Se lasă înserarea pe căi ce ciute poartă
spre pajiștea cu stele ce se-oglindesc în baltă.
Și-ai vrea să redescoperi marama cald-a verii
ce-acoperea pământul cu visul adierii.
Azi trece toamna grea cu aripi de lumină,
iar sufletul tău plâns tristețea își anină
printre copacii negri ce-și plâng cu dor podoaba,
de palide cuvinte ce-abia își țes silaba.
Când viața cântărește destinul ca pe-o frunză,
înalță a ta frunte și ai inima dârză.
Zâmbește cu blândețe la ziua cea de ieri
și speră la azurul duioasei primăveri.
Doar astfel arăți lumii, puterea vrerii tale.
De ești căzut, te-nalță și mergi pe dreaptă cale.
Dacă ești sus, privește cum demn se-nalț-un pom,
dar nu uita, acolo, ce greu e să fii... OM.
LiaMihaela
Comentarii
Mulțumesc pentru lectură, Nicolae VASILE
Frumos!
Mulțumesc pentru popas, Lenuş
Frumos joc de cuvinte, Ioan Muntean, dar și foarte profund.
Mulțumesc pentru apreciere, Agafia Drăgan.
Frumoase versuri!
Nu UITA să nu UIŢI!
dar nu uita..... ce greu e să fii... OM." Sincere aprecieri.