Blog

Doar noaptea cu picioarele-n pământ trece prin câmpie
ca o femeie cu glezne subţiri şi nervii întinşi,
întunericul nu spune nimic din tot ce ascunde,
iubirea născută din păcatul nerecunoscut
îşi lasă amprenta să cadă pe umerii luminii
ca norul gălbui

A fost o vreme-n care pe-aceste plaiuri mândre, 
În glorie și faimă trăia un sfânt popor, 
Dar azi din tot ce-a fost rămas-au niște umbre 
Pierdute în mizerii și neamuri de topor.

Să ne-amintim de-un Ștefan, de luptele lui drepte, 
De-un Țepeș zisVla

 Deși tu poate incă n-ai știut

 Eu te-am avut în gândul meu mereu

 Și m-am rugat la Bunul Dumnezeu

 Să-mi fii aceea, și-acela să-ți fiu eu,

 Din prima clipa-n care te-am văzut.

 Te-am urmărit în fiecare glas,

 Te-am urmărit în fiece cuvânt

 Rostit aievea

Aşează pe masă o carte-

-rânduită duminicii.

Şi chipul cel plâns îl ridică

jar din oglinda cu sfinţi.

Mai cântă muzici de pasăre

cu vânt să le poarte acolo,

căci s-au făcut catedrale albastre.

M-ai rupt din lumea mea, femeie.

Pe o insulă, în larg, m-ai dus
Să stăpânesc precum o zee
Lumina ruptă din apus!

sandaua lunii atingea nisipul
în ritm de salsa
din plete se scurgea a nopții lavă
ne beam răcoarea dimineților cu miere caldă
tu mă scriai cu note tot mai joase
pe portativul munților în iarba cea jilavă

dimineaţa muşcă arborii

din faţa ferestrei,

îşi amplifică languroasă cântările.

te privesc…

cu degetele îţi conturează surâsul

prins într-o rază.

tu eşti încă departe,

în adâncul de somn şi vise…

îmi lipesc trupul de somnul tău,

îţi simt tresărirea

sub  mâin

 Pe cerul nopții mele ți-am văzut privirea,

 Albastre stele care pe boltă strălucesc,

 Dar am știut atunci că-i numai oglindirea

 Ochilor magnifici ce-același cer privesc.

 Pătrund în al tău suflet și-i văd nemarginirea,

 Resimt din plin fiorul ce tainic

De câteva nopţi somnul meu e nesomn, gândurile se risipesc în întuneric, în haosul ce mă absoarbe. Categoric, serile de mai nu sunt romantice, sunt verace. Tristeţea e mai seducătoare decât fericirea, aşa că azi vreau să fiu romantică. dar dacă nu-mi

Neguri colindă păduri,

siluete de ceaţă

rătăcesc printre hăţişurile acestei iubiri

îndrăznind spre idealuri.

De neajuns, de necuprins

spre piscul încununat de albastru.

De jur împrejurul pământului,

doar cerul este acelaşi ostatic

îndurând penitenţa iubirii.

Se leagă pământului,

haos purtător de duh,

printre cele curate zilei.

S-au prefăcut în somn şi linişte

să poată trece pragurile.

La fiecare scară era un cavaler.

Ei vor salva regina soarelui-

- poveste pentru puiul meu...

Nici bine ochii n-am deschis
singurătatea mă izbeşte-n faţă
şi-abia ieşit din paradis
o altă amintire mă răsfaţă

Singurătatea mă izbeşte-n faţă
nimic cu nimeni se-ntâlneşte
mă nasc în fiecare dimineaţă
cum apa domnilor din peşte

Nimic cu nimeni se-ntâlneşt

Din hăuri neştiute şi zăpezi virgine

S-au ridicat speranţele spre stele.

Precum o pasăre spre zările senine

Îşi întind aripi gândurile mele.

Prin crânguri se aude cânt de primăvară,

Răsar pe ramuri muguri de nelinişti,

Iar ale mele doruri rătăcesc pe-afar

înaintez sau stau

între două necuprinsuri

cu neputinţa de a mă contura

alunec înafară

într-un cineva

care rămâne mereu altcineva

pentru ce neliniştea sfâşâie sclipirea de a fi

înafara inimii e absenţa

neauzitul strigăt al mineralei tăceri

deconcertantă etern

Privirea fără capăt de lume, alunecată în pădurea  

de oameni, căuta o luminiţă, o şoaptă, o mângâiere.

Se-ngrămădeau, toţi, împroşcau cuvinte, în stânga,

în dreapta, în faţă, într-o limbă pierdută, în spate.

Din ochi, întuneric - noaptea lăsată peste

Crengile nu mai sunt calme
copacii trag în noi cu flori
iar mugurii focuri de arme
ne urmăresc cu primii zori

Costel Zăgan, AXIOMELE LUI DON QUIJOTE

Cobora cerul pe pământ. Se înnegura.

Adierea dintre crengile pădurii, ne aducea

foşnetul aerului mai aproape de banca noastră, tată.

Păsările se întreceau cu vântul, care să cânte mai tare.

Lumina ardea în felinare. Sufletul ne şoptea dorul.

Îl prive

  Tristeţea îşi face iar cuib în sufletul meu, tenace ca o rândunică ce se întoarce credincioasă din peregrinările ei, iar şi iar, la locul ştiut. E inutil să mă împotrivesc şi de fapt, nici nu prea am intenţie. Aştept răbdătoare să vină momentul opo

Iubito când la tine mă gândesc

În mine doruri infinite cresc

Ahh, te visez  în fiecare noapte,

Că te iubesc şi -ţi vorbesc prin şoapte

Sufletul tău îmi-e cămin divin

Cu pioşenie în fiecare clipă vin

Să te sărut pe ochii tăi senini

Intrebători, tu viaţa mi-

Femeia pe care am întâlnit-o-n gară era ruptă de somn,
pierduse trenul refuzului.
A început să mă privească dojenitor
şi s-a pierdut în amănunte
pe care nu le-am luat în seamă.

Devenise o redută de cucerit
fără să mă creadă un luptător,
trupul ei ca o