Blog

UN  ALBUM  DE  SUFLET

Sub crengile grele de flori,

Acum în miez de primăvară,

Pe-o bancă stau de-atâtea ori

Cu un album, a câta oară?!

Nu număr ore, zile, luni;

E o durere ce mă cheamă

Într-o iubire de străbuni,

De frați, te tată și de mamă.

Iau fiecar

Aş vrea să ne-amintim iubite, de o seară

Când roua unui vis de dor ne-a fost vioară

Şi sufletul în care amiezile-au apus,

Purta pe aripi grele un palid iz adus

De vreo suavă, împlinită primăvară.

Cu gesturi vechi chemând fidel cocorii iară.

Aş vrea să n

Magnoliu şi-a înflorit magnoliile, toate, peste clipele

de sfârşit de martie gripat în oasele rămase din iarnă.

Le primenesc într-o baie fierbinte cu sare

şi auzul mi-l destup să-i surprind şoaptele

cu privirea din primăvara clipei de curat

şi tril de c

(Foto de aici)
– Marie, după asta mică să te uiți, că-i dracu gol!, fulgera tata, îndreptând acuzator degetul arătător spre fetița scundă, îmbrăcată mai tot timpul în pantaloni de trening și un tricou lălâu ce rămăsese mic surorii mai mari. Doi ochi

Precum un crin de munte,

Dragostea crește printre pietre.

Parfumu-i suav se-așterne printre plete,

Pe tȃmple și pe frunte în adieri vetuste

De rime-mperecheate-n iubirile tȃrzii

Ce-și caută aleea-n versurile unei poezii.

Atmosfera vibrează la sunetul iubir

În sat, pe-o uliţă pustie

Trece-un bătrân... ades clipeşte.

Parcă e mult prea lungă  calea...

Povara+i grea... Şi se opreşte.

Dimineaţa mă eliberează

din îmbrăţişarea singurătăţii.

Primavara se-adânceşte

în oglinda spartă a cerului

Norii răzleţi  cutreieră zarea

şi-mprăştie în lume veşti de război,

frunzele timpurii  plâng zgribulite

şi-mi smulg o lacrimă discretă,

Dimineaţa

un cânt

primăvară

câte lucruri banale trec pe lângă noi,

păşim parcă pe un pat cu vise,

dincolo şi dincoace de timp zboară imagini:

verdele se transformă în albastru,

munţii sunt nişte fructe strivite,

văile sunt acoperite cu cioburi de azur,

plouă dintr-un cer la

 În zile de demult eu te-am  lăsat

 Pierdut la marginea uitării,

 Înfășurat doar într-un gând curat

 Și-atunci când vremea înserării

 Va veni, o să te iau cu mine

 Și-o să te duc în dreapta lume,

 Ca un bagaj de amintiri de bine

 Sfidând ale vietii cutume.

(Foto de aici)

Plouă, plouă, grea povară,
Nu mai știu,
Urlu-a pustiu,
Nu văd soare,
‘N zi de vară
Plouă ca-ntr-o primăvară.

Vreme-n dungă, ești nebună?
Ploaie, ploaie
Curgi șiroaie
Nu te stingi
Și nu te frângi
Vântul aprig nu te-adună.

Plouă ca-ntr-o pr

Coboară o perdea de fum

imensă, din inima vrăjită acum

sufletu-i  un templu larg deschis

iubito intră-n el cum mi-ai promis!

Acolo vei găsi  numai iubire

Izvor de linişte, tandreţe,fericire,

Îţi dăruiesc cu drag frumoase flori

în braţe  te cuprind, mă  tre

Cad fulgi din cer, 

Din cerul dintre ceruri, 

Căci şi pământul este un cer,

Sortit pieirii.

te-am găsit la marginea lumii

într-o dimineață când roua spăla

păcatele frunzelor de a egala

frumusețea florilor.

ochii tăi redădeau  

culoarea pierdută cerului

iar sclipirea lor încălzea

bătrânul Soare

abia ițit de dincolo de zare.

in fiecare floare

se simtea

(Foto de aici)
Chiar de-ai putea să fii nemuritor
ai suferi să vezi atâta dor
și-atîta lacrimă în ochi ce mor.
Etern, deși nu crezi, e doar durerea,
o clipă infinită cât tăcerea,
fără ca să cunoască mângâierea.
Chiar de te bucuri și zâmbești nătâng,

Ies afară, în natură,

Să alerg, cam de vreo tură.

Faleza îmi e aproape,

Lebedele stau pe ape,

E-un parfum și pe alei

A înmugurit un tei!

Pescărușii-n zborul  lor

Țin concert și-s mulți în cor.

Își încearcă norocelul,

Cei ce au gros portofelul,

Pe vreun iaht

Mă enervează iarăşi lumea

deşi o iubesc ca-n prima zi

când ura va atinge culmea

atunci de ce-aş mai înflori

Costel Zăgan, AXIOMELE LUI DON QUIJOTE

De ce mor stelele dimineaţa,

când soarele somnoros

îşi scutură primele raze

şi le aruncă pe cer?

O săgeată căzută din inerţie

îţi străpunge inima,

lumina vine

ca o binecuvântare

dureroasă.

Eu am ales liniştea,

tu ai ales furtuna,

eu am ales ţărmul,

tu ai ales marea.

Eu îmi iubesc copacul,

tu venerezi frunza.

Eu îţi arăt faţa,

Tu... îmi îngădui umbra.

Liniştea a pus stăpânire pe locul nostru de întâlnire, tată.

Doar păsări cântă a primăvară, alături, în pădure. Le auzi?

Ne cheamă Sufletul să fim noi trei, ca la-nceput,

în biserica noastră, unde nu trebuie să vorbim.

Cerul ne-a spălat picioarele cu

sărut ce-n purpură preface

iubirea câmpiei -

dar, iată,

metereze de gheaţă

topindu-se-n vitralii, 

grăbite să escaladeze

primăvara

în alaiuri nupţiale.