până pe malul apei, de la capătul unei clădiri cât un spital de mare, care nu ştiu ce era.
Nişte stânci monobloc din granit se ridicau semeţe din adâncul fiordului până deasupra apei, iar deasupra lor erau montate două platforme de pe care se putea face salturi pentru scaldă în apă.  Sub ele erau montate scări metalice de urcare. Diferenţa de la platformă la apă era de peste şase metri.
Cei doi tineri norvegieni lansau şi recuperau continuu nailonul, dar fără niciun rezultat. Peştele nu se lăsa păcălit să se prindă în ancoriţă. Am stat câteva minute şi apoi i-am părăsit pe cei doi pescari ghinionişti. Am urcat panta şi am intrat în oraş. De deasupra, am mai făcut câteva fotografii. Era prea frumos tot ce vedeam ca să nu iau cu mine aceste imagini. Zăpada încă mai era aşezată printre copacii de pe panta dintre fiord şi oraş.
         Ştiam că trebuie să mă îndrept tot înainte, cu oceanul în spatele meu, deoarece acolo trebuie să fie şi strada principală. Casele erau frumoase şi pline de viaţă, chiar dacă unele aveau culori închise de albastru sau grena. Ocoleam pe străzile lăturalnice şi tot imortalizam prin obiectivul aparatului foto digital această arhitectura plină de fantezie şi frumuseţe. O casă albastră lângă una albă, apoi alta muştar, sau verde, ori neagră, roşie, gri, portocalie, cu balcoane sau fără, cu mansardă sau acoperişul în două ape, din lemn unde scândurile erau montate una peste alta pe orizontală sau cu altă scândură montată peste doua îmbinate cap la cap pe verticală. Erau case fără garduri, fără curţi, dar cu flori în ghivece la ferestre, cu gazonul tuns scurt. Nimeni nu le încălca proprietatea, puteau să lase în curtea aşa neîngrădită orice obiect că el nu dispărea. Am văzut roţi de maşină înşiruite lângă pereţii caselor cu cauciucurile pe ele, aşa cum şi le-a schimbat proprietarul de la cele de iarnă la cele de vară şi nimeni nu le subtiliza cum desigur s-ar fi întâmplat imediat la noi.
         Eram într-o altă dimensiune a civilizaţiei, a respectului reciproc faţă de proprietate, fată de cinste şi corectitudine. Nu am văzut niciun câine maidanez în afara celor scoşi în lesă la plimbare. Am văzut câteva pisici de rasă dar în curtea casei, nu libere pe stradă. Oricât de mic şi blând ar fi fost câinele, nu aveau voie să-l plimbe în spaţiu public slobod, ci doar în lesă. Amenzile erau destul de mari ca să nu fii tentat să-i dai drumul din lesă.
Pe străzile laterale, în afara celor principale unde viteza era de 50 kilometri la ora, era interzis a se depăşi viteza de 30 km. Parcările pe străzile din centrul oraşului erau dotate cu automate de plată şi poliţia comunitară circula continuu să verifice dacă ai introdus fisa de 5 coroane pentru 15 minute de staţionare. Dacă tichetul afişat pe bord nu corespundea cu taxa, amenda era de 400 coroane, adică vreo 250 lei. Poliţaii reveneau destul de des şi dacă încă mai erai în culpă, îţi mai aplica o nouă amendă alături de prima sau a doua, până intrai în legalitate.
         La un moment dat am constatat că nu mai am baterii funcţionale la aparat, aşa că m-am hotărât să-mi scurtez vizita prin oraş şi am început să cobor spre centru. În parcul din apropierea blocului unde locuiau copii, era o colină cu un spaţiu liber betonat pe care îşi montase leagănele mecanice sau alte construcţii distractive de bâlci, nişte românaşi de ai noştri. Nu am intrat cu ei în vorbă. Copiii aruncau cu mingii din cârpe să dărâme nişte cutii de conservă din tablă, aşezate una peste alta în piramidă. Câştigul celor norocoşi erau nişte cravate mari şi late, în culori stridente, pe care aveau imprimate diverse înscrisuri hazlii. Şi feciorul lui Bogdan avea la gât una violet , însemnând că a trecut şi el prin parcul românesc de distracţii şi a dărâmat cutiile. Avea pe ea scris în engleză: "Testează-mă" .
După eşecul din timpul partidelor de pescuit de pe pontonul insulei Islandet, m-am hotărât să-mi folosesc timpul vizitând oraşul cât voi mai sta în acest frumos loc.  
Dimineaţa până se sculau ceilalţi colocatari, soţia, nora sa şi Andrei, făceam un tur prin apropiere. Vizitam oraşul pustiu la acea oră. Când se trezeau ai casei şi începea şi mişcarea pe străzile oraşului, terminam şi eu vizita şi reveneam la micul dejun şi cafea, apoi îmi luam aparatul digital de fotografiat şi părăseam apartamentul.
Într-o zi, am descoperit un supermarket la câteva străzi depărtare şi doream să-l vizitez ca să mă informez asupra preţurilor şi dacă aveau şi oferte accesibile bugetului meu de austeritate. Mai mult, mă intriga faptul că in interiorul magazinului erau amenajate un fel de cafenele şi erau pline cu pensionari de ambele sexe. Doream să spionez ce fac acolo aceşti vârstnici.
 Am plecat de acasă înainte de ora nouă. Nu ştiam dacă Bogdan mă va invita în acea zi la pescuit aşa că mi-am permis un tur prin zona portuară care corespundea şi cu un fel de centru al oraşului. Aşa am descoperit unde era autogara, sau că se poate trece de pe o insulă pe cealaltă cu un fel de ambarcaţiune contra unei sume, în cazul că nu aveai alte posibilităţi. Aveam cu mine nelipsita lansetă. Am încercat să pescuiesc de pe un ponton la care acostau micuţele ambarcaţiuni ce transportau pasagerii de pe o insulă pe alta. Aruncam direct spre interiorul portului. Nu am prins nimic, aşa că am abandonat pescuitul destul de repede şi am pornit pe chei să vizitez în continuare oraşul. Nu pot spune că exista o faleză în accepţiunea cuvântului. Erau câteva nave acostate la cheu. Nu existau macarale pe cheu ca să fie folosite la descărcarea navelor, aşa că nu ştiu ce transportau ele şi dacă acolo descărcau marfa, lucru ce nu cred că se întâmpla, neavând niciun fel de amenajare pentru asemenea operaţiuni.
Am fotografiat tot ce se putea fotografia, adică toate clădirile de pe faleză, una mai frumoasă şi deosebită decât cealaltă. Erau sedii de societăţi, magazine şi hoteluri. Am vizitat câteva magazine dar nu m-a tentat nimic, preţurile erau prohibite şi inaccesibile pentru bugetul meu.
  Încet, încet m-am apropiat de podul pe care mergeam spre locul de pescuit şi în jumătate de oră eram din nou pe ponton să-mi încerc norocul de unul singur. Nici acum nu am avut succes mai mult decât în celelalte zile, aşa că am părăsit pontonul şi m-am întors pe insula unde locuiam. Doream să verific dacă sunt şi alte locuri bune de pescuit în afară de cel unde am tot mers fără succes la prins peşte. Aşa am descoperit un mic port privat, cu ambarcaţiuni pentru pescuit şi o altă privelişte minunată de unde se vedea fiordul şi ieşirea spre Atlantic.
Malul celălalt îşi prezenta frumuseţea munţilor înzăpeziţi. Nu existau construcţii pe el decât într-o anumită zona mai în stânga mea. Cred că era ceva minier că se auzeau picamăre care găureau stânca şi nişte excavatoare ce debloca roca. Mai puteam observa câteva crescătorii de somoni. Aici somonii se cresc în mijlocul fiordului în nişte cuşti metalice. Zilnic cineva vine cu o ambarcaţiune şi le dă de mâncare. De fapt nu sunt nişte simple cuşti, ci o îngrădire din care să nu poată ieşi somonii, care trăiesc liberi în acest spaţiu limitat. Carnea de somon este foarte scumpă în Norvegia, ca orice doreşti să cumperi, dar normală pentru norvegieni, ca şi la noi. Cine are bani cumpără somon atât în România cât şi în Norvegia, cine nu, se limitează la alte soiuri dacă nu şi-l pescuieşte singur. Nu prea am văzut mulţi pescari sportivi cum sunt la noi. Ei au ambarcaţiuni pe care le folosesc să meargă în mijlocul fiordului sau să iasă la ocean, aşa cum ieşim şi noi aici la mare. Pe mal sunt puţini norvegieni care îşi încearcă norocul sau priceperea. Doar când sunt în weekend, merg într-o zonă turistică, închiriază o căsuţă şi o barcă cu motor şi ies pe apă la pescuit.

Citeste mai mult…

Calator prin Norvegia - 1

            După schimbarea a trei avioane, cu aterizări la Viena şi Oslo, „alergări” prin aeroporturi pentru recuperarea bagajele şi găsirea porţilor de îmbarcare, iată că am sosit în sfârşit şi pe aeroportul MOLDE, un oraş nu aşa mare şi nici prea departe de Oceanul Atlantic, doar la vreo 70 de km, dar cu legături directe cu oceanul prin fiordurile sale.  Am ajuns în sfârşit la prima destinaţie - oraşul Kristiansund, aflat în N-E judeţului Nordmøre, la băiatul soţiei şi la familia sa.

În aeroport ne aştepta nora cu un alt român pe post de şofer, soţul având lucrări la Tronhaim, un oraş important al zonei, cu mult mai mare, aflat la vreo 200 km de Kristiansund. Distanţa de la Molde până acasă era de vreo 70 km, aşa că, ne-am îmbarcat în Audi 4 de culoare neagră al copiilor şi am luat-o pe malul fiordului spre destinaţie.

De o parte şi de cealaltă a şoselei se derulau satele norvegiene cu o arhitectură deosebită, case din lemn sau din bolţari din beton, frumos colorate cu unul sau două etaje din care ultimul era în general mansardat . La un moment dat înainte de a intra în oraşul de destinaţie al primei etape al călătoriei noastre, ne-a întâmpinat un tunel lung de 5,5 km construit pe sub alt fiord aflat de acum în stânga noastră pe direcţia de mers, iar la ieşirea din tunel ne aştepta staţia de taxare ca la autostrăzile româneşti numai că aici nu era vorba de echivalentul a 10-11 lei, ci a 150 lei, deoarece taxau maşina separat şi persoanele din maşină separat.

După o călătorie de vreo oră, timp pentru familiarizarea atât cu arhitectura clădirilor cât şi mai ales cu relieful norvegian, cu munţi stâncoşi, nu prea înalţi, pe care creşteau copaci tineri  şi subţiri, am ajuns la Kristiansund, un oraş viu colorat, aşezat pe stâncile a patru insule cu legături între ele prin poduri. Prima impresie a fost favorabilă. Încă mai exista zăpadă prin oraş şi eram deja pe 12 aprilie.

Munţii din zonă îşi mai purtau căciulile din omăt, dar clima nu era aspră în ciuda temperaturilor scăzute. Fiordurile îmi făceau cu ochiul şi parcă îmi spuneau amabile un “Bine ai venit pescarule”. Nu ştiam că tocmai de aici îmi va sosi dezamăgirea cea mai mare. Şi casa copiilor era primitoare, un apartament mare cu trei camere, cu nişte paturi în care încăpeau lejer trei persoane, iar după un foc în şemineu, apartamentul a devenit şi mai primitor, fiind şi călduros. Acasă la copii ne aştepta nepoţelul Andrei, un flăcău în toată firea, de 13 ani, cu părul negru şi ondulat lăsat în plete, venit între timp de la şcoală, care deja ştia să vorbească foarte bine atât norvegiana cât şi engleza, fiind stabiliţi aici încă din august anul trecut.

            Am uitat de oboseala călătoriei şi de faptul că am ieşit pe uşa apartamentului meu cu 40 de ore în urmă, privirile mele fiind orientate asupra ferestrelor, dornice să descopere ceva nou şi inedit. Aşteptam desigur cu neastâmpăr să merg la primul meu pescuit din Norvegia, aşa că pe drum am aranjat un pescuit pentru a doua zi, cu Bogdan - şoferul care ne-a adus de la aeroport, un bistriţean ajuns şi el pe pământ norvegian ca mulţi alţi români, din cauza nevoile traiului şi al lipsurilor din ţară.

După împărţirea darurilor aduse celor dragi, am deschis sticla cu afinată să ne cinstim de „bun venit”. Prea mult nu am stat de vorbă după servirea cinei, aşa că am făcut câte un duş fierbinte să ne reconfortăm şi să scăpăm de oboseală şi ne-am retras în dormitorul ce ne-a fost rezervat. În leagănul dulcelui grai românesc al prezentatoarei de la ştiri de pe PROTV, am adormit neîntors până a doua zi.

           Aici nu ştii când începe şi când se termină ziua, fiind perioada nopţilor albe. Mai puţin în partea de sud-vest a Norvegiei, mai accentuat în cea de nord-est unde vom ajunge după două săptămâni. Prima grijă a fost să iau legătura cu oraşul, aşa că am coborât în stradă cu noaptea în cap şi m-am plimbat pe străzile încă pustii din apropiere.

Prima dată am plecat spre port. Nu am mers decât cât am traversat vreo două-trei intersecţii şi fotografiam clădirile viu colorate. Am trecut şi pe lângă o biserică catolică cu un turn foarte înalt, care nu mi-a încăput în imaginea fotografiei, fiind nevoit să o repet de la o distanţă mai mare.

Fiecare casă avea o altă culoare, sau uneori erau grupate pe culori. Dacă erau cu aceeaşi arhitectură aveau şi aceeaşi culoare, ca şi când aveau acelaşi proprietar. Un oraş aşa cum am mai spus, cu majoritatea caselor construite din lemn, dar şi din beton şi vopsite în tot spectrul coloristic posibil. Era un oraş al culorilor. Casele erau înşiruite dea lungul străzilor direct în trotuar, fără curţi şi fără garduri deci, pe coline sau pe şes, cam asemănătoare ca arhitectură, nu mai înalte de două-trei etaje cu mansardă cu tot, un oraş ca în cărţile lui Kristian Andersen, viu colorate să atragă interesul celor mici nu numai prin poveştile nemuritoare ale autorului scandinav.

            A doua zi pe la ora zece, a sosit la o cafea Bogdan care locuia vis-à-vis, să mă invite la primul meu pescuit norvegian. Caut prin dotările fiului şi găsesc o lansetă, de acasă aveam momeala adecvată, peştişori metalici cu ancoriţă şi cât şi-a băut Bogdan cafeaua şi a fumat o ţigară, eu aşteptam lângă uşă, ca un căţel de vânătoare ce-şi aşteaptă stăpânul. Plin de adrenalină şi de nerăbdare, îmbrăcat şi cu lanseta în mână pregătită de "atac", precum i se pregătesc ustensilele unui chirurg înaintea vreunei operaţii importante, aşteptam să pornesc spre marea aventură.

            Mercedesul lui Bogdan, cam vechi dar funcţional, s-a înscris în traficul oraşului, nu aşa de aglomerat ca cel din ţară dar cu mult mai disciplinat. Ne îndreptăm spre centrul oraşului unde era şi portul. Facem la dreapta, urcăm o pantă, traversăm fiordul pe un pod înalt pe sub care treceau navele spre ocean, îndreptându-ne spre o altă insulă numită Islandet şi în zece minute eram pe malul altui braţ al fiordului, având în faţa noastră pe celălalt mal, cea de a treia insulă din patru.

Am „vânturat” apa vreo două ore însă în afară de Bogdan, nici eu şi nici Ion, un moldovean din Bârlad ce locuia la parterul aceleiaşi clădiri cu Bogdan, nu am prins nimic. Bistriţeanul a prins un cod de vreun kilogram pe care mi l-a dat mie să-l prăjim acasă. Nora şi nepotul nu mănâncă peşte decât foarte rar  şi să fie macrou. Aici au prins acest soi de peşte în perioada de vară când trăgea la ţaparină, precum stavridul în Marea Neagră, aşa că aveau în congelator câteva bucăţi bune pe care soţia imediat le-a decongelat şi le-a făcut plachie la cuptor.

            Am încercat pescuitul şi a doua zi în acelaşi loc, dar tot Bogdan a fost norocosul. A  mai prins un cod cam de aceeaşi mărime iar Ion unul cam de jumătate de kilogram, însă eu nimic şi muream de ciudă. Abia a treia zi am prins primul şi ultimul meu peşte, acolo în Norvegia de sud-vest. Un cod ce depăşea 1,5 kilograme, mai greu fiindu-i capul decât corpul. Am prins doar un singur peşte în şapte zile de încercări în mai multe locuri. Ce mai pescar de marea Neagră! M-am limitat în restul timpului când nu pescuiam doar de a mă plimba prin oraş şi de a fotografia tot ce-mi atrăgea atenţia. Desigur că erau multe lucruri noi care să facă să declanşez obiectivul Nikon-ului meu cumpărat din ţară pentru această ocazie.

Citeste mai mult…

ZBOR SPRE STELE - roman in lucru

După scurta pauză de hidratare, atât a membrilor orchestrei, cât mai ales al dansatorilor, programul de dans s-a reluat. Ştefan făcând parcă în ciuda Daliei care ar fi dorit ca ea să fie cea invitată la dans, nu Minela, îşi luă partenera de mână cu eleganţă şi se îndreptară spre ring.

Era o melodie lentă, de început. Cei doi încercară să-şi potrivească paşii cât mai bine. Amândoi erau buni dansatori, mai ales de tangou. Ştefan o purta pe ring ca într-o plutire printre perechi, trezind invidia Daliei care nu-şi dezlipea privirea de pe ei. Îl admira pe Ştefan. Înalt, frumos, puternic, îmbrăcat elegant cu haine de firmă, cu pieptul lat de care Minela se lipise ca o ventuză. Se învârteau pe parchetul ringului ca nişte dansatori profesionişti. Ce păcat că ea era mai măruntă decât mama Minela şi nu ajungea să se lipească aşa de bine ca ea de pieptul său, să-l îmbrăţişeze cu adevărat aşa cum simţea nevoia. Doar capul şi-l putea sprijini cu plăcere, să-i asculte tumultul bătăilor de inimă.

Vedea cum Ştefan îi şoptea ceva Minelei şi murea de curiozitate să afle cam ce-i spunea. Ar trebui să-i aparţină numai ei. Măcar să o privească ca pe o femeie adevărată, nu ca pe o fetiţă şi tot ar fi fost un început promiţător. Nu mai era de mult o fetiţă. Cel puţin după anii împliniţi dacă nu altfel. Până acum nu a fost îndrăgostită de cineva cu adevărat. Au fost iubiri trecătoare, de copilă sau de adolescentă. Nici în timpul facultăţii nu-şi găsise un iubit care s-o facă să simtă că pluteşte, că nu mai are aer şi că se sufocă dacă nu-l vede sau dacă nu este în prezenţa lui.

O trezi din visare Sorin care o invită la dans. Îl rugă să ia un loc la masă şi să admire împreună dansatorii.

- Mă simt obosită şi mă doare şi piciorul accidentat, se scuză ea. Îi spuse toate acestea numai să poată fi cu ochii pe cei doi care se simţeau din ce în ce mai bine împreună şi asta se vedea după cum se mişcau. Erau desigur fericiţi că sunt împreună, aşa îmbrăţişaţi pe ringul de dans.

Sorin, vrând - nevrând, se aşeză pe un scaun lângă Dalia care îl întrebă ce doreşte să bea. Îi turnă vin într-un pahar. Nici nu asculta ce-i spunea. Ea era cu gândul departe de ce se întâmpla la masa lor. Vedea că tânărul îi tot povesteşte ceva, dădea din cap că îl aprobă, dar de fapt nu era lângă el la masă. Ea visa. Parcă-i spunea lui Ştefan:

- Iubitule, tu nu ştii, dar eu pot fi adierea brizei care-ţi şopteşte numele în noapte, când nisipul umed mi se împleteşte în părul răsfirat peste umerii goi, dezmierdaţi de răcoarea mării. Pot fi marea care-ţi sărută buzele înfierbântate de arşiţa iubirii încă ne născute sau, cerul înstelat care te îmbrăţişează în tăcere. Pot fi luceafărul ce străluceşte aninat la zenit  în revărsatul zorilor. Îţi port în gând suspinul si mă îmbăt din tăria sentimentului de împlinire... Te doresc lângă mine să-ţi sărut pleoapele, să-ţi sărut bărbia cu adâncitura  din mijlocul ei, ce-ţi dă acel farmec cuceritor. Vreau să te ating pe pieptul tău puternic, să-ţi mângâi mătasea fină a părului ce ţi-l acoperă cu dărnicie, să-ţi simt răsuflarea cum mă cuprinde şi-mi linişteşte durere mută de femeie în devenire. Scapă-mă cât mai curând de această stare, de această suferinţă. Fi cel care să-mi vindece cât mai curând dorinţa de iubire adevărată, de pasiune devastatoare. Răcoreşte-mi trupul şi sufletul cu pasiunea ta. Vreau să fie seara noastră. Îndreaptă-ţi întreaga atenţie spre mine. Fii ca marea a căror valuri îmi caută sânii să mi-i alinte cu mângâierea lor, fi tu cel care să le aline nevoia de a fi atinşi de săruturi pătimaşe şi peceţi ale buzelor firbinţi."

- Dalia, tu eşti aici, sau ai plecat cu gândurile pe alte meleaguri? o trezi Sorin din visare.

- Ce? Ce spui? A, da, scuze, nu eram atentă, mă gândeam la altceva.

- Atunci ar fi mai bine să plec dacă te plictisesc. Scuză-mă, poate ne întâlnim mâine pe plajă.

- Mda..., poate..., desigur..., de ce nu...?

    Tânărul se ridică de pe scaun, o salută şi se îndreptă spre masa lui. Pentru el se încheiase acea seară plină de speranţă. Nu a fost aşa cum şi-o dorise şi crezuse că v-a fi după primul dans, dar ăsta era norocul lui pe litoral. De fapt nici nu mai merita să mai rămână în local, aşa că îl chemă pe ospătar, achită consumaţia şi părăsi restaurantul, îndreptându-se spre mare. Nu avea chef să se retragă încă la cameră. Era o seară frumoasă iar turiştii se plimbau prin staţiunea puternic iluminată. Dinspre lac se auzea muzică. Înseamnă că şi la "Insulă" se distrau la fel de frumos cei sosiţi în vacanţă la Neptun.

Dalia rămase din nou singură cu propriile sale gânduri, aşa cum a fost şi în timp ce tânărul a stat la masa lor. Doar paharul cu vin de care nici nu se atinsese era mărturie că a trecut pe acolo.

Pe ring Minela fremăta de plăcere, simţea cum ceva se frângea în ea. "Este de vină acest corp fierbinte care îmi striveşte sânii plini de dorinţe? Lipsa unei relaţii intime cu un bărbat de prea mult timp pentru o femeie încă tânără şi pasională ca mine să fie cea care să genereze această nevoie nebună? Doar un cuvânt din partea lui ar fi suficient să uit de mine, de obligaţiile faţă de soţul meu, de Dalia care este la masă martoră la rătăcirea mea din această seară".

 Bărbatul pe care îl strângea cu pasiune în braţe era prea cuceritor, prea provocator iar ea îşi continuă gândurile ce pusese stăpânire peste voinţa sa... "Ah, Doamne, nu vreau să mă gândesc la ce va urma, la ce nebunie vreau să fac. Nu vreau să... Şi ce frumos este. Ce ochi are. Te pătrund şi te ard când te scalzi în privirile lui. Sunt ca marea furtunoasă, plini de abisuri şi de taine nedescoperite încă". Ştefan, Ştefan, ce frumos sună când îi rostesc numele. Este ca o chemare. Este ca vântul din largul mării, ce vrea să poposească o clipă să-mi mângâie sufletul!... Mă simt aşa de singură… Vreau să mă regăsesc în îmbrăţişarea ta. Strânge-mă, iubeşte-mă, trezeşte-mă din nou la viaţă."

 Ştefan, conştient de efectul ce-l producea asupra Minelei îmbrăţişarea din timpul dansului, o atrase şi mai tare spre el, iar femeie când îi simţi piciorul între pulpele prea fierbinţi în acea seară, tresări fără să vrea ca şi cum a fost electrocutată. Treceau prin corpul său săgeţile a mii de wolţi. Se simţea pierdută aşa că se îndepărta de el şi-l privi direct în ochi spunându-i:

- Este prea mult pentru mine şi nu ştiu dacă fac bine ce fac, şi nici ce urmări pot avea asemenea nebunii ce-mi trec prin cap. Te rog să ne retragem la masă şi să o inviţi pe Dalia la dans. Sunt sigură că ceva rău s-ar putea întâmpla dacă am mai continua acest joc nebunesc de-a şoarecele şi pisica. Sper că eşti conştient de acest lucru. Şi ea abia aşteaptă să fie invitată. Nu observi? Iată cu câtă insistenţă ne priveşte.

- Îmi pare rău. Îmi place compania ta, mai ales când suntem aşa, îmbrăţişaţi pe ring.

- Ştiu. Şi mie, dar să ne oprim la atât. Nu ar fi corect dacă am continua acest joc periculos pentru mine şi mai ales pentru familia mea.

- Atunci să mergem la masă. Nu te va deranja că am să dansez cu fiica ta în continuare.

- Nu.., nu..., chiar te rog..., este mai bine aşa... Vreau să-mi revin şi să-mi adun un pic gândurile. Ea este singură şi ştiu că te place.

- Tu nu mă placi? Eşti supărată pe mine?

- Lasă, este mai bine aşa. Dă-mi timp să reflectez. Este o nebunie ce se întâmplă şi totuşi nu mai suntem nişte copii, ci oameni cu o anumită experienţă de viaţă.

- Avem timp să mai vorbim despre asta cât staţi aici. Oricând uşa camerei mele din hotel este deschisă, ca şi disponibilitatea mea pentru continuarea discuţiei ce mi pare destul de interesantă.

- Să nu mai vorbim despre asta în preajma fetei. Atât mi-ar mai trebui acum, să-şi dea seama că soţia tatălui ei a înnebunit.

Ajunşi la masă, Ştefan  trase scaunul Minelei pentru ca aceasta să se aşeze la masă şi spre nedumerirea Daliei, o surprinse pe fată prin invitaţia de a-l urma la dans. Tocmai cântau o melodie plină de temperament cum îi plăcea ei să danseze pentru a-şi scoate în evidenţă calităţile de bună dansatoare. Cât a fost studentă se înscrisese la nişte cursuri de dans ce se ţineau pe lângă Clubul Studenţilor. Era prea provincială când a ajuns în capitală în materie de dans.

Acum se mişca dezinvolt, putea să facă faţă oricărui gen de muzică de dans. O avantaja şi faptul că era suplă şi plină de vervă. Îi plăcea să se mlădieze ca o trestie în bătaia vântului. Uneori dansul său era furtunos, trăind cu intensitate ritmul melodiei, alteori era lent ca o plutire a frunzelor îngălbenite toamna, în căderea lor pe aleile din parcuri.

Dalia se învârtea în jurul lui Ştefan mişcându-şi şoldurile într-un ritm drăcesc. Sânii îi tresăreau gata, gata să-i sară din cupele sutienului. Rotunjimea lor şi mişcarea continuă făcea ca ochii pofticioşi ai bărbatului ale cărui simţuri fusese agitate de corpul fierbinte al mamei Minela, să nu se dezlipească de pe decolteul rochiei. Capul fetei se legăna când într-o parte când în alta, făcând ca pletele blonde să urmeze acela-şi dans nebunesc. Bărbatul se mişca elegant pe lângă ea fără să exceleze într-un fel sau altul. O lăsa să se desfăşoare după pofta inimii ca într-un dans tribal al Africii negre. Se mira de unde exista atâta temperament la o făptură aşa de plăpândă în aparenţă.

"Oare şi în pat într-o îmbrăţişare a dragostei va fi la fel de temperamentală? Trebuie să aflu acest lucru cât stă la mare. Merită încercarea. Nu trebuie neglijată nici mamă-sa. Este ca o fructă de mare suculentă. Bine asezonată într-un "platou" cu cearceafuri foşnitoare, plăcut mirositoare şi în compania unei sticle de şampanie “Dom Perignon” bine răcită, ar deveni o adevărată revelaţie a verii acesteia."

Dalia simţea că trebuie să o lase mai uşor cu ritmul dacă dorea să reziste până la sfârşitul reprizei de dans. Vedea că piciorul este gata să-i cedeze şi o durere surdă o atenţiona că maleola nu-i vindecată definitiv. Gata cu impresionarea partenerului. Şi respiraţia îi devenise precipitată. A înţeles că efortul depus pentru a fi “în ritm”, cum îi plăcea să spună, era peste puterile sale actuale.

"Are dreptate Ştefan când zice că după tratamentul de recuperare voi fi şi mai în formă", se consolă ea singură.

Veni cu braţele ridicate şi-l îmbrăţişă pe Ştefan de mijloc ca un copil vinovat de vreo ghiduşie, care-i cuprinde cu mânuţele sale micuţe picioarele mamei într-o strângere plină de afecţiune, ştiind că acolo găseşte protecţia de care are nevoie. Bărbatul o primi cu toată disponibilitatea la pieptul lui. Şeful orchestrei observând atitudinea celor doi din dans, schimbă imediat ritmul în unul lent de relaxare şi de odihnă, după nebunia declanşată mai înainte pe ring. Vedeai în jur numai feţe pline de transpiraţie şi cămăşi, sau bluze pline de apă, chiar daca restaurantul avea o bună ventilaţie. Era vară şi oricât de bine ar fi funcţionat aparatele de condiţionare, tot nu puteau face faţă temperaturii acumulată peste zi, la care se adăuga şi cea a efortului fizic generat de ritmul melodiei.

Ştefan îşi lăsă bărbia pe creştetul fetei, într-un gest de tandreţe şi o strânse în braţe cu afecţiune. Fata radia de bucurie. Simţea cum  liniştea i se revarsă în tot corpul. Picioarele i se mişcau singure. Nici pe gânduri nu mai era stăpână. Alergau pe câmpii înverzite, pline cu maci roşii ca nişte pete sângerii pe un cearceaf de un alb imaculat. "Aşa va fi oare şi după prima sa noapte de dragoste? Vor înflori macii iubirii împărtăşite, a dăruirii necondiţionate? " Ridică ochii spre cel ce-i transmitea atâta linişte şi încredere. Îi descoperi licărirea ochilor săi negri ca adâncurile mării. Citi în ei tandreţe. Se lipi şi mai bine de el strângându-i cu putere mijlocul. Era unul şi acela-şi corp plin de senzaţii necunoscute şi de dorinţe nemărturisite. Se simţea una şi aceea-şi fiinţă cu acest bărbat puternic pe care îl strângea cu atâta forţă cât mai avea. Ştia că-i aparţine. Era hotărâtă s-o facă pentru el şi pentru ea. Din nou ridică capul parcă cerându-i o sărutare. Şi aceasta veni imediat. Îi simţi fierbinţeala buzelor într-o scurtă şi fulgerătoare împreunare. Parcă le era teamă la amândoi să insiste mai mult.

Gestul nu-i scăpă Minelei care nu-şi dezlipea nicio clipă ochii de pe ei. Simţi cum o furie îi întunecă mintea gata să răbufnească. O transpiraţie rece îi umezea palmele ce frământau nervoase şervetul de pe masă. Ceva se rupea în ea. Încercă să-şi înfrâneze aceste porniri pentru a nu-şi deconspira frustrarea. Putea printr-o necugetare să-i atragă atenţia Daliei că este interesată de Ştefan mai mult decât ar fi fost cuviincios să fie. Putea declanşa o furtună în familie dacă nu îşi reprimă furia înainte de a fi prea târziu. Simţea şi era aproape convinsă de faptul că totuşi Ştefan era mai atras de ea decât de puştoaica aceasta încă neexperimentată şi neformată ca femeie.

Ea putea să-i ofere tot ce-şi doreşte un bărbat de la o femeie. Pasiune, exuberanţă, extravaganţă, orice. Uita pentru moment că de fapt rivală îi era fiica soţului său, într-un fel şi fiica ei, aşa că ar fi trebuit să se bucure că fata are asemenea succes la un bărbat atât de interesant ca Ştefan. Nu era deloc aşa. Ea şi-l dorea doar pentru ea acum văzându-le sărutul, şi-l va avea orice ar fi, chiar dacă ar trebui să-l împartă la început cu fata. Va şti să-l facă s-o prefere doar pe ea. Ştia că este capabilă de acest lucru şi nu prin vorbe ci prin dăruire fizică, pasională. Un bărbat mai ales acest lucru îşi doreşte şi-l aşteaptă de la o femeie: pasiune şi dăruire. Dacă ar trebui să-l citeze pe  Benjamin Disraieli ar trebui să se împace cu gândul că: “Omul este cu adevărat extraordinar doar atunci când acţionează cu pasiune.”

Unii oameni ştiu să vadă şi frumuseţea interioară, să asculte acel cântec al inimii pe care nu toţi îl ştiu auzi. Ea va şti să-l facă auzit. Dacă vrea să aibă o viaţă plină de împlinire şi dacă doreşte să se redescopere cu adevărat, atunci va trebui să aibă curajul de a risca totul pentru pasiunea ce simţea că o mistuie şi o descoperise în dragostea aceasta, fie ea şi vinovată faţă de cei din jurul său.

 

 

 

 

Citeste mai mult…

Destine Paralele - roman

                       Îmbrăţişarea pădurii

 

 

Cristian încerca să-şi facă o analiză amănunţită a sentimentelor sale care uneori erau contradictorii. Era învăţat să zburde dintr-o relaţie în alta, fără a poposi mai mult în vreuna decât un fluture pe o floare, considerând că este suficient adăugarea unei alte femei pe lunga sa listă cu partenerele de amor. La cei douăzeci şi trei de ani avea o experienţă destul de bogată în arta seducţiei şi mai ales în aplicarea ei, întâlnind destule naive care se lăsau cucerite de cuvintele sale frumos meşteşugite.

Începuse să se aventureze în această practică încă de prin şcoala generală când s-a culcat pentru prima dată cu o fată, chiar un pic mai mare decât el, fiind elevă la liceu şi cu oarece experienţă şi activitate sexuală. Era cea care i-a deschis apetitul pentru această ocupaţie plină de plăceri. Ea i-a fost mentorul care l-a iniţiat în arta amorului, aceasta până s-a plictisit de el şi a căutat un altul mai experimentat.

Cum drumul era deja deschis, Cristian nu a făcut altceva decât să-l continue. Fiind un tânăr plăcut ca înfăţişare şi mai ales că era exponentul unei familii foarte cunoscute în oraş, devenise o vedetă, un brand la care tânjeau majoritatea junelor de liceu. Anii au trecut, experienţele au continuat şi niciodată nu s-a simţit legat sufleteşte de cineva. O singură dată a avut ghinionul ca una dintre partenerele sale ocazionale de sex, tot elevă de liceu, dar de undeva dintr-o comună a judeţului, să rămână însărcinată. Cum exista nu numai riscul exmatriculării, ci şi de a deveni tată când încă nu era major, cu ajutorul bunicului a scăpat de această grijă, fără ca părinţii să afle vreodată ceva. Oare să se repete şi de data aceasta accidentul acela nefericit? Spera ca Andrada să nu rămână însărcinată, chiar dacă acum nu era aceeaşi situaţie. Examenele începeau peste mai puţin de două luni. Va ieşi cu salariu şi eventual puteau să se căsătorească şi să se mute la bunici. Dar nu-i surâdea de loc o căsătorie atât de curândă, când era învăţat să fie liber ca pasărea cerului. Începea să-şi analizeze priorităţile şi sentimentele. Simţea că o place pe Andrada, chiar că o iubeşte. Simţea nevoia de a fi mereu în apropierea ei. Şi-o dorea nu numai ca amantă cum s-a exprimat ea, ci ca iubită de suflet. Era curios faptul că acum orice avans din partea vreunei colege pe care a avut-o sau nu în pat, nu-l mai atrăgea ca înainte când abia aştepta să plece cu ea undeva pe unde putea să-şi ducă plăcerea la îndeplinire.

Gândul la Andrada şi la puţinele lor clipe petrecute în dormitorul de oaspeţi al bunicilor, cu evenimentele ce
s-au întâmplat atât de neaşteptat îl încânta de plăcere, dar îl şi nedumerea. Oare Andrada a fost cea despre care se spunea că este o fată inteligentă care nu se lasă păcălită de cuvintele frumoase ale unui bărbat, dovadă că la cei douăzeci şi unu de ani încă a fost fecioară, sau ceva a schimbat radical modul său de gândire cedându-i când nici nu se mai aştepta la aşa ceva din partea ei? Să fie adevărat că s-a îndrăgostit de el şi acesta a fost singurul motiv? Dar de ce cu mai puţin de două ore înainte de a ajunge în dormitor gândea altfel?

Cristian conducea atent Fordul pe străzile aglomerate, mergând spre căminele studenţeşti cu gândul mereu la acest eveniment care poate îi va schimba cursul normal al vieţii sale plină până acum de suspans, aventuri una mai plăcută decât alta şi mai ales de plăcerile carnale. Oare îi va rămâne fidel Andradei sau firea sa îi va juca feste călcând în străchini şi în continuare cum spunea bunica despre bunic? Va vedea el ce se va mai întâmpla pe viitor. Deocamdată nu era sigur pe nimic.

Ajuns la căminul Andradei, claxonă şi ea apăru imediat la fereastră. Poate pe viitor se putea strecura în camera iubitei fiind şi el student şi dacă îl atenţiona pe portar cu ceva bani, gândea tânărul, scăpa astfel de nişte cheltuieli inutile pentru găsirea teatrului viitoarelor activităţi erotice. Numai să nu-i fie colega în cameră. Astăzi o dorea pentru câteva ore, să le petreacă împreună, fără să-i mai deranjeze nimeni. Dorea să se simtă în siguranţă şi să nu mai stea cu teama de a fi surprinşi de cineva. Dorea să o vadă pe Andrada cum i se dăruieşte fără nicio reţinere, din plăcere şi din dragoste, nu împinsă de alte scopuri necunoscute încă lui. Doar aşa putea să-şi dea seama de adevăratele sale sentimente. Ştia că se poate adeveri proverbul străvechi precum că „năravul din fire nu are lecuire”, dar va căuta să se mai abţină având acum o parteneră pentru aceste plăceri. Spera să fie de acum plăceri reciproce şi sincere.

Andrada îi făcu semn cu mâna că va coborî imediat. Nu au trecut nici cinci minute şi deja era în maşină şi-l săruta cu foc fără să mai ţină cont de faptul că putea fi văzută ce cei din jur sau de la ferestre unde se zăreau locatarii atraşi de claxonul Fordului ce capta întotdeauna, prin frumuseţea lui, atenţia chiar şi a celor care nu se pricepeau la maşini.

- Unde mergem, iubitule? Ce dor mi-a fost de tine! Parcă nu ne-am despărţit aseară, ci de luni de zile. Abia aşteptam să te revăd.

- Ei, cum te-ai descurcat când te-ai întâlnit cu Deea şi cu Robert? răspunse el cu altă întrebare. Mergem în natură cum îţi place ţie.

- Da? Bravo, îmi place să fiu în natura curată de orice încărcătura artificială şi inutilă ca în oraşe. Cum m-am descurcat? Bine. M-a descusut Deea ce-am făcut, unde am fost, cum mai merg relaţiile dintre noi, dar m-am descurcat. Am evitat ce era de evitat şi le-am spus că ne-am plimbat, am fost la cină la Mioriţa şi atât. Nimic de dormitor şi de „armăsarul” de acolo, încheie ea râzând veselă.

- Şi-ţi făceai probleme de cum te vei simţi când te vei întâlni cu cei cunoscuţi. Te-ai speriat degeaba.

- Da, şi eu am rămas surprinsă cât de uşor a fost să-mi ascund acest secret. Sper că a rămas un secret după ce te-ai întâlnit şi tu cu amicii din grupă.

- Desigur. De ce le-aş fi spus?

- Eu ştiu? Aşa sunt în general bărbaţii. O fac să-şi satisfacă orgoliul lor puternic, lăudându-se cu aventurile lor sexuale. Dacă nu se laudă despre noua cucerire, este în concepţia lor ca şi cum nici nu s-ar fi întâmplat.

- Ai studiat şi psihologia masculină?

- Printr-un studiu personal, nu în facultate. Crezi că nu am dreptate?

- Poate că da, pe undeva. Cam aşa se întâmplă când ai relaţii cu un anumit tip de femei şi mai ales la o anumită vârstă. Acum în cazul nostru nu se mai pune problema prezentării relaţiilor intime în public. Este ceva strict personal şi de cuplu. Noi dorim să fim împreună mereu ca un cuplu, nu episodic.

- Uite că ne apropiem de Căprioara şi de camping. La asta te-ai gândit cumva? Cumva te-ai gândit să mai guşti din tortul abia început încă o felie?

- Şi cât mai mare. Vreau să-i simt toată savoarea, toată dulceaţa tortului abia început.

- Dar nu vreau să intrăm direct în căsuţă. Vreau să ne plimbăm ţinându-ne de mână pe aleele pădurii de stejari. Să ascultăm păsărelele. Să le vedem şi pe ele cum se iubesc, cum îşi cântă una celeilalte imnul dragostei împărtăşite. Ştii, multe specii de păsări îşi rămân fidele toată viaţa, aşa cum altele ca şi... ştiu eu cine... umblă din parteneră în parteneră.

- Deci şi femela este tot o poligamă, spuse Cris trecând peste aluzia iubitei.

- Este, dar datorită infidelităţii masculului.

- Nu te cred. Hai să ne punem de acord. Sunt infideli amândoi. De acord?

- Binee, fie ca tine. Eu vreau să am un partener monogam promiţându-i că nu-l voi înşela niciodată.

Cristian parcă maşina în faţa restaurantului Căprioara şi o sărută cu patimă pe Andrada.

- Pentru promisiunea ta meriţi acest sărut.

- Pe care tu încă nu ai făcut-o.

- Am să o fac. Crezi că acum mai am nevoie de altcineva avându-te pe tine?

- Eu ştiu?

- Hai la plimbare şi nu mai fi atât de neîncrezătoare.

Cei doi tineri s-au luat de mână şi au pornit pe aceeaşi alee pe care sau consumat primele lor intimităţi, primele săruturi.  

Andrada plină de vioiciune şi bună dispoziţie îl trăgea după ea pe Cris, să o rupă la fugă pe alee. Comod cum era, nu s-a lăsat antrenat de veselia fetei.

- Vezi tu, Cris dragule, de ce-mi place mie natura? E atâta bucurie şi atâta înţelepciune în glasul ei mut, încât privind dansul acestor nevinovate frunze purtate în vânt, cu puţină imaginaţie visezi că sunt doi balerini dansând în „Lacul Lebedelor” al lui Ceaikovski pe marea scenă a Teatrului Mare din Moscova. Noi suntem spectatorii privilegiaţi al acestui măreţ spectacol oferit gratuit într-o sală imensă cum este această pădure. Uite cum coboară cele două frunze de arţar plutind deasupra noastră. Suntem spectatorii acestui mirific spectacol al vieţii fără de cuvânt. Mai are oare cineva timp astăzi să se gândească şi să privească prin ochii inimii la toate astea? Mai poate oare cineva să se bucure şi să sufere împreună cu pădurea îngălbenită toamna, aflată parcă în agonie şi îngenuncheată de trecerea timpului, dar purtându-şi cu demnitate povara morţii ca pe o comoară? Uneori aceste lucruri aparent simple mă înalţă atât de sus, încât trăiesc spiritual alături de acesti falnici copaci, bucuroasă de a fi părtaşă la liniştea şi pacea ce domneşte în mijlocul lor.

- Desigur, Andrada, adeseori trecem nepăsători pe lângă aceste scene de viaţă, aşa cum trecem nepăsători inclusiv peste evenimente importante din propria noastră viaţă. Dacă ne-am face timp măcar pentru o clipă să ne lăsăm furaţi de mirajul culorilor naturii vii, de a avea nostalgia şi sensibilitatea de a iubi tot ce ne înconjoară la tot pasul, mai ales acum în mijloc de primăvară, purtaţi de aripile acestei fantezii, cu siguranţă că lumea ar fi mai bogată spiritual. Am fi mai buni, mai înţelegători, armonia şi fericirea ar fi mai aproape de noi, iar sufletele tuturor ar alerga valsând fericite asemeni frunzelor de care vorbeşti tu.

- Da, am devenit insensibili la tot ce ne înconjoară, gândul fiindu-ne doar la bani, politică, hrană. Am devenit mai săraci din punct de vedere spiritual decât acum cincizeci de ani când parcă oamenii erau mai atenţi la ce se întâmpla în jurul lor, participau mai activ, mai dedicaţi vieţii spirituale. Aceasta o spun gândindu-mă la măreţele opere lăsate moştenire naţiunii de marii noştri poeţi şi scriitori care ne-au încântat copilăria prin lecturarea acestora.

- Aşa este. Uite, am ajuns la copacul căzut şi de unde ai fugit ca o căprioră speriată la vederea vânătorului sau a lupului rău.

- Hi, hi, hi. Şi nu s-a dovedit că erai un lup rău?

- Numai că până la urmă căprioara s-a lăsat mâncată de lupul cel rău...

- Da, aşa este. Nu ştiu ce mi-a venit să o fac, eu care aveam alte concepte mai spartane despre onoare şi virtute.

- Te-ai îndrăgostit cumva?

- Dacă am intrat în bătaia puştii şi m-am lăsat vânată, înseamnă că aşa s-a întâmplat. Tu ce crezi?

- Că am fost un vânător foarte norocos. Mai staţionăm un pic pe această buturugă? Mi-e dor de primele noastre sărutări. Erai aşa de nevinovată..., timidă ca o adolescentă la primul sărut şi tremurai exact ca frunzele tale de arţar, sosiile balerinelor din Moscova.

- Nu mai râde de comparaţiile mele.

- Nu râd. Chiar îmi place romantismul tău. Mă aduce şi pe mine cu picioarele pe pământ. Încep să gândesc altfel despre relaţiile dintre un bărbat şi o femeie, să nu mai văd în femeie doar o simplă parteneră de plăceri carnale.

- Mă bucură. Aşi vrea să reluăm firul iubirii nevinovate din acea zi tot de aici. Aşa că aştept de la tine acelaşi sărut paralizant, care mă înspăimântase, mă făcuse să simt că nu mai aveam aer, mă sufocam de atâta dragoste pe care nu am simţit-o şi trăit-o niciodată. Ce frumos era şi ce plăcut... şopti ea cu nostalgia în priviri.

- Atunci de ce ai fugit?

- De teamă. Nu atât teama de tine, cât mai ales teama de mine. De cum voi răspunde acestor chemări. Dacă
m-aş fi lăsat copleşită de atâtea sentimente contradictorii?

- Adică? De ce contradictorii?

- Pentru că doream să rămân aceeaşi fată pură chiar dacă aveam douăzeci şi unu ani, când altele îşi încep viaţa sexuală la mai puţin de paisprezece. Dar doream să simt pe viu plăcerile ce ţi le dau aceste trăiri în braţele unui bărbat. Să simt divinul şi sublimul unei dăruiri şi iubiri sincere.

- Lucru ce s-a întâmplat, nu-i aşa, câteva zile mai târziu.

- Da, a învins corpul şi sufletul împotriva raţiunii.

- Şi acum regreţi?

- Nu. M-ai văzut tu regretând, când te-am rugat să reînnodăm firul rupt pe acest buştean putred? Am fost un pic confuză şi apoi derutată după episodul dormitor de oaspeţi, ca apoi acasă la mine în cameră, am analizat pe toate feţele ce s-a întâmplat şi am ajuns la concluzia că nu trebuie să regret ce fac din dragoste pentru persoana iubită. Da, Cristian, tu acum ai devenit universul meu spiritual pentru că te iubesc cu toată fiinţa şi toată dăruirea de care pot fi capabilă.

- Şi eu te iubesc, Andrada. Eşti cel mai de preţ dar pe care l-am primit de la viaţă. Încep să înţeleg ce înseamnă viaţa petrecută cu tine. Fiecare clipă când nu eşti lângă mine se transformă în dor. Un dor care arde, pârjoleşte şi nu am nicio pomadă care să ungă acest suflet încins de flacăra dragostei pentru tine.

Cristian terminând de rostit fraza spusă dintr-o suflare, nu-i venea să creadă că a rostit aceste cuvinte. Se întreba unde este bărbatul care doar îşi ridica pălăria într-o reverenţă de curtoazie şi îşi părăsea partenera de plăceri fără niciun regret?

Da, simţea că şi-a găsit persoana care îl va domina, care i-a înmuiat tăria lui de caracter, de bărbat fără complexe în faţa femeilor. Este îndrăgostit pur şi simplu de această bruneţică frumoasă, cu un corp aşa de subţire de îţi este frică să nu i se frângă când o strângi în braţe?

O luă în braţe, o ridică pe sus şi o aşeză pe trunchiul de copac. Andrada cu mâinele de după gâtul lui Cristian a pus stăpânire pe gura lui însetată de dragoste. Era vulcanică aşa cum nu a fost în nicio întâlnire. Era dornică de dragoste, voia să simtă plăcerea ce ţi-o dă acest sentiment prin toată fiinţa. Se ridică de pe buştean şi se lipi de Cristian cu tot corpul. Buzele fetei acopereau cu sărutări pătimaşe gâtul, buzele, obrajii tânărului, iar mâinele îi făceau un du-te-vino pe tot corpul lui. Cristian surprins de acest entuziasm nebănuit, răspunse cu aceleaşi sărutări şi mângâieri. Privirile lui de vânător înnăscut descoperiră la câţiva metri spre interiorul pădurii un loc ascuns vederii eventualilor iubitori ai naturii ce s-ar putea rătăci în acea zonă.

O luă în braţe din nou şi plecă cu ea aşa îmbrăţişaţi spre acel loc ascuns. Dacă tot iubea natura, de ce să nu se iubească şi ei în mijlocul naturii? Ce putea fi mai pur şi mai romantic decât să simţi cum te îmbrăţişează atât natura cât şi iubita?

Locul era ideal pentru intenţiile sale. Un strat gros de frunze acoperea pământul, iar flori de brânduşe, viorele şi de toporaşi răsăreau prin acest strat pufos aşezat ca o saltea moale şi odihnitoare printre copaci.

O lăsă uşor din braţe şi se întinse alături de ea. Ce
s-a întâmplat în următoarele momente? Au simţit ce înseamnă dragostea împărtăşită. O dragoste curată şi plină de dăruire. Au trăit sublimul cum poate nu-l vor mai trăi niciodată. De data aceasta şi Andrada a simţit ce înseamnă să fii cuprinsă de fiorii incomensurabili ai unei trăiri sexuale făcută cu plăcere şi din plăcere. Când amândoi s-au întâlnit într-o explozie de senzaţii, cel ce ar fi trecut pe lângă ei ar fi fost foarte alarmat la strigătele fără înţeles ale celor doi parteneri. Acesta a fost momentul când s-au simţit legaţi nu numai trupeşte, cât mai ales sufleteşte pentru totdeauna. Nimic nu-i mai putea despărţi pe viitor. Aceste două destine care până în urmă cu două săptămâni erau două destine necunoscute, două destine paralele, s-au unit pentru o veşnicie prin spiritul dragostei curate la o vârstă totuşi a incertitudinilor.

Citeste mai mult…

ANA, FIICA MUNTILOR - roman

                            
              MOTTO:
"Focul sacru nu se aprinde cu chibrituri."

Autor necunoscut

10. Întâlnire de gradul zero

Seara după ce au luat cina în restaurantul cu autoservire, fetele au vorbit cu un ospătar tinerel să le rezerve şi lor o masă mai aproape de ringul de dans. Vor apărea şi ele pe la ora douăzeci şi jumătate.
 Ajunse în cameră, au început cu febrilitate   să-şi ia fiecare garderoba la inventar, să vadă ce pot îmbrăca mai adecvat pentru o seară într-o grădină de vară, unde să servească un cocktail şi să asculte muzică dacă se poate. Ana era mai dotată decât Cristina în ţinute de seară, subţiri, diversificate ca model şi colorit, făcute special de mânuţa ei.
Cristina avea doar două - trei rochiţe, restul pantaloni şi bluze sau tricouri cu mânecă scurtă sau trei sferturi şi când şi-a probat un pantalon alb, Ana   privind-o şi-a dat seama că această ţinută era una indicată pentru o fată subţire ca ea să fie elegantă şi să-i stea bine, nu pentru un fund aşa de mărişor ca al Cristinei. Pantalonul i-l scotea şi mai tare în evidenţă, mărindu-i volumul şi îngroşându-i pulpele. O rochiţă largă, vaporoasă, i-ar mai fi diminuat mărimea. Mă rog, era treaba ei. Cum se va îmbrăca, aşa va apărea în public. Bine că nu se potriveau la mărimi să se mai trezească că-i cere din rochiţele sale la care ţinea foarte mult, fiind unicate.
 Stabilindu-şi fiecare ţinuta de seară, au început să se fardeze, să-şi aranjeze părul şi accesoriile la ţinută, cercei, mărgele sau poşete. Ana reuşise să-şi cumpere de la Braşov când a fost la cursuri, un set de cercei şi colier din chihlimbar  foarte elegant lucrat. Se potriveau foarte bine cu rochiţa ei florală, scurtă de o palmă deasupra genunchiului. Avea o poşetă artizanală cu floricele în culori vii, luată tot atunci când a vizitat magazinul de suveniruri din centrul Braşovului.
 Fiind stabilită ţinuta, nu aşteptau decât ora pentru a se îmbrăca şi părăsi camera. Amândouă erau nerăbdătoare de parcă mergeau la prima lor întâlnire. Ana nu ar fi trebuit să fie nici emoţionată şi nici nerăbdătoare la vârsta ei de douăzeci şi nouă de ani, cu trei mai mult decât Cristina. Trecuse prin mai multe încercări, niciuna cu finalizare. Despre colega ei nu ştia care îi este starea socială. Nu au purtat nicio discuţie în această privinţă. Nu ştia dacă este sau a fost vreodată căsătorită.
 La ora fixată cu ospătarul şi-au făcut şi ele apariţia în grădină şi-l căutau pe băiat din priviri. Erau curioase să vadă unde este sectorul său şi ce masă le-a rezervat. Tocmai ce a trecut pe lângă ele cu braţul plin de farfurii, salutându-le:
 - Bună seara, vin imediat, scuzaţi-mă.
 - Nu-i nicio grabă, fă-ţi treaba, te aşteptăm.
 - Masa dumneavoastră este cea din rândul doi, spre fereastra restaurantului. Este de patru locuri, poate vă mai sosesc colegi sau prieteni.
 - Foarte bine. Ce ne propui să servim?
 - De mâncare sau băut? Aduc imediat la masă cartea cu meniuri.
 De mâncare au comandat câte o ceafă de porc la grătar cu garnitură de cartofi pai şi salată de crudităţi de vară, iar ca băutură câte un cocktail slab alcoolizat.
 - Parcă aş fi băut o bere rece, zise Cristina dezamăgită.
 - Avem destul timp când ne va veni grătarul, o linişti Ana.
 În grădină deocamdată nu cânta decât formaţia locală. Aveau şi o solistă, o puştoaică cu rochiţa puţin mai lungă de o palmă, care, de câte ori se mişca pe scenă îşi scotea chiloţeii de culoare azurie la vedere. Cântau destul de bine. "Greii" scenei încă nu-şi făcuseră prezenţa.
Era o seară răcoroasă, o atmosferă plăcută de vacanţă, parcă toată lumea stătea fără grija zilei de mâine. După o pauză de vreo zece minute, şeful formaţiei, un bărbat mai vârstnic decât restul colegilor, la vreo patruzeci de ani, anunţă cu vocea lui baritonală:
 - Doamnelor şi domnilor, formaţia "Lotus" din Mangalia, are plăcerea de a vă invita la dans şi imediat începură să cânte un blues. Pe ringul din mijlocul grădinii apărură primele perechi de dansatori, oameni de toate vârstele. Mulţi copii încurcau dansatorii,  alergându-se unii pe alţii sau dansând pe marginea ringului. Scena era ridicată cam la doi metri deasupra grădinii, care şi aceasta la rândul său era într-o pantă lină, începând de la hotel spre mare, iar accesul pe scenă se făcea pe o scară metalică, cu balustradă din ţeavă de inox, scenă ocupata doar de artişti. În câteva minute, ringul placat cu plăci de beton se umplu cu dansatori. Tocmai apăruse şi ospătarul lor cu farfuriile frumos mirositoare a carne de purcel friptă pe grătar. Fetele parcă nu serviseră cina cu două ore în urmă, aşa li se făcuse foame dintr-o dată. Au comandat şi câte o sticlă cu bere rece.
 Cum erau preocupate de conţinutul farfuriilor şi al bolurilor cu salată, nici nu au băgat de seamă când doi tineri s-au aşezat la masa lor, întrebând pe un ton insolent:
 - Liber?
 Fetelor nu le venea să creadă că acelaşi Sorin cu tupeu, împreună cu un alt tânăr mai brunet ca el, dar cam de aceeaşi înălţime, erau deja instalaţi la masa lor fără să le ceară voie.
 Ana, a cărei surprindere dispăru mai repede decât a Cristinei, le răspunse că aşteptau pe cineva, nişte prieteni.
 - Lasă vrăjeala cu aşteptatul.
 - Ţi-am explicat cu frumosul că masa este ocupată. A fost rezervată de la început. Nu avem chef să ne stricaţi atmosfera. Voi chema ospătarul şi dacă este nevoie şi gardienii.
 - Ce-i frumoaso, mă ameninţi? Nu ştii cu cine te pui!
 - Nu te supăra, am venit aici să mâncăm, nu să ne certăm cu voi. Dacă nu plecaţi de bună voi, chiar sunt nevoită să apelez la paza hotelului, mai spuse Ana cu un ton destul de sigur pe ea. Nici nu ştia de unde avea atâta curaj.
 - Bineee, s-aveţi poftă în continuare, dar suntem cu ochii pe voi.
 Cei doi tineri plecară de la masa lor, dar nu prea departe, la câţiva metri spre uşa de intrare dinspre hotel Cleopatra, unde au găsit o masa lungă liberă.
 - Fato, ce tupeu pe ei, deschise şi Cristina pentru prima dată gura plină cu cartofi pai. Cât au stat cei doi la masa lor, era înmărmurită de frică. Mai avea puţin şi se scăpa pe ea. Cum pot unii să fie aşa de nesimţiţi? Dacă nu-i alungai nu ştiu ce mă făceam.
 Când a trecut ospătarul pe lângă masa lor, Ana i-a făcut semn şi l-a abordat, explicându-i evenimentul, indicându-i şi despre cine este vorba şi unde sunt amplasaţi.
 - Lăsaţi, domnişoarelor, că nu se întâmplă nimic. Or fi nişte venetici, nu sunt localnici. Am să-i atenţionez pe cei de la paza hotelului în privinţa lor.
 Fetele şi-au continuat servitul cinei, dar din când în când mai trăgeau cu ochii la cei doi obraznici cum îi numeau ele, care între timp solicitaseră câte o sticlă cu bere şi fumau la masă. Muzica formaţiei cânta de zor pe scenă, iar perechile se învârteau pe ring în ritmul muzicii. Ana rămase înmărmurită când ridică ochii din farfuria sa auzind un "Bună seara", spus pe un ton liniştit şi de o voce necunoscută.
 - Bună seara, murmură şi ea abia auzit, ridicând privirea spre vizitator.
 - Ocupat?
 - Nu, liber mai reuşi ea să îngâne.
În faţa fetelor se aşezară bărbatul visat în somnul după amiezii, şi descoperit de Ana pe plajă, un tânăr al cărui profil îi atrase atenţia în mod deosebit. Avea un profil interesant, cu nasul drept şi rotunjit spre vârf, cu buze pline şi bărbie puternică. Ochii îi erau mari, puţin intraţi în orbite din cauza arcadelor groase şi proeminente, de o frumuseţe stranie. Era însoţit de un alt bărbat la vreo treizeci de ani, mai mărunt decât el şi mai plinuţ. Cristina, când se uita la cei doi bărbaţi, când la Ana căruia îi tot făcea semne cu piciorul pe sub masă.
 - Sunteţi demult la masă, încercă să lege o conversaţie bărbatul mai înalt.
 - De pe la opt jumătate.
 - Înseamnă că nu am pierdut prea mult din program. Trebuie să apară Gil Dobrică din Jupiter, unde cântă la bar Calipso. După prima parte a spectacolului, apare şi aici, apoi revine acolo. Dar să ne prezentăm că aşa-i frumos şi civilizat:
 - Emilian Nisipeanu, scriitor. El este prietenul meu, George Safir alias George Padoleni, poet şi prozator.
 - Ana Nechifor, designer vestimentar şi ea este Cristina Trandafir, gestionar, colega mea de cameră.
  Cristina îşi plimba privirile nedumerite de la unul la altul, neştiind ce să mai creadă. Mai acum jumătate de oră se certau cu doi ţopârlani care erau să le strice seara şi încă nu scăpaseră de ei, necunoscându-le intenţia, iar acum alţi doi bărbaţi le tulburau existenţa, unul mai arătos ca altul şi culţi pe deasupra, după cum se prezentau singuri. Ce-or avea cu ele nişte biete simple muncitoare, doar cu liceul cu profil alimentar cum este cazul ei, venite să-şi petreacă concediul de odihnă pe litoralul românesc?
 - Suntem şi noi cazaţi la Cupidon, ca şi dumneavoastră, dar la ultimul etaj.
 - Da? Nu am ştiut, de fapt nu v-am văzut astăzi la masă.
 - Stăm câteva zile să ne refacem forţele şi apoi ne vedem de drumurile noastre. Am participat la o tabără de creaţie, mai mult un schimb de experienţă şi de socializare.
 - Ce frumos. Noi suntem în concediu de odihnă cu bilete de douăsprezece zile şi pensiune completă.
 - De unde sunteţi? Eu sunt ploieştean şi el este din Bacău.
 - Eu sunt din Câmpina şi colega din...
 - ... Turnu Severin, sări Cristina de la locul ei să completeze.
 Fetele se priviră complice. Bărbaţii comandară şi ei de mâncare şi patru beri, aceeaşi marcă Stella Artois ca cea a fetelor. Până la sosirea berilor, care nu a durat mai mult de două - trei minute, au discutat de complezenţă mărunţişuri, despre cum au găsit litoralul, vremea şi confortul hotelului.
 Pauza orchestrei s-a terminat şi atacând din nou o melodie lentă, bărbaţii şi-au invitat comesenele la dans. Fetele s-au privit din nou în ochi şi cum nu aveau nimic împotrivă, au acceptat ieşind la dans. Ana când dansa trăgea cu ochiul la masa celor doi tineri ce le abordaseră cu atâta obrăznicie la început. Tocmai asta şi dorea să scoată în evidenţă, când au sosit cei pe care îi aşteptau. Discuta cu partenerul său de dans despre tabăra de creaţie a acestora din Saturn şi că mai au doar câteva zile de stat pe litoral. Ana îşi studia cu atenţie partenerul de dans. Se simţea bine în braţele sale, chiar dacă i se putea percepe un tremur uşor de emoţie prin tot corpul. Emilian încerca să o apropie la piept, însă ea avea experienţă cum să evite aceasta şi îşi fixase mâna pe antebraţul partenerului. La orice încercare de apropiere îl împingea, dându-i de înţeles că este de dorit să stea la distanţă.
 - Pot să-ţi spun doar Ana, întrebă partenerul ei în timpul dansului.
 - Desigur, de ce nu?
 - Sper că mă vei tutui şi tu. Să ştii că te-am observat din ziua când ai descins la hotel, coborând din taxi.
 - Da? Prin ce ţi-am atras atenţia în mod special?
 - Prin eleganţă, graţie şi mai ales prin frumuseţe.
 - Oo, mulţumesc pentru complimente. Nu cumva exagerezi ca să mă flatezi?
 - Nu, desigur. Fiind scriitor, privesc altfel o femeie când o întâlnesc. Descopăr la ea trăsături pe care poate nici nu şi le bănuieşte. Altfel cum aş fi în stare să descriu o persoană într-un roman? Mai ales că trebuie prin descriere să-i captez atenţia cititorului.
 - Da, altfel lectura ar deveni plicticoasă.
 - Exact. Ai arunca cartea din mâna şi nu se ştie dacă ai mai avea chef să o reiei.
 - Ai perfectă dreptate. Şi eu citesc acum o carte şi uneori mă simt captivată de text, iar alteori parcă mi se face somn citind-o...
 - Vezi! Asta trebuie să evite scriitorul, golul de idei, de inspiraţie, rândurile trebuiesc să te captiveze dacă este o carte de beletristică. Ana, să ştii că dansezi foarte bine, eşti uşoară ca un fulg de lebădă, că tot am văzut câteva zeci spre Mangalia.
 - Da! Nu ştiam, mulţumesc, făcu Ana pe ironica, dar fără să-şi jignească partenerul, care poate că era sincer. Nu am mai dansat de multă vreme, de când am fost cu nişte prieteni într-un week-end la Predeal şi       ne-am dus seara la discoteca din oraş.
 - O ştiu, dacă te referi la cea din centru de deasupra magazinului.
 - Acolo. Mai sunt şi altele?
 - Da, s-au deschis nişte cluburi private, unde te poţi distra mai ales după miezul nopţii.
 - Cred că există asemenea cluburi şi pe litoral.
 - Tot ce este posibil, nu am avut în program şi frecventarea acestora. M-am rezumat la întâlnirile de lucru ale grupului, la schimbul de impresii între colegii din toată ţara veniţi în această tabără şi la plajă. Seara am preferat să o petrec aici. Îmi place atât de cantautorul Gheorghe Gheorghiu, cât mai ales de Gil Dobrică, când abordează repertoriul lui Ray Charles, precum şi al unor artişti ca Aretha Franklin, Otis Redding, Beatles, Rolling Stones. El este declarat fan al lui Ray Charles şi de aceea aici în afara melodiilor din repertoriul românesc, va cânta şi din al acestuia.
 - Da? Nu ştiam. De fapt, l-am văzut mai ales la televizor când era invitat. Acum televiziunile private invită non-valorile, nu adevăraţii artişti ai ţării.
 - Aici ai dreptate. Ştii că este oltean din Dăbuleni? De unde sunt renumiţii pepeni olteneşti. Piesa lui de rezistenţă, "Hai acasă", pe care ai să o auzi şi aici, este un cover după John Denver - "Take Me Home, Country Roads". A mai jucat şi în filmul lui Sergiu Nicolaescu, "Nea Mărin miliardar", ca şi în spectacole la teatru la Teatrul Municipal "Lucia Sturza-Bulandra", alături de Florian Pittiş, Ion Caramitru şi alţii.
  - Cât de documentat eşti...
 - Pentru că şi eu sunt la rândul meu fan Gil Dobrică, cum şi el este fan al lui Ray Charles.
 - Şi de Gheorghe Gheorghiu nu ştii nimic? Aşa mă pun şi eu la curent cu viaţa artiştilor pe care îi întâlnesc pe litoral, că la Câmpina nu am timp de spectacole.
 - De ce?
 - Muncă, muncă şi iar muncă, asta vor patronii din ziua de astăzi. Cât mai mult profit şi cum pot să-l obţină, dacă nu prin exploatarea forţei de muncă la maximum, cu o remuneraţie cât mai mică?
- Da, ai şi tu dreptate. Gheorghe Gheorghiu este braşovean şi s-a afirmat mai ales prin cenaclul "Flacăra" al lui Adrian Păunescu, cu toate că debutase mai de mult şi chiar câştigase marele premiu al Festivalului Naţional de muzică folk în 1975.
- Păcat că s-a terminat dansul, aşa mai aflam câte ceva despre el.
- Ce poţi să afli decât că este un folkist deja consacrat, premiat la diverse festivaluri de muzică folk şi că are editate multe discuri? Mi-a plăcut muzica dintotdeauna şi mai ales cântăreţii valoroşi ca cei doi din programul acestei seri.
- Da, mă bucur că am să-l ascult cât voi sta aici cazată, atât pe el, cât şi pe Gil Dobrică.
 Perechile s-au întors la masa lor. Când Ana şi-a aruncat privirile spre masa celor doi neobrăzaţi, a văzut că nu mai erau în grădină, masa fiind ocupată de altă familie cu doi copii.
Ana gusta liniştită din paharul cu bere care începuse să se încălzească, sau cel puţin aşa i se părea ei după prima repriză de dans, că doar nu s-au cântat numai blues-uri. Îi privea pe furiş, atât pe Emilian, cât şi pe colegul său. Îi plăcea de el. Era inteligent, bine pregătit, nu a abordat o discuţie agresivă, declarativă asupra persoanei sale, vezi Doamne că o plăcea sau ceva de genul acesta, ci o discuţie civilizată, chiar culturală poţi spune şi bine argumentată. Părea un bărbat manierat, inteligent, prezentabil şi elegant îmbrăcat în ţinuta sa sport de vară. Era curioasă cum s-au desfăşurat lucrurile între Cristina şi George. O fi încercat să o abordeze sau tot ca şi ei au discutat pe teme culturale?
 Cei doi bărbaţi încercau să menţină la masă o atmosferă veselă, de vacanţă, aşa că au început să povestească tot felul de întâmplări, petrecute atât pe timpul taberei de creaţie, cât şi din alte ocazii.  Ana era curioasă să afle ce a scris şi ce a publicat bărbatul din faţa sa, îmbrăcat numai în alb, aşa cum l-a visat în după amiaza zilei. Ce multe se pot întâmpla de-a lungul unei singure zi, se gândea ea. Azi dimineaţă încă eram în tren, alergând spre îmbrăţişarea mării şi iată că acum particip în compania a doi bărbaţi interesanţi la o seară minunat de frumoasă şi de interesantă.
 Printre mese, venind dinspre faleză, îşi făcu apariţia Gil Dobrică, însoţit de un alt bărbat mai tinerel şi mai mărunt de statură, care urcă pe scenă, alături de orchestră. Au început să se audă aplauze în grădină la apariţia lui pe scenă. În timp ce cântăreţul mulţumea publicului, membrii orchestrei au coborât de pe scenă, aşezându-se la masa ce le-a fost rezervată, pentru a servi şi ei cina.
 - Oare va cânta live? întrebă Ana.
 - Din câte ştiu eu, da, răspunse Emilian. Are negativele înregistrate pe un CD şi bărbatul de pe scenă are grijă să le deruleze, iar Gil să cânte textul live. Nu am observat să facă play-back nici în barul de noapte Calipso din Venus,  unde are program în fiecare seară.
 Din boxe au început să se audă primele acorduri şi să se cânte melodia "Dă-mi o şansă", apoi a urmat "Sunt îndrăgostit", "Spune-mi pentru ce", "Hai acasă", iar în partea  finală s-a lansat în melodiile din repertoriul străin, pe care le-a cântat cu mare succes în aplauzele publicului numeros din grădina de vară. Nu au lipsit desigur melodiile lui de succes  "Girls, Girls, Girls" , "Do It Good" , "Are You Ready To Rock" sau "Got The Cops". Era încântător Gil, aşa cu pantofii săi enormi ce băteau tactul în ritmul melodiei de podeaua scenei.
 Cei patru tineri au preferat să stea la masă şi să-l admire cum cântă, nu s-au mai aventurat pe ringul de dans, lăsând locul altora s-o facă, grădina fiind foarte aglomerată la acea oră. Programul prestat de artist a fost încântător, o ora de muzică retro şi de actualitate, dar mai ales retro, cea din repertoriul internaţional.
  Gil Dobrică se părea că şi-a terminat programul pentru această seară, deoarece a coborât împreună cu omul său de la pupitrul tehnic şi s-a alăturat la masă formaţiei "Lotus".
În timp ce  cânta pe scena melodia "Stau pe cheiul din port", Emilian începu să citeze câte ceva din cele două cărţi ce le avea cu el, despre marea de care recunoştea că este definitiv îndrăgostit şi pe care o vedea ca pe un "spaţiu enigmatic cu aura de taină, cu orizontul fugind către evanescente  întinsuri de ape în care se oglindesc oraşe bătrâne încât îţi par eterne... Pescarii îşi trimit gândul şi privirea către uşoara vibraţie rămasă în urma unor aripi arătându-se o clipă şi dispărând într-o coloratură de legendă, la picioarele lor încep singurătăţile şi tăcerile sfărâmate doar de împlântarea vâslelor în apă...". Apoi începu să citească din cartea unui confrate local cunoscut cu ocazia taberei de la Saturn, carte de care declara că nu se mai desparte, până nu o termină, atât i-a plăcut de mult cum acesta descrie un răsărit de soare văzut din largul mării unde autorul se afla la pescuit: "Ziua punea stăpânire peste întuneric. La orizont începu să apară soarele, ca o dungă de foc. Treptat, din adâncimea mării se ridica maiestuos un cerc imens de jar. Înainte de a se despărţi de linia infinitului, cercul de foc avea forma unui glob de sticlă incandescentă, aşezat peste o lampă de noapte.
L-am văzut cum se depărta cu repeziciune de orizont, ridicându-se spre nesfârşirea cerului. Luna palidă, se pierdea deasupra oraşului şi era gata să se înfigă în vârful releului de la poştă.
Priveam, mut de admiraţie, spectacolul măreţ al răsăritului de soare şi nu conteneam a mulţumi vieţii că aveam ocazia să-l văd încă odată, deşi l-am văzut de atâtea ori. În urechi îmi răsunau acordurile lui "O sole mio" şi parcă îl vedeam pe marele Pavarotti ridicând braţele spre cer, în timp ce cânta, cinstind lumina pe care soarele o oferea pământenilor". sau expresii de genul: "Marea Neagră este ca o femeie năzuroasă. Se supără din nimic şi nu ştii ce capricii va avea".
Ceilalţi interlocutori se declarară şi ei fascinaţi de frumuseţea textului.
- Emilian, văd că am transformat seara muzicală într-o adevărată seară culturală.
- De ce nu? Muzica întotdeauna a fost sora melodioasă a poeziei şi a literaturii în general. Amândouă fac parte din patrimoniul cultural al Universului.
- Dacă aş fi sigur că nu ne plictisim comesenele,   mi-ar fi drag să le recit câteva din gândurile mele strânse într-un buchet ce sper să vadă cât de curând lumina tiparului, spuse şi George.
- A, nu ne deranjează, chiar ne va face plăcere, se arăta entuziasmată Cristina şi din dorinţa de a afla de ce este capabil partenerul său de dans.
- Atunci să vă recit o poezie scrisă pe un şerveţel, în timpul prânzului, între felul întâi şi doi, acum două zile.
- Te ascultăm cu plăcere, îl îndemnă şi Ana.
- Se numeşte Mă-ntorc la tine, e târziu şi este vorba tot de mare:

Mă-ntorc la Tine, în sfârşit,
La sânul cald al lui Avraam
Căci, Doamne, multe am greşit,
Din tot ce-am vrut, nimic nu am!


Am rătăcit pe mări bătrâne,
Visând fecioare desfrânate
Şi parcă urlă-n mine-un câine
Ca un ecou prin vechi palate…

Mă-ntorc la Tine, e târziu?
Ţi-am auzit astăzi chemarea,
Un strop de apă în pustiu,
Căci prea sărată este marea!

Din câte mi-am dorit în viaţă
Acum le văd deşertăciune;
Pe ghem mai am un fir de aţă
Ce tot mă trage înspre Tine…

- Bravoo, aplaudă auditoriul de stârnise curiozitatea - vecinilor de masă, în grădină fiind liniştea din timpul pauzei muzicale. Doar murmurele şi clinchetul paharelor ciocnite cu îndemnul de "noroc" se mai auzea pe ici, pe colo.
- Mai vrem, spuseră fetele în cor.
 - Ei, dacă solicitarea soseşte de la sexul frumos, atunci să vorbim despre frumuseţea feminină transpusă în viers de poezie. Poezia se numeşte Prinţesa mea de suflet, dar şi aceasta este legată de eterna şi nesfârşita .... mare.

Am colindat prin lume cu pasul pe pământ,
Dar te-am purtat în suflet, te-am alintat în gând.
În corzile de suflet pe liră ţi-am cântat,
Prinţesa mea de suflet, tu nu m-ai ascultat!

Am rătăcit prin noapte, în vise te-am sculptat.
Corăbier pe mare, pe vele te-am pictat.
Prin fânul plin de floare mireasma ţi-am cătat,
Prinţesa mea de suflet, atunci m-ai îmbătat!

Ţi-am strâns în palme lacrimi şi ploaia m-a udat.
Te-am căutat prin valuri, dar sare-n ochi mi-ai dat.
Prin urme de omăt ţi-am măsurat piciorul,
Dar vara m-a-nşelat şi m-a lăsat cu dorul.

Te-am căutat pe cer în nopţile senine,
Dar luna te-a ascuns, geloasă fiind pe tine.
Mi-au dat să beau licoare, îngerii, pe tavă,
Că să rămâi la ei, dar eu am vrut… otravă.

Nu m-au lăsat să mor, plecam cu tine-n moarte
Şi te-am găsit, prinţesă, nu erai departe!
Atunci eu te-am văzut, m-am luminat la faţă,
Prinţesa mea, stăteai zâmbind, la mine-n braţă!

Prinţesa mea de suflet nu are un palat;
Palatul ei e-n suflet, la ea m-a invitat.
Îţi mulţumesc prinţesă, o viaţă-am aşteptat!
Erai mereu cu mine, acum m-am deşteptat!

Prinţesa mea de suflet, în suflet te-am păstrat!

 Din nou cei trei îl aplaudară pe George Safir pentru versuri recitate. Orchestra era deja pe scenă şi până îşi alegea repertoriul următoarei reprize de muzică, îşi acordau chitarele. George întoarse nemulţumit capul spre ei. Îi răpeau plăcerea de a se produce ca poet în faţa celor două fete simpatice. Nu-i nimic, o va invita pe Cristina la dans şi îi va şopti câteva strofe de dragoste la ureche, să-i vadă reacţia. Poate, poate, obţine ceva mai mult de la această întâlnire decât s-ar fi aşteptat când Emilian i-a propus să le abordeze, că de, în afara faptului că este poet-prozator, este bărbat în primul rând, cu necesităţile sale biologice.
Din nou turiştii au ieşit perechi, perechi la dans. Emilian dansa cu Ana şi George o invită pe Cristina ca şi prima dată. Se vedea în atitudinea celor două fete o schimbare radicală. Cristina se lipise de George ca o ventuză, purtându-şi capul pe umărul acestuia, iar Ana nu mai avea mâna înfiptă agresiv în braţul partenerului său, ci îl ţinea de gât şi-l privea cu interes în ochi.  Devenise din nou eroul din visul după amiezii care a scăpat-o de Umbra ce-o urmărea cu insistenţă şi de care se temuse în timpul visului. Emilian părea mai vârstnic decât George, credea că are mai mult de treizeci şi cinci de ani, cât i-a dat când erau pe plajă şi încă nu schimbaseră nicio vorbă. Putea să aibă chiar şi treizeci şi şapte. Oare ce gânduri se ascund după această frunte pe care apăruse câteva dungi când un dansator neatent a dat peste ei?
Da, era un bărbat interesant, altfel de bărbat faţă de cei pe care i-a cunoscut până acum şi aceasta nu pentru că era scriitor, ci prin modul său de a fi, de a transmite încredere celor care veneau în contact cu el. Era enigmatic şi totuşi deschis ca o carte din care citeşti cu plăcere. Trebuia doar să înţelegi ceea ce citeşti. El nu se ferea de lume şi de gândurile ei, ci se arăta lumii aşa cum este în realitate. Ana în această seară citea o carte nouă, care i se părea interesantă, captivantă şi enigmatică în acelaşi timp. Această carte avea şi un titlu interesant care se numea Emilian Nisipeanu, bărbatul ce apăruse în visul său diurn, ca o salvare împotriva Umbrei ce o alerga pe faleza din Mangalia.
- Cum ţi s-a părut această primă seară pe litoral Ana, întrebă partenerul său de dans.
- Minunată până în prezent. Sper să fie şi în continuare după ce va apărea şi Gheorghe Gheorghiu.
- Nu mai este prea mult şi va apărea şi el. De obicei îşi face intrarea pe la ora unsprezece noaptea. Nu ştiu unde mai cântă. Am auzit că ar avea aici un bar pe plaja şi ar cânta acolo, să-şi aducă clienţi la bar.
- Toată lumea caută să profite de mare şi de cele două luni, cât ţine sezonul estival.
- Da, nici casetele sau CD-urile nu se mai vând, cum nu se mai vând nici cărţile. Toată lumea se mulţumeşte cu internetul. Se piratează muzica de pe internet şi de citit ce să mai vorbim? Înainte se citea peste tot, inclusiv în mijloacele de transport în comun. Acum nici nu se mai trece pragul unei librarii cu anii.
- Atunci mă întreb, de ce mai scrieţi voi scriitorii şi poeţii?
- De ce? Pentru că noi avem ceva dat de natură pe care vrem să-l împărtăşim şi semenilor noştri, numai că ei nu vor să ne asculte, parcă nu ar mai avea timp s-o facă, ignorând pur şi simplu ceea ce pierd de fapt. Interesul omului pentru cultura scade pe zi ce trece. Era mai bine atunci când aveam un singur post de televiziune. Puteai urmări în puţinele ore de emisie tot felul de emisiuni culturale. Acum televiziunile private în goana lor după profit, promovează non-valorile, ruşinea societăţii chiar. Unde mai vezi o emisiune culturală acum? Doar la câteva posturi sau la cele muzicale, bineînţeles că nu la toate. Atunci de ce să ne mai mirăm că ne bucurăm când întâlnim valori autentice ca cei doi artişti din această seară?
- Desigur că ai dreptate. Aşa este.
Cât timp cei patru tineri dezbăteau starea culturii româneşti, pe scenă îşi făcu apariţia împreună cu nelipsita sa chitară clasică şi Gheorghe Gheorghiu. Până s-a organizat şi el, orchestra şi-a acoperit instrumentele cu feţe de masă, dând de înţeles că  şi-au încheiat programul pentru această seară, ultimul fiind folkistul braşovean.
Gustând din berile reînnoite de ospătar, cei doi bărbaţi întreţineau atmosfera propunând fetelor să meargă la o plimbare pe faleză după programul de muzică folk. Fiind mai de mult sosiţi, cunoşteau mai bine staţiunea.
Fetele, diplomate, au refuzat oferta, dându-le de înţeles bărbaţilor că sunt obosite după prima zi de plajă şi că mâine pot să le ţină companie, dacă le va mai face plăcerea.
La finalul programului de folk, toţi patru achitându-şi notele de plată, au pornit spre uşa hotelului la lift. Fiind aglomeraţie, Ana şi Cristina, locuind la etajul doi, au pornit pe scări, luându-şi la revedere de la bărbaţii care încercau să le conducă şi pe scări, însă din nou au fost refuzaţi. Ana era la fel de consecventă în tot ce-şi propunea, chiar dacă Cristina ar fi vrut să mai stea cu George de vorba. O încântase cu poeziile sale de dragoste şoptite la ureche. Îi plăcea şi nu ar fi deranjat-o o idilă cu poetul dacă acesta o dorea. Doar era în concediu şi avea de gând să şi-l facă cât mai plăcut.

 

 

 

 

 

Citeste mai mult…

Fiori şi zmeură

 

 1979316120?profile=original

Fiori şi zmeură - capitol din romanul ANA, FIICA MUNTILOR

 

Ana se îndrăgostise de Costache un coleg din atelierul de croitorie, atât de mult încât atunci când îl vedea, simţea că îi fuge pământul de sub picioare. El reprezenta pentru ea soarele ce răsărea de peste deal în fiecare dimineaţă, chintesenţa existenţei sale în acest sătuc dintre munţi.

Îmbrăţişările lui Costache, sărutările, alintările şi mângâierile mâinilor sale pricepute, nu numai să împungă cu acul, ci şi să farmece o fată tânără şi lipsită de experienţă, aflată tocmai într-o perioadă confuză a existenţei sale, deveneau esenţa zilelor petrecute împreună.

La atelier nu se mai puteau ascunde, fiind trădaţi de privirile galeşe pe care şi le aruncau unul celuilalt. Nu mai era mult de la momentul când Ana se îndrăgosti „pentru totdeauna”, cum gândea atunci până s-ar fi aflat de idila lor de către colegi.

Într-o joi, Ana abia aştepta să termine orele de lucru, pentru a se întâlni cu iubirea vieţii sale, Costache. De obicei alergau pe coclaurile din marginea satului pentru a fi împreună, să se îmbrăţişeze şi să se sature de sărutările lor pasionale. Când o săruta Costi, o umplea de foc, ardea toată. Simţea că nu mai are aer, că se sufocă de atâta pasiune.

 În Ana începeau să se descopere simţuri pe care nici nu bănuise că le poate avea. Începea să simtă ca o femeie, fără să fie. Costache nici nu ştia că Ana este virgină. Se aştepta să-i cedeze cât mai repede poftelor sale de animal în călduri.

Ana devenise o tânără frumoasă, de înălţime mijlocie, puţin peste un metru şaizeci. Avea ochii albaştri ca cerul senin de munte sau ca apa limpede a Florei .

 Pletele negre şi uşor ondulate i se revărsau peste spate. Cu acel mijlocel subţire ca de viespe de credeai că se frânge la prima strângere din prea multă dragoste şi cu picioarele sale drepte, cu pulpe armonios îmbinate întregii construcţii corporale, îl făcea pe fiecare bărbat ce o întâlnea să întoarcă capul după ea şi să şi-o dorească. Era fermecătoare şi dorită. Ana era o adevărată redută greu ce cucerit, deoarece ea nu se lăsa înşelată de vorbele dulci rostite cu nonşalanţă de bărbaţii pe care îi fermecase cu fizicul ei. Ca oricare femeie era sensibilă la cuvintele frumoase spuse cu pricepere la urechea sa. Era cerebrală, chiar dacă un pic inhibată de anumite concepte ale sale despre relaţiile cu bărbaţii.

Devenea o femeie mândră şi rece când cel căruia i-a acordat toată atenţia o dezamăgea. Ca să o cucereşti cu adevărat pe Ana, trebuia să fii foarte sincer cu ea, să-i fii loial şi de încredere, altfel erai izolat de cei care se numărau printre persoanele sale dragi. Ana începea să se maturizeze, să devină femeie în puterea cuvântului, dar Ana era îndrăgostită până peste cap de abilul Costache, un croitoraş isteţ şi priceput în manevrarea sentimentelor feminine la cei douăzeci şi cinci de ani ai săi.

La ieşirea de la program, s-au strecurat amândoi ferindu-se de indiscreţia colegilor, pe drumul ce ducea spre pădure, unde Ana cunoştea o poieniţă spre care mergea ea să culeagă fragi şi zmeură adeseori cu alţi copii când erau mici. Era o poieniţă plină cu flori iar pe margine avea multe tufe de zmeură şi de fragi. Dacă nu ar fi aproape de zona locuită puteai să te întâlneşti şi cu moş Martin, un alt iubitor al acestor delicatese.

- Hai, Costi, să mergem la cules de zmeură.

- Unde?

- Ai să vezi tu, ce îţi este frică să nu te întâlneşti cu vreo ursoaică?

- Am una lângă mine, ce-mi mai trebuie alta?

- Obraznicule. Ce, eu sunt ursoaica ta? Nu vezi cât de suplă şi frumoasă sunt? Puteai să-mi spui o ciută, o căprioară, dar ursoaică? M-ai supărat şi când mă gândisem să te recompensez cu un sărut că mă însoţeşti la zmeuriş...

- Ei, lasă nu mai fii aşa bosumflată că nu am spus-o cu rea intenţie. Sper să nu renunţi la recompensă...

- Nu ştiu dacă o mai meriţi. Pot merge şi singură…

- Şi dacă te întâlneşti cu un urs cu două picioare prin pădure? Cum spunea mai adineauri o tânără, frumoasă, apetisantă, cu vino încoace: „Cine nu ar fi tentat să te posede aici în plină pădure?”

- Mda, aici ai şi tu dreptate, câţi demenţi sunt pe lume, parcă tot mai bine este cu tine şi cum ţin un picuţ la tine...

- Doar un picuţ? Credeam că mai mult, că eu sunt înnebunit după tine.

- Da? Atunci de ce îi mai faci ochi dulci lui Lizica?

- Aa... aşa… să nu se prindă ceilalţi că suntem iubiţi.

- Dar Costi noi suntem iubiţi? Prin ce dovedeşti că mă iubeşti?

- Cum prin ce? Te iubesc şi gata. Ce dovezi îţi mai trebuiesc?

- Te-ai însura cu mine dacă ţi-aşi cere acest lucru?

- Ddaa... de ce nu? Răspunse Costache    bâlbâindu-se, lucru ce nu i-a scăpat vigilentei Ana.

Doar nu refuzase atâtea oferte de „iubire” pentru a se arunca cu ochii închişi în braţele lui Costi. Simţea că îl iubeşte şi era singurul care ar fi putut să o strângă în braţe şi să o facă să se simtă o fată fericită. Mai avea puţin şi avea să împlinească optsprezece ani, deci să devină majoră şi să-şi aleagă singură cu propriul discernământ deciziile cum îşi va orândui cursul viitor al vieţii. Deocamdată dorea să se simtă bine în braţele lui Costi şi de aceea se grăbea să ajungă cât mai repede în luminişul cu pricina.

- Să te cred? Bine. Am să mă fac că te cred pentru a nu strica atmosfera acestei după amiezi pe care mi-o doresc ca pe o filă de carte interesantă a vieţii mele. Sper să nu strici poezia acestei sfârşit de zi prin gesturi necugetate!

Acest avertisment nu-i veni la îndemână  croitorului care se şi vedea în lumea Paradisului. Doar nu l-a invitat fata în mijlocul, pădurii să culeagă fragi, ci să-i culeagă el dulceaţa frăguţei sale.

- Nu ştiu la ce te referi când îmi transmiţi acest avertisment.

- Nimic deosebit, aşa în general când mă refer la încredere şi sinceritatea sentimentelor noastre. Costi, fii sincer cu mine, mă iubeşti cu adevărat?

- Te îndoieşti de asta?

Cum mergeau ţinând-o de gât, Costi o întoarse cu faţa spre el şi o strânse cu afecţiune în braţe. Buzele sale se lipiră pe gura fetei luată prin surprindere, ca o ventuză. Sărutul parcă era un început de vis. Ana se lăsa dezmierdată de mişcarea caldă a buzelor sale. Până la această plimbare prin pădure se mulţumiră cu câte o ţucătură pe unde  nu-i vedea nimeni. O cuprinse o căldură ce-i invadă întregul corp. Va putea să meargă mai departe până la poiană sau să se joace cu dragostea aici pe această cărare, la umbra molizilor seculari?

După această demonstraţie de „iubire” a tânărului bărbat, Costi o luă din nou de după umeri şi porniră să urce spre aşa zisul Paradis al Anei, fiica munţilor cum a botezat-o el atunci.

Ana, eliberată din îmbrăţişarea braţelor tinere şi de sub plăcerea sărutului, parcă ieşea din transă.

Acest sentiment, atât de puternic, nu-l mai trăise niciodată până atunci. Poate se datora şi dorinţei sale de a fi cu adevărat iubită, de a fi centrul atenţiei unui bărbat de care să-i placă şi ei.

Îl întâlnise pe Costache croitorul, care o cucerise prin cuvintele sale ameţitoare. Avea rutină, avea experienţă, iar ea era încă un copil naiv, fără apărare, lucru de care croitorul era conştient, motiv pentru care o şi abordase, dar ea nu ştia acest lucru .

Doar era cea mai frumoasă dintre colegele sale şi dacă s-ar fi aflat în cadrul atelierului de idila lor, ceilalţi bărbaţi ar fi fost geloşi şi invidioşi pe el, pentru că a reuşit să o cucerească. Toţi o considerau, după seriozitatea cu care îşi vedea de lucru, inabordabilă, aşa că o lăsară în pace şi o tratau ca pe oricare dintre colege.

- Ana, tu eşti o adevărată fiică a munţilor.

- Da? De ce?

- Pentru că aici te-ai născut, aici ai crescut şi printre aceste dealuri, păduri şi munţi ţi-ai petrecut întreaga copilărie.

- Mulţumesc de această comparaţie poetică. Da, ai dreptate, aici este toată viaţa mea prezentă. Ce-mi va oferi viitorul, numai Dumnezeu va şti. Uite că se zăreşte luminişul. Hai să fugim, să ajungem cât mai repede în el.

Se luară la întrecere care ajunge primul. Luminişul era scăldat de razele soarelui şi pustiu. Doar fluturii şi gâzele alergau împreună cu ei printre flori şi fâneaţa din poiană.

Se auzeau păsările cântând printre copaci şi din depărtare sunetul unei tălăngi. Era poate vreo cireadă prin apropiere la păscut. Cum au ajuns în mijlocul poienii, obosită de alergătură, Ana se aruncă la pământ şi cum stătea pe spate, îşi întinse braţele ca o răstignire. Cerul era cenuşiu. Chiar atunci observă cum un avion la mare înălţime lăsa o dâră de fum în urma lui.

Era fericită pentru aceste clipe de dumnezeiască frumuseţe a naturii. Simţea cum se mişcă prin iarbă cărăbuşii, căutând rezerve pentru iarnă. O furnică înceată urca pe un fir de iarbă să ajungă la spic pentru a-i fura un bob. Trăia cu intensitate momentul. Costi se aşeză şi el leneş lângă ea în aceeaşi poziţie.

- Îţi place Costi unde te-am adus? Este un colţ de Rai nebănuit de frumos. Când ajung şi privesc această poiană, mi-aş dori să mă confund cu natura, să fac parte din ea, să las lumea aceasta lipsită de valori, plină de răutăţi şi intrigi şi să mă refugiez aici, să mă îmbrăţişez cu această frumuseţe, să-i fiu iubită.

- Şi eu vreau să mă îmbrăţişez cu această frumuseţe! Şi se întoarse cu faţa spre Ana pe care o cuprinse în braţe şi începu să o sărute cu pasiune. Ana îl luă cu mâna de după gât şi îi răspunse cu toată priceperea sa mai mult condusă de instinct, decât de experienţă. Se sărutară şi se încălziră nu numai datorită urcuşului şi a fugii pe ultima porţiune de cărare, ci pentru că sângele dăduse în clocot la amândoi.

Costi în timp ce pusese stăpânire definitivă peste gura fetei, cu mâna stângă îi mângâia sânul ce stătea să sară din bluziţa subţire şi din cupa sutienului. La început Ana avea senzaţia că cineva vrea să-i pângărească trupul cu aceste atingeri, dar senzaţiile ce se transmiteau prin podul palmei partenerului de joacă şi al degetelor sale pline de înţepături de ac, îi adormi simţul veghii, se abandonă în mâna vicleanului croitor, care îi desfăcu nasturii bluzei şi îşi strecură degetele sale perverse şi scotocitoare pe sub sutien ajungând la cele două rodii coapte şi tari ale căror turnuleţe începeau să se întărească.

Ana se cabră de plăcere, moment care a fost suficient ca isteţul croitor sa deschidă capsele sutienului dintr-o mişcare. Se vedea că nu o făcea pentru prima dată dacă a reuşit această performanţă aşa de uşor. Până să sesizeze Ana ce se întâmplă, rodiile îi erau acoperite cu sărutări pasionale, iar turnuleţii mestecaţi între dinţi fără să doară, ci să electrizeze de plăcere posesoarea lor.

Se lăsă stăpânită de aceste senzaţii pe care le savura pentru prima dată. Nu avea timp să se mai gândească la urmări. Costi aruncă cămaşa de pe el şi la bustul gol se apropie de pieptul fetei la fel de descoperit ca şi al său. Trupurile li se împreunară, se lipiră unul de celălalt şi li se simţeau broboanele de apă sub ele.

Mâna lui Costi coborî spre pulpele Anei. De atâta frământare în timpul jocului lor, picioarele îi erau descoperite, fusta se ridicase până sus. Începu să le mângâie din ce în ce mai aproape de cuptoraş. Simţurile de veghe ale Anei oricât erau de amorţite din cauza plăcerilor incomensurabile care i se ofereau în această poiană pustie intrară în alertă. Costi încă se juca cu rodiile Anei aproape coapte, nişte sâni frumoşi, rotunzi, tari şi cu nişte vârfuleţe micuţe, acum ridicate obraznic spre înaltul cerului.

Curgeau apele de pe cele două trupuri încătuşate în plăcerea dragostei. Nimeni nu ştia cât de sinceră sau reală este, însă acum era liberă şi descătuşată din inhibiţiile Anei de până acum. Costi începu să o sărute din nou pe sâni apoi coborî spre ombilic cu mici sărutări scurte şi dese în timp ce mâna lui continua să se furişeze cu viclenia unui şarpe veninos printre picioarele fetei din ce în ce mai strânse. Ana îi mângâia părul scoţând sunete onomatopeice de plăcere. Era în extaz. Nu mai trăise aşa ceva niciodată şi nu avusese nici cum să viseze la ele, lipsind aceste momente din viaţa sa.

Era fericită! Era iubită! Oare Costache o iubeşte sau doar doreşte să se culce cu ea? începu ea să se gândească simţind degetele tânărului cât mai aproape de scoicuţa ei. Chiar este acolo şi o mângâie. Ah, Doamne, asta nu..., nu se poate..., nu vreau Costi..., dar parcă această împotrivire slăbea din ce în ce mai mult. Când Costache se ridică din nou la nivelul corpului ei şi începu să-i acopere gura cu sărutări, să-i mângâie cu limba cerul gurii, apoi intrară la rând lobii urechiuşelor, care îi dădeau fiori de tresărea instantaneu la fiecare atingere a limbii pe lob, simţi mâna umezită a croitorului cum pătrunde rapid pe sub chilot, acoperindu-i mătasea cu podul palmei. Poate a fost greşeala tânărului care a umplut paharul. Ana nu era încă pregătită pentru pasul următor. Era prea repede tot ce se întâmpla cu ea şi peste principiile sale. Sări de lângă tânăr ca arsă în picioare şi încercă să-şi pună ţinuta în ordine.

- Ce, ce s-a întâmplat? De ce te-ai ridicat? Ce nu-ţi place?

- Că ai depăşit măsura. Până acum ai fost singurul care m-ai sărutat, singurul care mi-ai atins sânii şi te-ai bucurat de aceste oferte gratuite ale mele.

- Ce vrei să spui cu ofertele? Nu te înţeleg?

- Nu sunt o fata pe care să o foloseşti la joaca de-a dragostea şi să o abandonezi cum ai obţinut ce ai vrut de la ea. Cunosc acest sentiment destul de bine de la altele.  Am jurat în faţa icoanei Maicii Domnului că nu voi fi niciodată ca ele. Cine doreşte să guste din fructul oprit, să mă duca mai întâi în faţa preotului şi al altarului şi apoi poate beneficia de toată dăruirea şi dragostea mea.

- Dacă tu zici aşa,... bine,... cum vrei. Credeam că ţi-a plăcut.

- Aş fi o mincinoasă să spun că nu mi-a plăcut. Ba mi-a plăcut mai ales că trăiesc aceste clipe pentru prima dată. Dar atât. Mai departe nu se poate. Dacă nu consideri că mă iubeşti suficient de mult să te însori cu mine, atunci pentru ce să-mi sacrific puritatea corpului? Poate mă consideri depăşită, acum de când totul are un nou sens şi bate vânt de democraţie. Fiecare să şi-o folosească cum crede de cuviinţă, eu rămân la principiile mele moştenite de la bunica materna: „Fii atentă: Numai cel ce-ţi pune cununa pe cap în faţa altarului să se bucure de puritatea ta.”

- Dacă aşa vrei tu, nu am nimic împotrivă. Credeam că mă iubeşti şi nu este o mare problemă faptul să avem o relaţie intimă amândoi.

- Gândeşti greşit. Dacă tot am ajuns până aici, mulţumeşte-te cu plăcerile obţinute pentru efortul de a mă conduce la zmeuriş şi dacă nu vrei să mai stai, poţi pleca, eu tot am venit să culeg zmeură aşa că pot rămâne şi singură în pădure. Nu ar fi prima dată şi cunosc drumul de întoarcere.

- De ce să plec? Rămân cu tine. Ce, mie nu-mi place zmeura?

Cei doi tineri s-au apucat să adune fructele zemoase şi puternic aromate, aruncându-le în gură după ce umpleau căuşul palmei. Cum începea să se amurgească, au hotărât să facă calea de întoarcere. Pe drum din când în când se mai opreau pentru câte o pupătură, până au ajuns la marginea satului, de unde după o tandră îmbrăţişare şi promisiunea lui Costache că va fi cuminte pe viitor şi nu va mai abuza de slăbiciunile ei trecătoare şi-au luat la revedere. Au stabilit că vor mai vorbi la atelier, fiecare plecând pe drumul său, spre casă.

Citeste mai mult…

DULCE COPILARIE

 

 

1979313367?profile=original

MOTTO: Dă-le oamenilor mai mult decât se aşteaptă şi fă-o în mod plăcut.

 

 

       Eram copil când toamna, după culesul viilor şi statul vinului din fiert, venea la tata un consătean care se ocupa printre altele şi cu pescuitul pe lacul Tatlageac.

Familia mea, în afară de cele opt hectare de pământ agricol, deţinea şi jumătate de hectar cultivat cu viţă de vie, la vreo patru kilometri distanţă de localitatea noastră. Din acest hectar, cam un ar era ocupat cu un soi de viţă de vie aromat. Strugurele avea un bob mare alb, acoperit cu un puf fin, care atunci când ţi se spărgea în gură, îţi împrăştia în cerul gurii o aromă deosebit de plăcută. Acest strugure era greu de cules, deoarece se scutura foarte uşor. La prima atingere neatentă, boabele se împrăştiau sub butucul viţei, făcându-ţi viaţa amară la adunat, însă, după fierberea mustului, acest soi de strugure îi împrumuta vinului un gust deosebit de aromat, aşa cum ar fi acum Busuioaca de Bohotin. Dar, raportată la suprafaţa de viţă şi cantitatea de struguri culeasă din via părintească, aroma era mult mai puternică decât a busuioacei.

Despre tata se spunea că avea vinul cel mai bun din comună. El, în fiecare an, înaintea culesului strugurilor, în primul rând, curăţa butoaiele confecţionate din stejar, le raşcheta, le spăla cu apă clocotită, etanşa capacele şi doagele cu papură şi apoi le trăgea pucioasă, ca să nu miroasă a mucegai. După aceea, butoaiele erau frumos aranjate pe suporţii confectionaţi de tata din grinzi de lemn de esenţă tare, în beciul adânc, ce se întindea până sub strada principală.

De la statul vinului din fiert şi până primăvara târziu, la noi soseau să cumpere sau să bea vin, cei mai importanţi oameni ai comunei şi ai raionului, aceştia din urmă veneau doar când aveau treburi “administrative” de rezolvat prin localitate şi erau aduşi de oficiali ai comunei. De asemenea, era şi un pescar de ocazie, care ne vizita să facă trocul cu tata, să-i dea peşte contra vin.

Cei din afara comunei, în general, erau invitaţi ai primarului, vecin cu noi şi prieten de familie cu părinţii mei. Primarul era un simplu croitor, fără prea multă carte, maximum patru clase, însă membru de partid la comunişti. El  crescuse şi copilărise împreună cu părinţii mei, ca vecini, motiv pentru care au rămas prieteni şi după ce acesta a devenit primar şi membru de partid la comunişti.

Asta a fost până la obligarea tatei de a intra în colectiv cu arcanul, cum s-a procedat atunci, la colectivizarea obligatorie, când Vasile Vâlcu – primul secretar la regională – a avut ambiţia să dea ţării prima regiune colectivizată în întregime.

Tata era, însă, fost simpatizant al Frontului Plugarilor şi această situaţie i-a atras multe necazuri, dar mai ales datorită faptului că fratele său cel mare – liberal de frunte - a fost declarat chiabur. Acest frate fusese numit primar, imediat după instaurarea regimului Petru Groza, însă nu de guvern, cum am presupune, ci de ruşi, care se stabiliseră în comuna noastră.

Printre motivele atribuirii statutului de chiabur, după ce comuniştii au ajuns la conducerea ţării, a fost şi faptul că  avea peste 25 hectare de pământ, batoză şi tractor şi curtea plină de animale.

Ca şi când acestea n-ar fi fost de ajuns pentru părinţii mei, naşii lor de cununie erau oameni bogaţi, cu averi întinse, care au fost deportaţi în zona Râmnicului Sărat, iar  agoniseala lor a fost confiscată şi transformată în proprietate a G.A.C-ului, formă de colectivizare forţată, după modelul rusesc. 

Casa lor a fost transformată în sediu de brigadă zootehnică, iar în numeroasele grajduri şi adăposturi pentru utilajele agricole, au fost amenajate grajduri pentru vacile confiscate de la ţărani, sau luate de la  ţăranii obligaţi să le predea ca dotă, odată cu intrarea lor în G.A.C.

De la comuna noastră - Pecineaga - până la lacul Tatlageac era  o distanţă cam de şapte - opt kilometri pe care pescarul nostru o parcurgea de câte ori mergea la pescuit, pe drum de ţară, cu cotiga la care înhăma  măgăruşul, singurul său mijloc de transport. Era un om sărac, care nu prea avea pământ să-l cultive, ca să-i ocupe timpul.

Comuna - după documentele existente -  ar data de prin 1857, când a sosit prima migraţie de ţărani din Crimeea.  Ei s-au oprit pe o aşezare  deja existentă, cu populaţie româno-tătară, numită Gherengic, care în limba turcă înseamnă „nu te apropia, mireasă”.

Legenda spune că pe acel loc s-au întâlnit căruţele a două nunţi şi cum nu era voie ca cele două mirese să se vadă, a urmat o luptă între nuntaşi. Pe acel loc a luat fiinţă, conform legendei, comuna Pecineaga de astăzi.  

A doua migraţie a fost în 1884, a plugarilor din zona Sibiului şi a Brăilei, urmată, la puţin timp, de cei din partea Râmnicului Sărat. Ei au format cartierul Vechi şi Băjenari. O ultimă migraţie a fost prin anii 1927-1928, a oltenilor şi tulcenilor.  Locul unde s-au aşezat, la marginea comunei, s-a numit cartierul Colonişti şi se întindea de la moara fraţilor Popescu, până spre extremitatea comunei, către mare.

Bunicii mei făceau parte din  cea de a doua migraţie, mocani ce au venit în transhumanţă cu oile din  zona  Sibiului, înainte de 1900, rămânând definitiv pe câmpiile mănoase din Dobrogea (bunicul) şi cei care au venit special pentru pământ din zona Brăilei si a Râmnicului Sărat (bunica), unde au fost împroprietăriţi cu pământ de către autorităţile locale din acele vremuri, într-o acţiune de aşa-zisă colonizare, ce urmărea stabilizarea lor pe acele meleaguri.

Pescarul, care aducea peşte părinţilor mei, era şi cel care trăgea clopotul bisericii în timpul săptămânii, la vreo sărbătoare sau vreun deces; de aceea i se spunea Nae Ceauşu, numele lui fiind, dacă îmi mai amintesc bine, Nicolae Ungureanu.

Venea seara la noi, când ştia că se întoarce tata de la muncile câmpului, să-i dea vin, şi în schimb, aducea peşte şi raci. De obicei, racii erau un fel de bonus pentru paharele de vin ce le consuma din cinstirea pe care o făcea tata fiecărui vizitator care îi trecea pragul casei. Nenea Nae prindea nişte peşti mari şi frumoşi, unii cu solzii cât moneda de un pol.

Tata, când era bine dispus, îşi alegea câte un solz mai mare şi fluiera din el diferite melodii de muzică populară. Când era supărat sau nu era în apele lui, începea să fluiere cântecul preferat al bunicii Floarea, mama sa:

“Bulgăraş de gheaţă rece,

 N-am cu cine îmi petrece,

Căci cu cine-am petrecut,

A pus faţa la pământ,

 Şi-a pus mână peste mână

Şi s-a făcut praf  ţărână....”

Acest cântec îl îngâna bunica, stând pe prispa casei bătrâneşti, sprijinită în baston, sau torcând din fuiorul de lână sau cânepă pentru ţesutul la război.

Dar apropo de război, bunica mea a prins ambele războaie mondiale. La primul, era domnişoară de vreo 22 ani, după cum ne povestea uneori. De la ea  învăţase şi tatăl meu cântecul şi îl cânta numai atunci când era supărat. În acele clipe, trebuia să eviţi să fii, cumva, motivul descătuşării furiei sale, stârnite din cauza cine ştie cărei pricini.

Tata era un om înalt, cu faţa roşcovană şi părul aspru tuns scurt, cu o mustăcioară roşcată, á la Hitler, bine legat, cu multă dăruire pentru familia sa. Înainte de a fi obligat să intre în G.A.C., atunci când s-a făcut colectivizarea Dobrogei cu forţa, a stat ascuns la lotul nostru de vie într-un bordei şi se ducea acasă numai noaptea, să ia alimente pentru a doua zi de muncă la câmp şi nutreţ pentru cai.

Lăsa căruţa la părinţii mamei, megieşi cu noi şi apoi venea acasă pe furiş, să nu-l prindă miliţienii şi să-l aresteze. Eu, fiind în vacanţa de vară, păzeam lotul nostru de vie, ca şi pe cel al bunicilor din partea mamei, care aveau un hectar la 50 m distanţă de al nostru, împreună cu bunica Floarea, în vârstă de 103 ani atunci.

Dormeam în bordeiul construit din lemne de salcâm şi paie, iar ca pat aveam uşa de la beci, pe care era aşternută o saltea umplută cu paie şi care se sprijinea pe câţiva chirpici din tizic. Tizicul era un material combustibil pe care părinţii mei îl obţineau din dejecţiile de la animale, amestecate cu paiele de la aşternutul aşezat de tata, atât la vaci, boi, cai sau oi, cât şi cel împrăştiat în bătătură, iar când grosimea stratului ajungea la 20-30 cm, se trecea cu tăvălugul tras de cai peste el să se taseze.

Vara, după fermentare şi evaporarea umidităţii din dejecţii, se tăia cu un satâr special, în bucăţi de 40x40 cm, care se ridicau pe verticală şi se lăsau să se usuce bine. Tizicul era folosit ca un combustibil ieftin pentru gătitul alimentelor pe plita amenajată în curtea din faţa casei, construită din bucăţi de olană şi pământ galben, amestecat cu pleavă de grâu.

Tata s-a tot ascuns cât a putut cu noi la vie, însă miliţianul, primarul şi instructorul de partid, văzând că nu pot raporta la organizaţiile raionale şi regionale de partid încheierea colectivizării în comună, până la urmă l-au pândit şi l-au prins când a venit acasă, apoi l-au dus în beciul miliţiei, unde a fost bătut de miliţianul Foca şi activistul de partid de la Raion.

Cum era printre ultimii din comună care nu se înscrisese “de bună voie” în colectiv, nu a avut altă alternativă decât să cedeze după trei zile de beci şi bătaie şi să semneze cererea de intrare.

A fost mare tragedie când au venit şi ne-au luat din curte  vaca şi viţelul, cei doi cai frumoşi - Mircea şi Cezar - doi armăsari tineri, boii - Plăvan şi Ciolacu – celui din urmă îi ziceau aşa, pentru că atunci când mergea la jug, arunca un picior într-o parte - şi toate utilajele agricole agonisite de tata şi mama de-a lungul căsniciei, muncind, atât pământul ce-l primiseră de la părinţii lor, ca dar de nuntă, sau cumpărat mai târziu, cât şi pe cel luat în arendă de la naşii lor de cununie, chiaburi şi cu multe hectare de pământ avute înainte de confiscare şi deportare.

A fost jale mare în neamul nostru în acea zi. Mircea a ajuns cal la şareta primarului Cotorişcă, aşa îl poreclise satul, care stătea lângă noi şi ori de câte ori trecea calul cu şareta pe la poarta noastră, mama izbucnea în plâns şi îl blestema pe primar. Cezar, mai tânăr cu un an decât Mircea, a ajuns calul preşedintelui de G.A.C. Erau doi cai tineri, graşi şi frumoşi, mândria părinţilor mei.

De aceste animale mă legau multe amintiri şi păţanii din timpul copilăriei. Încă îmi amintesc vara, când deja eram mai mare, aveam vreo 12-14 ani şi mă duceam la secerat cu fratele cel mic al mamei, care conducea secerătoarea bunicului şi avea la îndemână un bici lung, împletit din fâşii de piele argăsită şi îmbibate cu păcură.  El mă făcea să simt lungimea şi usturimea provocată de acest bici, când mă lovea  în timp ce mergeam călare, în faţa boilor şi mai mă prindea somnul, din cauza legănatului şi a  soarelui care la prânz dogorea din ce în ce mai tare, iar caii se abăteau de la brazdă sau încetineau ritmul.

O altă păţanie ce-mi vine pregnant în minte, este când eram la treierat la G.A.C. şi eu eram desemnat să port fierul, care ţinea cele trei lanţuri ce transportau grămezile de paie ieşite de la batoză, iar acestea erau trase de perechea de boi amplasaţi dincolo de şira cu paie. Două lanţuri înconjurau grămada mare de paie şi un altul trecea pe deasupra ei. Eu trebuia să împreun acele trei lanţuri cu inele la capete şi să le ţin unite cu ajutorul unei bucăţi de bară din fier, ca să pot conduce acest „târâş” cum i se zicea, deoarece paiele erau târâte până pe şiră de cei doi boi, apoi aranjate de câteva femei acolo. În această operaţiune, stăteam cu picioarele goale sprijinite pe lanţurile de jos şi mă ţineam cu o mână de lanţul de deasupra paielor şi de bară, ca să nu scap inelele.

Într-o zi, am nimerit cu piciorul sub lanţ şi norocul a fost că, scăpând din mână drugul de fier, lanţurile s-au desfăcut şi au alunecat fără să-mi rupă piciorul, accidentul soldându-se doar cu o porţiune mare de piele luată de lanţ de sub glezna piciorului meu.

Aveam vreo 16 ani la acea vreme, cam la vreo doi ani de când îl băgaseră pe tata cu arcanul în colectiv. Era în perioada de vacanţă a liceului şi trebuia să merg la G.A.C. în locul mamei mele.

Odată, mama a fost dusă cu forţa la prăşit împreună cu soţia primarului, singurele care „chiuleau” de la muncile câmpului, dar când soarele a început să dogorească puternic, au abandonat  amândouă sapele şi au plecat acasă pe jos, motiv pentru care tata a fost penalizat prin ştergerea a cinci zile de muncă din pontaj. Acelea au fost singurele ore lucrate de mama în G.A.C., restul zilelor fiind făcute de mine, în vacanţe, în contul ei, care era bolnăvicioasă şi nu putea să meargă la muncă la fel ca toate femeile din comună.

Îmi mai amintesc cum câştigam întrecerile de Bobotează, cu cei doi cai ai noştri, întreceri ce se organizau pe terenul viran de lângă pod. La început, fratele mai mare era victorios, apoi eu mai târziu. Vărul meu, şi totodată finul părinţilor mei, care îl cununaseră, cam  geambaş de felul său, iubea mult caii şi avea mereu cai tineri, graşi şi frumoşi, cu care se fălea prin comună, când îi plimba mergând în buiestru la căruţa cu leagăn şi păcănitori la roţi, de se auzea de la două străzi depărtare! Avea un harnaşament frumos din piele, cu mărgele albastre din porţelan şi ciucuri tot din piele, de franjurile cărora erau prinse, de asemenea, mărgele albastre, harnaşament pe care ni-l împrumuta cu această ocazie, să avem cel mai gătit cal din concurs.

Când se termina concursul, toţi tinerii participanţi la întrecere mergeau călări în faţa bisericii, iar preotul Barbu lua aghiazmă cu buchetul de busuioc înmuiat în cada mare, din faţa porţii bisericeşti şi stropea, în primul rând, caii şi călăreţii, apoi împărţea aghiazmă localnicilor veniţi la slujba de Bobotează.

Deseori veneam acasă cu fratele mijlociu de la botezul cailor, călare alături de el pe acelaşi cal, când îl găseam pe nenea Nae în curtea casei noastre, cu peşte şi raci, venit să ia în schimb vin de la tata, renumitul vin ghiurghiuliu, cum îi mai spunea bunicul din partea mamei.

Când eram mai mic, îmi plăceau racii cum se înroşeau după fierbere şi carapacele le păstram ceva timp, să mă joc cu ele, până le arunca mama la porci. Atunci am visat pentru prima dată că aş putea deveni pescar şi s-a născut în mine dorinţa de a merge şi eu la pescuit. In imaginaţia mea de copil, mi se părea o aventură deosebit de interesantă, pe care abia aşteptam s-o experimentez.

Era vară, după treierat şi aveam vreo şapte-opt  ani, când tata a pregătit căruţa, a umplut-o cu lemne de foc, ciocănei de la ştiuleţii de porumb curăţaţi de boabe, albia de spălat rufe, canapeaua pe care se odihnea bunica în faţa casei, lâna tunsă de pe cele cincisprezece oi, preşurile şi cuverturile ţesute de mama la război.

Cum acasă cu bunica nu aveau curajul să mă lase, bunica având cam 97-98 de ani pe-atunci, ea decedând la 104 ani, am aflat că plecăm la lac, la Tatlageac, să spălăm oile şi cele puse în căruţă de către mama. Mi se împlinea astfel şi mie, dorinţa de-a ajunge pe malul lacului să prind peşte.

Fiindcă în casă nu se găsea nicio sculă de pescuit, am plâns pe lângă tata să-mi pregătească şi mie o undiţă. Ca să scape de insistenţele mele, a îndoit un ac din trusa sa de cojocărie şi, după ce l-a înroşit la lumânare, l-a legat cu aţa de pe mosorul său de cusut căciuli şi bunde.

Apoi, a topit plumbul de la un glonţ rămas de pe timpul războiului, mai ales că în magaziile din curte fusese încartiruit un pluton de soldaţi din armata sovietică, când au intrat în Dobrogea, iar gloanţe se găseau peste tot prin grădină, când se săpa pământul. În loc de nicovală, tata folosea, când îşi ascuţea coasa, o ghiulea de tun, care, bineînţeles că avea explodată capsa detonatoare.

La sfârşit, din vârful unei tulpini de porumb, mi-a improvizat o plută legată cu aţă. Mai rămânea să taie o tulpină de stuf de pe lac şi undiţa ar fi fost gata!

Incântat nevoie mare că voi merge şi eu la pescuit pe baltă, am dat fuga în curte şi am căutat râme cu un cuţit de bucătărie în grădiniţa cu flori a mamei din faţa casei, astfel că mi-am asigurat o provizie îndestulătoare de momeală.

Cu mama în căruţă, care mâna caii şi cu mine tronând peste  toate bagajele ce umpluseră căruţa, precum şi cu tata pe jos, conducând oile, am parcurs cei opt kilometri până la lac.

Ajunşi acolo, ai mei şi-au ales un loc mai accesibil pentru coborât la nivelul apei, în vederea instalării pirostriilor pentru cazanul de fiert apă şi a canapelei pentru spălat preşurile. Căruţa a rămas în vârful coastei, în pantă, la câţiva metri de malul apei.

Tata se ocupa cu spălatul oilor murdare şi pline de capsule de ciulini. Chiar dacă lâna era acum scurtă, după tundere, nişte  ciulini ce creşteau pretutindeni pe marginea drumurilor din Dobrogea  se agăţau de lâna oilor sau cozile animalelor în timpul păscutului, provocându-le disconfort.

Tata nu m-a lăsat să-mi realizez prima mea partidă de pescuit, pentru că trebuia să am grija oilor, să nu  plece la păscut pe izlazul ce înconjura lacul şi să se împrăştie. Stăteam cu o nuia în mână şi le păzeam, dar gândul meu era numai la pescuit şi, din priviri, îmi tot alegeam locul cel mai ideal pentru aventura vieţii mele, pe care abia aşteptam s-o trăiesc.

După vreo două ore, tata a terminat de spălat oile şi trebuia să se apuce de cai şi apoi de lână, mama luptându-se cu preşurile şi cuverturile, frecând de zor cu peria de paie şi clăbucind cu nădejde cu săpunul făcut în casă tot de ea. Leşia rămasă de la fabricarea săpunului o folosea în apa care fierbea pe pirostrii pentru dedurizare.

După un timp, eliberat deocamdată de urgenţele spălării oilor şi cailor, tata m-a luat de mână şi m-a condus într-un spaţiu aflat în stuful crescut pe malul bălţii, aranjându-mi undiţa improvizată şi sfătuindu-mă să am grijă să nu cad în apă. Apoi s-a întors la munca sa, iar eu am rămas aşteptând să prind primul meu peşte, lucru ce nu s-a întâmplat defel! 

Plictisit şi dezamăgit de faptul că niciun peşte nu m-a băgat în seamă, m-am întors supărat pe cărarea de deasupra malului, cu undiţa pe spinare şi cutia cu râme în mână, când un şarpe de apă mi-a tăiat calea, fugind disperat spre lac.

M-am speriat aşa de tare, încât am rupt-o la fugă spre locul unde trebăluiau părinţii mei, ţipând din răsputeri: „Şarpele! Şarpele!” Undiţa şi cutia cu râme au rămas abandonate undeva, pe cărare. Tata a râs de spaima mea şi mi-a spus că, mai bine să am grija oilor, ca să nu se îndepărteze prea mult de căruţă.

Soarele bătea cu putere pe capul meu, aşa că mi s-a făcut o poftă teribilă de scaldă. Am coborât la malul lacului, lângă părinţii mei care munceau de zor şi luând albia ce nu-i mai folosea mamei, m-am urcat în ea şi dând din mânuţe, am ajuns la câţiva metri de mal. Mama, speriată, văzându-mă pe lac, striga să mă întorc la mal, să nu mă răstorn cu albia.

Dar eu visam că sunt într-o barcă adevărată şi mi-am promis în gând, ca atunci când voi fi mare şi voi câştiga proprii mei bani, să-mi cumpăr o barcă pe care să o folosesc la pescuit.

De teama tatei, care tot îmi repeta de “crucioiul, luna şi ceara mamei mele”, înjurătura sa preferată şi des utilizată la supărare, mai ales că fusesem invitat expres să ies din apă, dădeam din lăbuţe pe luciul apei, încercând să întorc albia spre mal. Tot aplecându-mă pe marginea ei, aceasta s-a răsturnat şi eu: bâldâbâc! în apa lacului, care era mai adâncă decât înălţimea mea.

Sigur că am înghiţit destulă apă, cât să mă panichez, ţipînd din răsputeri şi dând din mâini să mă menţin la suprafaţă. Tata a ajuns lângă mine şi, dintr-o zmucitură de corp, m-a ridicat din apă la pieptul său.

Apa nu era mai adâncă de un metru, aşa că m-a scos repede la mal, însă albia de rufe, eliberată de greutatea mea, plutea nestingherită pe baltă. A trebuit ca tata să facă alt efort pentru recuperarea ustensilei din lemn de tei, iar mama, cu o joardă  în mână, alerga după mine, cu poalele fustei legate în brâu, să mă altoiască pentru a-mi tăia pofta să mă mai avânt altă dată la plimbare pe lac, cu prima mea barcă improvizată.

Am fugit şi m-am ascuns sub căruţă, alături de Bobiţă, un căţel bălţat ce se ferea de căldura soarelui la umbra căruţei, cu limba scoasă de un cot. Aceasta a fost prima mea încercare de a pescui şi prima mea plimbare cu barca pe apă.

Am mai experimentat şi altă dată pescuitul pe lac.

La un kilometru de comuna noastră exista un lac, însă acesta nu a avut niciodată peşte, lucru pe care noi copiii nu-l ştiam. Nu era aşa de adânc pentru a fi periculos, însă era plin de broaşte.

În acest loc venea tata şi alţi consăteni, cu snopii de in sau de cânepă la topit, adică îi ţinea sub apă o periodă de timp până le putrezea tulpina. Când se realiza acest lucru, îi aducea acasă şi îi meliţa, adică pe un fel de ghilotină din scânduri de brad, lua mănunchiuri de cânepă sau in - ce avea în acel moment - şi îi presa pînă ce partea lemnoasă a tulpinei se spărgea şi rămânea doar fuiorul.

Apoi, trecea acest fuior printr-un pieptăn metalic special, numit darac şi elimina şi ultima urmă de parte lemnoasă, după care intrau bunica şi mama în activitate. Ele torceau fuiorul, năvădeau şi ţeseau pânză pentru saci din cânepă, la războiul ţinut la păstrare în podul casei. Iar din fuiorul de in pregătit după aceleaşi canoane, ţeseau pânză, din care ne făceau nouă, copiilor, cămăşuţe. De asemenea, pentru casă, confecţionau ştergare de pus la icoane, sau pentru şters vasele, mâinile şi faţa.

Într-o zi, mai mulţi copii de vârsta mea, până în zece ani, am plecat la acest lac, hotărâţi să ne scăldăm şi să prindem peşte. Cum la undiţele noastre nu venea niciun peşte, am început noi să-l prindem cu mânuţele. Aceştia erau de fapt mormoloci de broască, pui cărora nu le dăduseră încă picioruşele. Cu un asemenea trofeu m-am prezentat mândru în faţa mamei şi a bunicii, care locuia atunci cu noi.

Când au văzut ce am în mână, cele două femei au început să râdă cu poftă şi mi-au spus că o să mi-i prăjească mie la masa de prânz, ca să-i mănânc. Bunica Floarea, mama tatei, mi-a explicat că sunt pui de broască, nu peşte. Dezamăgit, i-am aruncat în mijlocul curţii, pradă curcilor, care s-au repezit imediat asupra “peştilor” mei, văzând că se mişcă. Mai ales, curcanul Samson, fudul nevoie mare, cu coada şi aripile înfoiate, s-a repezit la mogâldeţele ce mişcau în ţărâna bătăturii, luându-le pe rând în plisc şi înghiţindu-le cu plăcere.

Samson era curcanul care ne făcea masaj nouă, copiilor, pe spate. Ne aşezam în mijlocul curţii, cu burta în jos şi el venea, se urca pe noi şi ne bosolea cu picioarele pe tot spatele. Mama şi bunica se distrau văzându-l pe Samson cu câtă sârguinţă îşi îndeplinea misiunea. Cum începea să ne doară spatele de greutatea lui, sau din cauza ghiarelor care pătrundeau prin cămăşile noastre subţiri, încercam să fugim, însă când ne ridicam să scăpăm de el, se repezea cu aripile şi ne bătea, determinându-ne să ne ferim din calea lui, cât mai repede cu putinţă.

De atunci, nu am mai avut ocazia să mai merg la pescuit până târziu, când deja mai crescusem şi, împreună cu tata, ceilalţi doi fraţi mai mari ca mine şi cu alţi verişori, am mers cu căruţa, înainte de răsăritul soarelui, la pescuit pe balta Limanu.

Acolo foloseam unelte mai performante, adică doar cârligele erau de cumpărat şi nailonul de la câmpul undiţei, restul erau tot improvizări la plută şi prăjină. Nu-mi mai amintesc cât peşte am prins, însă văd şi acum, cu ochii minţii, cum am alunecat la un moment dat pe panta udă de la malul lacului şi am căzut în apă, udându-mă complet. Am tremurat suficient de tare până s-a ridicat soarele să-mi usuce hainele...

Această întâmplare s-a repetat după vreo 30 de ani la Dunăre, când, după nişte inundaţii, crescuse iarba mare pe malurile fluviului, iar eu, din neatenţie, uitându-mă la peştele prins de nepotul meu Dănuţ, m-am dus direct în apă. Doar ţigara mi-a rămas aprinsă la suprafaţa apei, căci păţania scăldatului m-a surprins cu ea în gură. 

Pe atunci fumam, după prostul obicei al unor pescari...

În ziua aceea de pomină, am avut ghinionul ca soarele să nu se ridice toată ziua şi frigul pe care am fost nevoit să-l suport, nimeni nu l-a mai îndurat, niciodată! Noroc că am împrumutat de la rudele care mă însoţeau la pescuit nişte haine uscate, că altfel nu mai ajungeam sănătos acasă. Bătea un vânt tăios de trecea şi prin hainele uscate, darmite prin cele îmbibate cu apă. Oricum, nu am mai reuşit să mă ocup cu pescuitul în continuare, ci cu tremuratul de frig şi încălzitul cu vinul adus pentru delectare pe malul Dunării, în timpul partidei de pescuit, aşa cum obişnuiesc mai toţi pescarii de prin părţile noastre.

Pe perioada copilăriei mele nu am mai avut ocazia să experimentez nici pescuitul şi nici plimbarea cu barca, decât mulţi ani mai târziu, când eram elev în clasa a VIII-a la liceul “Nicolae Bălcescu” din Medgidia.

Acolo am avut ocazia să mă bucur de plăcerile pescuitului pe canalul care mai târziu va deveni Canalul Dunăre – Marea Neagră. Asta se întâmpla de obicei duminica, dar nu în fiecare după amiază, din cauza rigorilor de la internat, unde pedagogul era mai mare decât directorul. Mă mulţumeam, desigur, cu liberul de duminică pentru a merge pe canal la pescuit.

Scule de pescuit nu aveam şi nici la internat nu puteam să le ţin. Mama îmi povestise că are un fel de văr la Medgidia, spunându-mi şi cum îl cheamă. Nu ţinuse legătura cu el până la sosirea mea la Medgidia.  Am început prin a întreba în stânga şi în dreapta şi aşa am aflat că există o familie cu numele acela şi că persoana respectivă este miliţian în oraş.

Dând fuga la miliţie să întreb de cetăţeanul respectiv, în scurt timp am avut legătura cu el, omul recunoscându-mă de rubedenie, după ce i-am expus un amănunţit istoric al originii înrudirii noastre dinspre mamă.

De la el făceam rost de nişte beţe din trestie şi de restul necesar pentru a merge la pescuit. De fiecare dată, după partida de pescuit, nu uitam să  înapoiez uneltele şi peştele prins, ca să nu mi le confişte pedagogul şi să-mi ia prada pescuită pe canal, mai ales că la internat nu aveam ce face cu peştele.

Într-o duminică de dimineaţă, cum stăteam conectat la partida de pescuit, aşteptând carasul să muşte din momeală, am văzut că în spatele meu s-au amplasat vreo trei–patru vlăjgani tineri şi muşchiuloşi.

-   De unde eşti, bă? mă întrebă unul, care părea şeful găştii.

-   Din Constanţa - zic eu, ca să nu-l derutez cu numele unei localităţi care, poate, lipsea din cunoştinţele sale geografice.

-   Dumnezeii mă-tii de neisprăvit, ăia m-au bătut pe mine! şi bâldâbâc cu mine în apă, aşa cum eram îmbrăcat, în singurul meu costum pe care îl aveam, direct în canal, la peste doi metri adâncime.

Speriat, ţipam şi dădeam din mâini să ies la mal, căci nu prea ştiam să înot,  ceea ce i-a amuzat pe vlăjgani, care au plecat cu toţii râzând, lăsându-mă în plata Domnului, să mă descurc singur cum pot. Chinuindu-mă ca vai de lume şi înghiţând din belşug apă plină de mâl, am reuşit să mă prind de vegetaţia de la mal şi am ieşit murat, din cap până în pantofii cu talpa din azbest, care erau găuriţi  deja de pietrişul peronului gării vechi din Constanţa.

Mama îmi cumpărase, din puţinii ei bani, o pereche de pantofi noi, să merg şi eu la liceu mai bine îmbrăcat, să nu par ceea ce eram de fapt - fiu de ţăran. Nu ştia că talpa din azbest, pe care o aveau pantofii, dispărea la prima ploaie sau se găurea din cauza pietrişului pe care îl călcai. Îi cumpărase şi ea din  bugetul familiei, disponibil pentru această nouă perioadă din viaţa mea.

Ieşind cu greu din canal, undiţa nu am mai gasit-o, dar nici timp să o caut nu am avut, prima mea grijă fiind să mă îndepărtez cât mai curând de malul canalului. Eram totuşi fericit că scăpasem destul de uşor şi nenorociţii ăia nu-mi luaseră singurii mei bani daţi de mama, o sută de lei albastră, care erau bani de urgenţă, sau forţă majoră.             

Acest caz de forţă majoră tocmai sosise, căci hotărâsem să plec din oraş. M-am dus direct la aşa zisul unchi, cum îi ziceam eu, cel care îmi împrumuta mereu sculele de pescuit. Când i-am povestit ce am păţit şi m-a văzut în ce hal arăt, după descrierea pe care am făcut-o individului, mi-a spus că acela era unul dintre ţiganii de care era plină Medgidia la acea vreme, fost puşcăriaş, abia eliberat. Nu era mare lucru că şi-a găsit să se distreze cu mine, dar, în imaginaţia mea, acest incident a produs un adevărat cutremur.

De aceea, primul lucru pe care l-am făcut, când am ajuns la internat, a fost să-mi adun toate lucrurile şi să fug la gară pentru trenul către Constanţa. După o asemenea experienţă amară, nimic nu mă mai putea reţine în acest oraş şi odată ajuns acasă la ţară, nu am mai vrut să plec înapoi, nici dacă mă omora tata în bătaie cu biciul.

Cu nu ştiu ce alte aranjamente, tot printr-o rudă de-a mamei, actele mi-au fost transferate la liceul “Ana Ipătescu” din Constanţa şi aşa am devenit elev al acestui liceu, amplasat în partea veche a oraşului, doar la câteva sute de metri de malul mării.

A fost o altă viaţă aici, atât cea de elev, cât şi cea de viitor pescar, mai ales că acum locuiam în centrul oraşului, la sora mamei, căsătorită în Constanţa cu un bucătar de pe nava-pasager de croazieră internaţională “Transilvania”.

Aici puteam să merg în voie la pescuit, mai ales că aveam un verişor de vârsta mea, şi el elev la  şcoala profesională de la I.M.U Medgidia, de unde ieşea strungar sau frezor. În fiecare sâmbătă după-amiaza, când sosea el de la Medgidia, ne pregăteam pentru a doua zi de pescuit şi mergeam, ori la Ghiolul Mic de la Mamaia, ori la mare, la guvizi.

Când ajungeam acasă, mereu aveam peşte suficient pentru a o bucura, mai ales, pe bunica sa Suzana, o unguroaică neaoşă din Transilvania, fostă barmaniţă într-un birt din Cluj-Napoca. Ea ne povestea, în timp ce-şi bea nelipsita ei cafea şi fuma tacticoasă o ţigară, că atunci când se îmbăta vreun consumator şi avea chef de scandal, îl lua în spinare şi îl arunca direct în stradă. 

Din acest motiv, îi ştiau toţi de frică şi porecliseră birtul “La unguroaica afurisită”. Nimeni nu sufla în faţa ei. Nici acum nu-mi dau seama cum a ajuns bunicul verişorului meu de i-a sucit minţile şi a adus-o la mare, în calitate de soţie de vaporean. Poate a cucerit-o cu meseria aceasta, căci, atât bunicul vărului meu, cât şi tatăl lui, lucrau pe renumitul pasager “Transilvania”.

Ca adolescenţi, în afara pescuitului, găseam tot felul de posibilităţi să ne petrecem timpul liber. Uneori ne alăturam şi noi tinerilor, care făceau sâmbăta seară sau duminica o “talpă” între Poştă şi Piaţa Ovidiu, sau mergeam în gaşcă - băieţi şi fete - la subsolul unei clădiri naţionalizate, transformată în bloc de locuinţe muncitoreşti, care fusese cândva hotel - actualul hotel Palas.

Cu un magnetofon Tesla, participam la renumitele “ceaiuri” ale acelor ani, sau “reuniuni tovărăşeşti”, cum se vor numi mai târziu. De fapt, acolo locuia unul dintre amicii noştri, care împreună cu mai mulţi băieţi, amenajase două încăperi de la subsol, acceptabile pentru pretenţiile noastre tinereşti. Fetele nu făceau nazuri referitoare la luxul încăperilor, aşa că petreceam sâmbătă seară la dans şi pupături prin cotloanele mai întunecoase ale subsolului. Din puţinii bani pe care îi aveam fiecare, cumpăram câte o bere sau o sticlă de Cico pentru fete.

Alteori, mergeam la dans la Clubul D.N.M., însă era riscant acolo, pentru că intrau tot felul de tipi şi persoane dubioase, de prin Piaţa Chilia, sau docheri, cărora, dacă  le plăcea o tânără, indiferent dacă era însoţită sau nu, o abordau direct, iar partenerul putea fi repede luat la bătaie.

Perioada liceului a trecut repede şi, după absolvirea lui, fiecare şi-a urmat cursul propriei vieţi. Apoi, grupul nostru de prieteni s-a risipit aşa cum s-a şi format, repede şi fără regrete. Erau prietenii de conjunctură, fiecare era amic cu cineva şi celălalt, la rândul său, cu altcineva, însă o adevărată prietenie nu s-a legat niciodată.

Doar ne simţeam bine între noi, indiferent dacă eram băiat sau fată, pentru că eram tineri cu toţii. Niciodată nu ne-am pus problema unor prietenii adevărate şi, de aceea, nici nu au rămas regrete că aceste prietenii nu au dăinuit de-a lungul timpului. Au fost nişte relaţii pe timpul adolescenţei şi atât.

 

Citeste mai mult…

RATACITI PE MARE

1979314032?profile=RESIZE_1024x1024

 

 

         Într-o zi de duminică a lunii iunie anul trecut, eram pe malul mării la bărci, cu intenţia de a ieşi la pescuit pe mare. Vremea nu era una dintre cele mai favorabile. O ceaţă densă acoperea totul. Nu se distingea nimic mai departe de zece metri distanţă. Cum era zi nelucrătoare, l-am luat în barcă şi pe amicul meu mai tânăr Gică Ivănoiu zis Gogu Piticu că nu avea mai mult de un metru şaizeci ca înălţime, să-mi ţină de urât. Avea şi el barcă dar nu-i mergea motorul. Încă era noapte. Ajutându-ne toţi cei care aveam bărci la malul mării dispuşi să plece totuşi la pescuit şi pe o asemenea vreme, am dat bărcile la apă. Gogu trăgea uşor la rame iar eu pregăteam motorul pentru pornit. Luminile falezei se vedeau ca nişte gheme mici galbene învelite într-un strat gros de ceaţă ce pătrundeau prin textura hainelor de vară. Începeai să-i simţi neplăcerile provocate de umezeala ceţii căzute peste oraş şi mai ales peste mare.

         Când am depăşit digul de protecţie am tras de sfoară şi motorul a pornit turându-se dornic de o nouă aventură în necunoscut. Gogu a scos ramele de pe strapazane şi le-a aşezat în barcă. Cuplând motorul pe marş, ne deplasam încet perpendicular pe mal, să nu ne rătăcim de la început. Aşa puteam aprecia când ne-am deplasat vreo milă după ceasul telefonului. Ştiam ca facem cam trei km într-o jumătate de oră pe mare liniştită. Marea nu era agitată, era doar uşor ondulată, tocmai bună de pescuit.

Până se lumina de ziuă tot mai erau vreo trei sferturi de ceas. Nici nu am făcut cred două sute de metri că motorul s-a oprit instantaneu. Era a doua oară când se întâmpla, motorul fiind nou şi încă în rodaj. Avea rezervorul full cu benzină şi mai aveam ca rezervă un bidon de doi litri jumătate plin, aşa că alta trebuia să fie cauza.

         Trăgeam de vreo cinci minute la sfoară şi motorul tot nu pornea. Bănuiam ce s-a întâmplat. Rezerva de benzină o ţineam într-un PET de doi litri jumătate în care a fost bere şi capacul avea în el pentru o etanşare mai bună o folie subţire din plastic. Benzina dizolvase folia şi bucăţele de plastic înfundase jiclorul carburatorului. Nu aveam cum să-l repar din două motive: era în garanţie şi nu aveam voie să umblu la el, nu se vedea nimic fiind încă noapte şi o ceaţă densă pe deasupra.

         Gogu trăgea din nou la rame dar nu mai ştiam în ce direcţie mergeam acum. Cât am fost cu motorul oprit şi tot trăgeam de sfoara de pornire, barca şi-a schimbat direcţia. Nu se mai vedeau nici luminile oraşului care pe o noapte fără ceaţă s-ar fi văzut şi de la 3-4 mile. Acum nu cred că aveam două sute de metri. Se distingeau nişte umbre şi noi credeam că ar putea fi oraşul. Tot trăgând de sfoară, la un moment dat motorul a pornit. Şi când l-am cuplat la marş s-a schimbat iarăşi direcţia motorului. Mergeam în necunoscut. La un moment dat am zărit iar luminile ca nişte ghemotoace galbene. Înseamnă ca ne întorceam spre mal, aşa că am întors să încercam să le ţinem mereu în pupa, astfel să ne îndreptăm spre larg. Motorul torcea frumos. Parcă nici nu existase incidentul care ne-a dezorientat de nu mai ştiam încotro mergem. După timpul parcurs ar fi fost normal sa fi ajuns în zone bune de pescuit. Nici vorbă. Lăsam motorul la ralanti să putem auzi şi alte motoare după care să ne ghidăm încotro să ne îndreptăm.

         În prova văd că apare umbra unui dig. Când am ajuns la mai puţin de zece metri de el am schimbat repede direcţia bărcii, altfel intram direct în stabilopozi şi spărgeam barca. Mergând paralel cu digul am ajuns la capătul lui. Ştiam că atât la Mangalia cât şi de-a lungul întregului litoral digurile sunt scurte şi trebuia să ajungem la capăt repede. Doar cel de la intrarea în port era de aproape un km lungime, restul sub suta de metri.

         Am depăşit digul şi ne îndreptam spre mal să vedem unde suntem. Nu eram aşa de departe chiar dacă am mers mai mult de jumătate de oră în necunoscut pe mare. Dintr-o dată a apărut în faţa bărcii plutind o parâmă groasă de care erau legate resturi de plasă. Dacă nu ridicam repede motorul, rupeam axul de propulsie al elicei în parâmă.

         Ridic repede motorul şi Gogu cu o ramă dirijează barca spre plajă. Cobor din barcă şi merg pe plajă să văd dacă cunosc ceva. Am dat de discoteca circulară de pe plaja Venus, astfel am aflat unde ne aflam. Din nou am trecut peste parâma cu plase rupte, smulse de furtună cine ştie de pe unde şi purtate spre mal şi apoi pornind motorul am încercat să mergem paralel cu digul. Trebuia astfel să ne îndreptăm spre larg. Cu toate că încercam să ţinem barca direcţionată spre larg, barca a mers tot unde a vrut ea.

După încă un sfert de oră de mers în necunoscut sperând că suntem suficient de în larg să găsim zone cu piatră şi scoică, unde stă ascuns guvidul, am oprit să încercăm să pescuim. Deja se luminase, dar acest lucru nu a făcut decât să schimbe culoarea mediului care ne înconjura, din negru în gri. Lipsa vizibilităţii mai mare de zece – cincisprezece metri în jurul nostru persista. Din când în când scoteam chiote a la Tarzan, poate ne răspundea cineva. Nimic. O linişte mormântală, umezeală şi o ceaţă care îţi pătrundea în oase.  Doar pescăruşii se aşezau lângă barcă, aşteptând să le aruncăm ca de obicei peştii mai mici. Am aruncat ancora şi am început să pescuim. Dădusem peste un loc unde peştele mânca binişor. Cum se rărea, cum dădeam drumul la parâmă să schimbăm locul. La un moment dat am ieşit de pe zona cu piatră şi am dat peste nisip. Nu mai prindeam nici un peşte. Am plecat iar în necunoscut. Încercasem să pescuim cu câţiva metri mai lateral când am revenit de unde am oprit prima dată, trăgându-ne pe parâmă, dar fără rezultat în mincioguri.

Stăteam tăcuţi pe mare şi nu se auzea decât clipocitul apei lovindu-se de copastia bărcii. Nu mai aveam curajul nici să schimbăm impresii despre aventura noastră. Nu ştiam unde ne aflăm, cât de departe de mal suntem şi dacă ceaţa se va ridica aşa curând. Nu puteam să plecăm spre mal deoarece nu ştiam unde este malul. Dacă ne îndepărtam şi mai mult spre larg? Benzina pe care o aveam era suficientă pentru o ora de mers, dar dacă era necesară mai multă? Tremuram de frig  în tăcere, aşteptând ca peştele să mişte în cârlig. Ceaţa ne pătrunsese cu umezeala ei prin hainele subţiri de vară şi acum îi simţeam neplăcutul efect. Dacă ar fi apărut soarele se zvânta îmbrăcămintea de pe noi şi deveneam mai optimişti. Câte un cormoran se auzea fâlfâindu-şi aripile pe lângă barcă. Dacă sunt cormorani  înseamnă că nici malul nu-i departe. Ei nu se avântă prea mult în larg. Pescuiesc la apă mai mică de zece metri să poată ieşi repede la suprafaţă. Erau doar speranţe că nu suntem departe în larg. Dar unde? Nici sirena de ceaţă de la intrarea în port nu se auzea. Însemna că nu suntem aproape de port. Unde om fi oare? Ne întrebam în sinea noastră fără să avem curajul s-o facem cu voce tare. Peştele nu mânca cu toate că uneori eram pe zonă cu piatră. Se simţea la mână când trăgeam de volte. Porneam iar pentru câteva minute în necunoscut, să schimbăm locul.

         Noi credeam că mergem tot spre larg deoarece alegeam ca direcţie orizontul cel mai strălucitor, de unde trebuia să apară soarele, deci credeam că mergem spre răsărit şi totodată spre larg, însă până la urmă s-a dovedit că mergeam de fapt paralel cu malul la vreo câteva sute de metri depărtare. Apa era de peste şapte metri, deci tot aveam cinci sute de metri de mal.

         Mergând spre orizontul iluzie, la un moment dat s-a spart ceaţa şi am descoperit o lotcă cu vreo patru persoane în ea venind spre noi la rame. Terminaseră benzina. Deci de unde veneam noi era malul. Barca era din zona Neptunului. Asta înseamnă că noi am rătăcit tocmai la vreo şase km de locul de acostare, tocmai prin zona Olimpului, unde nu mai fusesem niciodată.

         Era ora zece şi noi nu aveam mai mult de 3 kg de guvid. Iar ne-am schimbat locul. Am reumplut rezervorul cu benzină. În sfârşit a ieşit şi soarele iar ceaţa s-a risipit spre mal. Spre larg încă mai persista dar vedeai la aproape o sută de metri distanţă. Când am văzut că suntem deasupra zonei prezidenţiale din Neptun, ne-am îndreptat spre Cap Aurora unde veneam de obicei la pescuit, fiind zonă cu multă piatră şi scoică. Aşa ne îndreptam şi spre casă. Am mai încercat în câteva locuri, dar aveam ghinion. Nu avea guvidul chef de masă, aşa că am abandonat pe la ora unu pescuitul. Mai mult am rătăcit pe mare decât am pescuit.

         După vreo câteva ore de orbecăit pe mare în necunoscut, cu teama în suflet că ne putem rătăci spre larg îndepărtându-ne atât de mult încât să nu vedem malul chiar şi la ridicarea ceţii, ne îndreptam spre Mangalia cu maximum 4 kg de guvid fiecare şi cu o experienţă nouă. Nu era prima dată când am plecat pe ceaţă şi am reuşit să ajungem la mal, dar atunci mergeam trăgând la rame, nu ne îndepărtam aşa departe de mal, pe când acum aveam motor şi posibilitatea de a ne rătăci era cu mult mai mare. Ne-am scos barca pe mal unde am mai găsit câţiva colegi sosiţi, însă la fel de ghinionişti ca şi noi, chiar dacă nu s-au rătăcit aşa de departe cum am păţit noi. Nu ne era teamă prea tare. Aveam telefoanele cu noi şi la o adică, dacă intram în panică şi nu ne mai descurcam să ne orientăm, sunam la poliţia de frontieră să ne găsească, chiar dacă riscam o amendă în caz extrem. De atunci a mai fost ceaţă pe mare, însă eu nu am mai ieşit mergând la spital, la operaţie care m-a ţinut la mal până la sfârşitul anului.

 03.01.2012 - MANGALIA

Citeste mai mult…

Plânsul puiului de lebădă

 

1979312694?profile=RESIZE_1024x1024Afară, vântul turbat al Dobrogei sufla puternic, spulberând zăpada aşezată peste întreg oraşul, în cele trei zile de ninsoare continuă. Un ger năpraznic, cum nu a mai fost pe litoral din 2006, a început să îngheţe marea la mal. Stolul de lebede stătea la adăpostul digului din zona hotelului Paradiso, plutind pe apa puţin adâncă. Erau toate cele 36 lebede adunate în familii, ce întregul an au încântat privirile turiştilor şi ale localnicilor. Nu existau rivalităţi între grupurile de păsări, însă fiecare familie avea un mascul dominant, care o conducea. În cazul unei “agresiuni” externe, se lupta cu aventurierul ce dădea târcoale vreunei femele din grupul său.

Lebedele stăteau adăpostite, plutind la picioarele stabilopozilor din incinta bazinului şi se încălzeau între ele, ferindu-se de urgia de afară. Printre cele mai mature se aflau şi puii din  vara aceasta, fără experienţă şi fără adaptare la urgia vremii de afară. Incă aveau penele colorate gri, abia din anul  trei de viaţă devin albe complet.

Valurile se izbeau cu forţă de diguri, aruncând cu furie apa înspumată peste îngrămădirea de pietroaie şi stabilopozi, apoi se  împrăştiau pe suprafaţa digului, care vara este loc de promenadă al turiştilor sosiţi la mare, mai ales seara, sub razele lunii şi ale iluminatului public de pe faleză.

La fiecare val se depunea un strat de gheaţă, din ce în ce mai gros. La un moment dat, masculul dominant al cârdului ieşi din apă şi se adăposti pe plajă, sub malul falezei. Stăteau toate adunate la un loc, pentru a se feri de urgia iernii. Niciodată nu a mai fost o asemenea vreme, de când aceste păsări s-au aclimatizat şi nu au mai părăsit litoralul, pentru a însoţi stolurile de păsări migratoare. Doar acum trei ani a mai fost un asemenea ger năpraznic, când marea a îngheţat la mal peste două sute de metri spre larg.

Noaptea se apropia de întâmpinarea zorilor. Era o noapte întunecoasă, fără stele, fără posibilitate de orientare. Doar licăritul slab al becului de veghe de la staţiunea meteorologică de lângă hotel mai arunca o scânteie de lumină spre cârdul de lebede îngheţate.

Zorile începeau să-şi facă apariţia. Situaţia era dezolantă. Valurile se repezeau cu forţă în dig, aruncând cu putere sute de hectolitri de apă rece spre cârdul de lebede. Stratul de gheaţă îşi mărea mereu dimensiunile. Cum începu să se mijească de ziuă, masculul dominant, îşi luă întreaga comunitate de păsări graţioase şi se ridică în zbor, îndreptându-se spre lacul Mangalia, lac cu apă mică, cu hrană şi cu adăpostul oferit de pâlcurile de stuf.

Aici, ele se puteau adăposti împotriva vitregiei vremii şi aveau ca hrană peştişorii amorţiţi de apa îngheţată. Întregul cârd ateriză pe luciul lacului, grupându-se spre mal. Apoi, începu pescuitul, afundându-şi ciocurile în mâl şi căutând moluşte sau peştişori.

Gerul strângea tare şi vântul sufla cu putere şuierând printre stufuri. Sesizând pericolul îngheţării apei, gânsacul dominant ieşi pe un plaur din turbă şi stuf, cu întregul cârd de lebede după el. Doar un pui nevolnic şi neexperimentat mai rămăsese să  caute de mâncare, ignorând pericolul de-a rămâne prizonierul gheţii.

Gerul îşi intensifică tăria, vântul suflă tot mai tare. Întreaga suprafaţă de apă se cristaliză instantaneu, prinzând puiul de lebădă în ghearele necruţătoare ale gheţii. Văzând că nu mai poate înota spre plaur, puiul începu să ţipe după ajutor.

Tot grupul de pasări intră în panică. Ţipau, băteau din aripi pornind spre malul plaurului, sau se retrăgeau într-o gălăgie generală, chemându-şi puiul pe plaur. Păsările cu experienţă au început să spargă gheaţa de la mal cu ciocurile, încercând să ajungă la pui, pentru a-l salva. Se agitau cu aripile, învârtindu-se  mereu în porţiunile sparte,  să nu îngheţe apa la loc, însă gerul era prea puternic, iar puiul prea departe. Deja, exista riscul ca întreg stolul să rămână prizonier al gheţii nemiloase.

Doar la câţiva metri de stol, puiul plângea după ajutor, văzând cum păsările pornesc spre plaur, abandonându-l. Plângea puiul, plângeau şi lebedele, scoţând sunete de jale. Erau neputincioase. Nu aveau cum să-l ajute pe nesăbuitul pui. Într-un târziu, s-au retras toate pe plaur pentru a nu pieri întregul stol în capcana gheţii.

Afară, gerul deveni din ce în ce mai tăios. Peste drum, a început să îngheţe şi marea la mal. Stabilopozii şi bolovanii de piatră erau deja albi şi acoperiţi cu ţurţuri de gheaţă. Doar puiul de lebădă mai era acolo captiv şi plângea în strânsoarea gheţii, însă glasul său era din ce în ce mai slab.

Deodată, căţeluşa Molda, o corcitură maidaneză, cu picioarele scurte şi strâmbe, ce se pripăşise pe lângă clădirea bufetului sezonier al ADRAS- ului, auzi ţipătul de disperare al puiului de lebadă, alergă repede la malul apei, apoi făcu imediat  calea întoarsă şi lătră la uşa paznicului, zgârâind tocul uşii cu ghearele, pentru a-i atrage atenţia, să-l scoată afară în gerul ce crăpa pietrele.

Nicolae Matei păzea de ani de zile această clădire. Acum moţăia la căldura unui calorifer electric. Era cald şi bine în cameră. La un moment dat,  i se păru că o aude pe Molda lătrând şi-şi puse întrebarea: “Cine putea să apară pe o asemenea vreme vitregă?”

Molda însă, lătra cu putere la uşa camerei, apoi fugea spre malul lacului, într-un “du-te, vino” neîncetat. Când Nicolae se uită pe fereastră, văzu cursele repetate ale căţeluşei. Aceasta zgârâia cu insistenţă la uşă şi lătra continuu. Paznicul nu prea avea chef să părăsească căldura camerei, să vadă ce vrea căţeluşa. Dinspre lac nu putea să vină niciun pericol, care să ameninţe siguranţa clădirii aflată în paza sa.

Totuşi, enervat de insistenţele căţeluşei şi intrigat de cursele acesteia, peste şosea, spre malul lacului, îşi învinse repulsia de a ieşi în ger şi vânt şi porni pe urmele Moldei, luându-şi pe umeri şuba călduroasă. Ajungând împreună cu căţeluşa pe malul lacului îngheţat şi  văzând puiul de lebădă, prins în strânsoarea nemiloasă a gheţii, cum dădea din aripi din ce în ce mai slab, îşi dădu seama de situaţie.

Ştia că apa este mică, însă nămolul adânc. Lăsă şuba jos şi fugi repede spre clădirea bufetului, de unde începu să care pe mal blaturile meselor folosite vara la servirea clienţilor. Aşeză un blat pe gheaţă, apoi păşi pe el, montând altul în continuare, până când ajunse la puiul de lebădă.

Gheaţa se spărgea sub greutatea omului, dar blatul de masă nu se scufunda mai mult de câţiva centimetri, abia de îi uda cizmele. În sfârşit, ajunse foarte aproape de pui. Pasărea ştia că nu îi este duşman, fiind obişnuită cu prezenţa oamenilor, aşa că se lăsă luată din apă, după ce Nicolae sparse gheaţa din jurul ei.

Cu puiul în braţe fugind cât îl ţineau picioarele sale bătrâne, Nicolae intră în camera încălzită şi, acoperindu-l cu o haină, îi cercetă aripile şi picioarele. Constată cu regret că are un picior fracturat. Îl lăsă jos şi reveni din magazia cu materiale cu o scândurică, din care cu ajutorul cuţitului, confecţionă repede două atele.

Puiul fusese prins de gheaţă exact pe încheietura unuia dintre picioare, care se frânsese. Nu va mai putea înota cîteva săptămâni, însă de zburat va zbura şi va înota, după vindecarea completă, la fel de bine ca şi înainte de accident.

După această operaţie, se hotărî să-l păstreze în cameră, până la vindecarea piciorului frânt. Aşa va avea şi el o ocupaţie, nu se va mai plictisi şi poate îl va îmblânzi. Nu era o problemă să-l păstreze. Lebedele sunt învăţate cu oamenii, care le aduc de mâncare în timpul anului, aproape zilnic. Vin şi mănâncă direct din mână, mai ales de la copii.

A urmat o perioadă de timp, în care puiul, cu piciorul între atele, păşea prin căldura camerei, fără să se mai ferească de salvatorul său. Ridica aripile încercând să se echilibreze şi ţipa ueori chemându-şi familia. Nu era mofturos, mânca fără nazuri pâinea pusă într-o farfurie de Nicolae. “Se va obişnui cu timpul!”, îşi spunea Nicolae. Trebuia să-i dea un nume,  să-l poată striga să vină la masă. Aşa şi făcu.  Pentru că era salvat din ghiarele gheţii, s-a gândit să-l boteze Gheţuş. Acum Nicolae avea o nouă ocupaţie şi un nou prieten, care îi ţinea de urât în lungile zile de plictiseală. 

Când ziua mergea acasă să-şi ia de mâncare şi să se schimbe de îmbrăcăminte, soţia sa geloasă din fire, nici la bătrâneţe nu-l slăbea, mai ales că-l ştia singur pe malul mării, unde putea să primească orice vizită. Văzându-l că de la o vreme îşi ia mai multă hrană ca de obicei, a devenit bănuitoare când îl vedea îndesând în sacoşă o pâine şi jumătate. Ba mai lua şi tot ce era comestibil prin casă, în general produse de panificaţie.

- Pe cine ai cu tine la baracă?

- De ce?

- Uite aşa, văd că mai hrăneşti pe cineva.

- Deocamdată nu ştiu ce este, băiat sau fată, răspunse el mucalit.

- Cum aşa?

- Pur şi simplu. Nu am cum să ştiu ce este.

- Păi, nu ai observat, are sâni sau…., mă rog….

- Nu.…

- Şi, unde ai agăţat-o?

- Nu am agăţat-o, ci am găsit-o, sau… poate… l-am găsit! Dar, de ce te grăbeşti cu întrebările? făcea el pe misteriosul, dornic să-şi fiarbă soţia în oală seacă, fără apă.

- Eşti întreg la minte?

- Da,…. într-un fel.

- Crezi?

- Da, cred.

- Poate bolnav, cumva?

- Eu?... El sau ea… sigur este.

- Ce are? Nu înţeleg.

- Un picior rupt din cauza gheţii.

- Unde l-ai sau ai găsit-o?

- Pe lac, prins în gheaţă.

- Omule, vrei să mă omori? Ce căuta un copil pe lac, în gheaţă?

- Nu am spus că este un copil.

- Dar ce este atunci, dacă nu este copil?

- Un pui de lebădă.

- Ah! Vai! Chiar ai vrut să fac infarct?

- Nu! Ţi-am răspuns doar la întrebări.

- Eşti nebun, omule! Du-te la medic să te cauţi. Cred că singurătatea din camera ta bântuită de vânturi ţi-a luat minţile.

- Deocamdată nu mi le-a luat, dovadă că la bătrâneţe am devenit din nou “tată”, cu responsabilităţi, aşa că mai bagă o pâine în sacoşă pentru pui. Sper ca atunci când i se va vindeca piciorul şi voi putea să-l redau familiei sale, să mă simt fericit că am salvat un suflet.

- Treaba ta! Ia şi nişte mălai şi pune-i cu puţină  apă, ca la gâşte, că tot un fel de gâscă este.

- Am să-i transmit că este de la tine.

- Am spus eu! Singurătatea nopţilor ţi-a luat mintea, omule!

 Nicolae îşi luă sacoşa cu mâncare şi plecă la noul său prieten, rămas doar cu Molda la căldura caloriferului din cameră. Erau acum buni prieteni cei doi, dar meritul salvării păsării era al căţeluşei maidaneze.

În mai puţin de două săptămâni piciorul puiului s-a vindecat şi Nicolae, cu el în braţe, începu să caute stolul de lebede pe lângă malul mării. Trecuse pericolul îngheţului, iar zăpada se topise destul de mult. A găsit stolul de lebede tot lângă cazemata de la Spitalul Municipal, acolo unde trăiau, pescuiau şi se întâlneau cu cei ce le iubeau şi le aduceau de mâncare, de ani de zile.

Când a văzut stolul, Nicolae i-a dat drumul lui Gheţuş pe plajă. A zburat până s-a alăturat stolului ce plutea elegant pe luciul mării, apoi după ce toate lebedele l-au înconjurat şi s-au bucurat gălăgios de venirea lui, puiul a părăsit cârdul şi s-a întors la mal, la picioarele lui Nicolae şi ale căţeluşei, ciugulindu-i, de pantalon pe bărbat şi de lăbuţe pe Molda. A ridicat gâtul şi l-a scuturat în aer cu bucurie. Nicolae a înţeles mesajul: vor rămâne prieteni pentru totdeauna.

În momentul când Gheţuş a plecat din nou spre apa mării, Molda porni în fugă după el spre cârd, lătrând disperată. Îşi pierduse prietenul care i-a ţinut de urât timp de două săptămâni. La mal şi-au luat “la revedere”... dar, oare, aveau să se mai vadă vreodată? Unul aparţinea apei, ceilalţi doi - uscatului.

Aşa s-au despărţit, rămânând prieteni pentru totdeauna, o pasăre, un câine şi un om de omenie...

 

Citeste mai mult…
-->