Mi-am uitat sufletul în ora de ieri,

călăul l-a găsit şi l-a ascuns între frunze de gânduri

boceşte toamna ca o văduvă pe marginea criptei

cerul se prăbuşeşte în apa sfinţită a cuvântului

corbii ciugulesc cu poftă din cadavrul-suflet

doar ochii, nespuşi

Cu ochii mei bătrâni

îmi scormoneam trecutul...

iar depărtarea-l distorsiona,

ridicându-l ca pe-o ţară străină

cu turnuri şi cupole părăsite,

în care lucrurile se faceau altfel!?

Un drăcuşor mic şi zbârlit,

consilier spiritual din oficiu

intervine cu şoapte:

m-am deşurubat

în dimineaţa asta,

să plec

(să mă caut,

să mă găsesc,

să mă aflu) în cuibul

de tine lăsat undeva

ca o închisoare

cu zăbrele de cer

într-o senzaţie de liber

(con)strâns de aripile

ce nu vor

să se mai deschidă.

31.01.2014, ora 11’20’’

M-aş împlini cu tine, Doamne
dacă trupul meu te-ar încăpea deplin,
inima n-ar avea palpitaţii la lumină
şi m-ar chema la umbră.
Dacă cuvântul tău, Doamne
s-ar naşte din mine ca un copac
iar fructele lui ar fi poeme
pentru toţi oamenii, pentru toate f

îmi hălăduia

pe cărările de tine

lăsate cu urme

şi iz de stele

să mă înţepenească

în dorul de alb şi albastru.

Am îngheţat

cocoţat pe streaşina

unui şanţ

mai adânc

şi doar gândul mai putea

să te caute, să te cheme

să mă scoţi,

să mă rupi de rădăcinile

ce l

am să-ţi port conturul sublimatei ape

de-a lungul privirii

în atracţii mute

în treziri restrânse am să te inspir

însăilând întregul preadeschisei pleoape

în reverii de ceruri

găsi-te-voi tihnă

pe când mai albastră mă vei îndura

ca la ceas de crivăţ adăpând

spectacol

un pescăruș se oprește în cristalul aerului

precum o lacrimă pe un chip

boarea nopții se apropie de stele

copacii mușcă din întuneric și se culcă

crește frigul primelor umbre

orizontul se golește de lumină

cuvintele tale- susur de crânguri-

nu-s

undeva bat clopotele

undeva bat clopotele

departe  cine știe unde

sunetele de aramă

aduse de vântul iernii

se frământă la țărm de vise

unde-mi spânzur ființa

de dangătele lor.

clopotele undeva

nu-mi cruță nici

amintirile

totul doare cerule

culcă-mă peste

prea cu

Apanthisma 
poezie [ ]
Poezie de dragoste 

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 
de Ștefănescu Romeo-Nicolae [ASiIiVro ]

2009-10-26  |     | 

Mă voi însoţi cu vântul
dincolo de furtunile care vor veni.

Iute ca fulgerul
voi despica norii războinici
şi voi cădea pe un stejar falnic
iubindu-l în felul meu.

Mai departe voi rămâne singur
armă ce tremură-n mână
când o îndreapt asupra vânatului

Pleoapele grele

de plumb

coboară

peste perdeaua de fum

a timpului ancorat

în zăpada de vise

stelele

muşcă lumina

din muzica tăcută

a cuvintelor

mocnesc  în orbitele

secate de lacrimi

amurgul

ancorat de gratii cereşti

biciuit de vântul fierbinte

zămisleşte făgădu

să mă cunosc

dinainte de a mă naşte

şi tot alerg cu mintea

împrejurul sufletului

să mă descopăr chiar

dacă ştiam că-n poarta vieţii,

voi da de tine şi doar atunci,

acoperit de îmbrăţişările nopţii,

voi privi prin ochii

palmelor tale să mă ştiu.

Am hotăr

Regăsire

Desferecă-mi iarna din suflet

Cu nimb feeric  de lumină

Dulceaţa-n glas, ţinută-n sipet

Risipă fă-o în surdină

Atârnă gândul de cuvânt

Precum o lacrimă de geană

Dezbraca-ţi asprul tău veşmânt

Cu  mângâieri de pus pe rană.

Şi-afară-i iarnă şi înghe

nu trebuie

să-ţi fie teamă

că sărutul nostru

e prea fierbinte

şi

toata zăpada

dintre noi

s-ar topi

şi

şuvoaie

curgând

pe obraji,

s-ar umple

pământul de ape,

nu inundaţiile ne vor pune

stavilă sufletului nostru

să plutească

spre punctul acela nezărit

să ne

Revedere 
poezie [ ]
Poezia de dragoste 

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 
de Ștefănescu Romeo-Nicolae [ASiIiVro ]

2009-05-31  |     | 

În partea cea mai isteaţă
închisă-n contur de os,
linişte nu există

doar prefaceri urcătoare,
sub semnul spiralei
hrănindu-se cu ispitele gândului.

Cât poate să fie înaltul
de nu-l putem vedea
cu nimic?
Şi cât de adânc poate fi adâncul
de nu ajunge

Sunt

sunt

o năzuinţă către stele

îndrăznesc

lupt

poate reuşesc

sunt

un grăunte

pe această planetă

lăsaţi-mă

iar şi iar

vreau

să încolţesc

sunt român

mă mândresc

port în plete

graiul sângelui

ce-mi curge

în râuri

dar

nu mai vreau

graniţă

paşaport