... voiam sa ştii c-a înfrunzit uitarea
Pe zidul necuprinderilor noastre
Lipind şi dezlipind ferestre de duminici
Crângul de braţe înrobite spaimei
Adăogând amiezelor din coapsa nopţii
Arborii lumii-ntinşi la drum
Urar
... voiam sa ştii c-a înfrunzit uitarea
Pe zidul necuprinderilor noastre
Lipind şi dezlipind ferestre de duminici
Crângul de braţe înrobite spaimei
Adăogând amiezelor din coapsa nopţii
Arborii lumii-ntinşi la drum
Urar
Uită melancolia
prin pagina toamnei
răsfoită de dor...
Lasă-ţi visul spre zare
nu-mi trimite
frunze de-a valma
prin gânduri târzii.
Citeşte-n cartea toamnei
poemul despre păsări
care pleacă
pentru a se reîntoarce
primăvăratice
de sub margini de lume.
Citeşte,
Pășesc pe-o margine de timp,
aș vrea, să nu mai doară
dar, deșirând doar amintiri,
tristețea mă-mpresoară.
Pășesc agale și ascult
a timpului jelire,
printre ruini din demolări
shimbâdu-mi a mea fire.
Deșir apoi gând ne’nțeles
din ghemul de sortire,
dar
A lăsat cerul peste pământ, ceaţa.
Mă întrebam dacă a obosit
să ne privească sau doar se odihneşte?
A închis o clipă ochii să ne (cu)tremure
împăienjenişul din gânduri.
Să îi deschidă pe ai noştri.
Să vedem minunea vieţii – iubirea.
23.11.20
De dragul tău, eu şi mâine m-aş vinde,
de dorul tău m-aş aşeza pe rug;
ca pe Bruno, flăcări m-ar cuprinde
şi până la stele s-ar tot întinde.
De aceea recunosc trăirile suferinde
şi nici nu ştiu, la tine cum s-ajung;
de dragul tău, eu şi mâine m-aş vinde,
de
În tăcere, gândurile s-au îngrămădit pe scoarţa sufletului.
Liniştea mea, nu se mai auzea. O voi tăcea,
o vreme, să simtă că n-am plecat.
Secerişul e doar pentru neghina ce trebuie
scuturată. Să iasă bunătatea deasupra.
Să se ningă cu alb peste noi
Nivel de trai
Leafa, pensia hazlie
Astăzi e o fudulie
Că ajunge, de o-ntinzi
Şi nevasta de o vinzi!
Dar n-o măsura nicicum
Că, poţi ajunge pe drum
Şi regreţi, asta-i năpasta
Că te lasă şi nevasta!
Leafa, pensia, ciubucul
Va creşte de cântă cucul,
Că
Uneori
Uneori cuvintele nu sunt îndeajuns
să lumineze calea,spre locuri care tac
un univers furat, sau poate-n dor apus,
e împovărat de toamna copacului sărac.
Sunt singur sub albastru și nu mai am lumină,
când toamna își ridica-n rugină anotimpul,
de
ASTĂZI NE DESPĂRŢIM
de Ştefan Augustin Doinaş
Mă plimbă marea pe-o chemare
ce strigă furtunatic peste pietre
și-mi dăruiește alge-n loc de floare,
pierzându-mă-ntre puncte eclimetre.
M-aș pierde în adâncul ei albastru,
s-aud cântând sirenele divin...
când Poseidon mă va pr
Îți alergai cărarea râzând cu dimineața
Pe lângă câmpul meu cu macii înfloriți
Și obosit deodată, le-ai respirat dulceața,
Ai poposit un timp și-ai vrut să fim iubiți.
S-a prins în jocul nostru și soarele cu cerul
Și zarea-mbujorată ce se-ascundea sub nor
Atâta cer îmbracă astă fire
Într-o nelinişte de necuprins
Şi răscoleşte frageda zidire
Strivind altarul focului nestins.
Se nasc şi pier atâtea universuri
Într-un etern perpetuum nedescris,
Pe culmi de vreme se înalţă visuri,
Plămadă pentru gânduri de nesc
În ochii tăi de fată
Roze plutesc,
șoptesc
și aurii
gândesc
la feți-frumoși
și seara
dau lumină
în lac
cresc
movile de aur
și trosnesc
în sărut
strămoșesc
doar să iubesc
ca-n povești
o stea încântătoare
în ochii tăi
de fată,
grai românesc
lin coboară.
Elena Spataru
Se răscolesc ploile în nori,
seninul se lasă în braţe de fum,
din vechi amintiri,
obosită pasu-mi adun.
Dorurile toate
îmi par atâta de străine,
lampadare aprinse-n ceaţă…
şi eu cobor iubite
cu umbra tot mai străvezie
în plânsul corbilor prophetic,
fără să ş
De va fi să fie soare
Sau chiar nor să mă-mpresoare
De va fi să fie mare
Cea furtună-n depărtare
De va fi şi chiar să fie
Ce nu vrem să nu mai vie
Va fi oare cu putinţă
Să primim şi pocăinţă?
Largi ferestre-n depărtare
Se deschid cu reverenţă
De va fi să fie o

Mama soacră, mamă bună,
Când mă prinde mă tămîie,
Cu o joardă mă mângâie
De cartierul tot răsună.
Când o văd ca o furtună,
Cu privirea -i de lămâie
Mamă soacră, mamă bună
Când mă prinde mă tămîie.
Am un gând, atunci când tună,
Să-i servesc frumos pe tavă
Pr
Prin apa cerului, îmi las capul.
Mintea fierbe printre norii şugubăţ iviţi
în ingredientele unui bol cu ciorbă.
Trupul mi-l odihnesc pe un pat de cartofi,
la cuptor, să-mi dea căldura din viaţa trecută.
Sufletul îl prăjesc, în tigaie, să fie pârjolit
Se răsucește oful în apa cristalină
Coboară spre adâncuri mușcând înfometat
Și-n locul din adâncuri cătând-o cu pricină,
Își varsă tot năduful și apa-nfierbântat.
Mă arde-n măruntaie, un foc aș scuipa-n sus
Ș-aş răsturna o boltă în ea să-mi adun balta
Cân
Numărul zero este un număr cu soț sau este un număr fără soț?
Citeste mai mult…
Comentarii
Oare am postat-o unde trebuie?
Mutaţi-o sub postarea cu regulamentul!
Vă mulțumesc.
Sănătate!