uneori sap în mine şi
rămân acolo până noaptea târziu
caut locul din care am venit
ştiu că există pericolul
să se surpe pereţii scrijeliţi de nesomn
şi nimeni n-ar cuteza
să mă dezgroape iar
căutările mele vor fi zădarnice
rănit printre resturi ignorat
E un nebun frumos care-a stârnit furtună.
Cu pieptul dezgolit, cu fulgerele-n mână,
Cu chip de zeu... un pământean de rând
Ce-a aruncat departe din suflet şi din gând
Şi mila... şi respectul... chiar şi bunăvoinţa...
Nu vrea decât dreptate... să r
Ca un păianjen,
în pânza ţesută din vene,
îl simţeam cum creşte în mine
printr-o nesfârşită cădere.
Pe ascuns,
strecurat într-un oftat,
dorul de viaţă…
a plecat.
în patru împart
sec bobul de grâu
și-mi dă pâine cu rest.
oare unde e încolțirea?
în patru am ochii
când mă trezesc
și-mi dă orbire cu plus.
oare e întuneric?
în patru pun versul
două se văd bine
două să le ghiciți.
oare ce e, ciupercă?
în patru împart buzele
În țăndări fascinante de lumină
Limpezesc, la mână, bucăți de întuneric.
Prea multă sudoare de glezne îndoite
Pentru o biată oglindă negru-opac.
Întind apoi timpul furat, pe creier
Îmi pulsează tâmple a pământ mucegăit
Și-mi răsar viu neuroni ancestrali
În
poeții ca fluturii
am visat
eram între toamnă și iarnă
între ceață și brume
rătăcit printre cuvinte
m-a căutat un înger cu aripile rupte
nu m-a găsit
mă uit în oglindă
nu sunt eu îngerul
n-am aripi
mi le-a tăiat timpul
între toamnă și iarnă
doar amintiri
beți
De când trec prin cuvinte cărări foşnitoare
nu osteneşte bucuria,
singurătatea fuge în cutele nopţii,
tristeţile se acoperă cu uitare.
.
Cad umbre şerpuite din oglinzi,
capătă trup şi-i dau glas luminii,
nopţii din pietre să-i cânt
psalmi prin cuvintele Lui.
Tinereţea…
aburii pământului
ca şi apa care se scurge
printre degetele
ce se cască-n aer,
nisip ce curge
în clepsidră
şi nu-l pot reţine.
Forţă aparentă,
falsă prospeţime.
Tinereţea.
O lacrimă de dor
din ochii minţii adormite
picură în oceanul sufletului
scufundat în infinitul spaţiu sideral
al vieţii pline de amărăciune.
O lacrimă de dor
născută după o noapte
de dragoste curată trăită intens
în nopţile de toamnă ruginie
se transformă în
- Fa Leano, m-a sunat Jicu, frate-miu, că mâine e musai să fim la ora şepte la livadă. Începe culesul prunelor! Fă bine şi anunţă-ţi neamu’, să vină la noi, să ne organizăm, da înainte de asta, toarnă-mi o bere să-mi dreg glasul. Își mângâie cu vădi
Sunt unul, dar în mine-s doi
şi unul trebuie să moară.
Se luptă-ntre ei
şi niciunul nu poate să biruiască.
Le trebuie un semn de la mine,
dar nu-l primesc,
nu ştiu
care dintre ei îmi va plăcea;
am să-i las
să se tot bată
până unul o să cadă,
şi-atunci o să-l
Te rog, strânge-mă-n braţe cât eşti încă cu mine,
Cât iubirile noastre nu sunt încă străine,
Cât timp dorul ne-apasă nefiind împreună,
Căt mai este credinţă-n astă lume nebună.
Să mă strângi cu putere, să te simt tot aproape
Căci mi-e frică de mine c
amurg apocaliptic
cântă lira și oboiul doar apusuri răstignite
ce-au trecut adânc în mituri, codrul despuiat de foi,
eminesciază-ntr-una bate vântul iese luna
cerul ciuruit de stele cade-aeve peste noi
curcubeu ca o eșarfă leagă cerul de pământ
precum gâ
Să nu mai ard produc cenuşă
să nu te bat la cap că nu e uşă
Să nu scot gheara nu-s pisică
să dau din coate când mi-e frică
S-arunc aureola asta-i frunte
să merg odată dacă-s munte
Şi iarba-i iarbă nu hârtie
să o cosesc nu pentru-a scrie
Costel Zăgan, Ode gin
Sunt între viaţă şi moarte,
ca un circar pe sârmă
la mare înălţime,
de-o parte a sârmei - viaţa,
de cealaltă - moartea,
iar eu sunt la mijloc
şi trebuie s-aleg,
dar nu ştiu de care parte
e viaţa
şi de care - moartea,.
mi-e teamă
când, ajuns la capătul sârmei
Când negrul este pus în frac,
Visele în pulbere se prefac,
Se-aşterne uitarea, peste veac
Cântecu-i mut, muzele tac,
De-ar fi viaţa o pendulă,apoi
De la douăzeci de ani, în doi,
Când patruzeci şi cinci se gată
Să schimbe cursul, înapoi să bată,
Ne-am
Îmi sădesc adânc gândurile
Cu gura plină ochi de pământ
Înclinat umil la orice pădure
Ce tace frumos liniște, sfânt.
Cresc în jos vale de deal verde
Mărginit de albastră mirare în sus
Zâmbet udat în lacrimi de stele
Ce plouă moale, târâș și abrupt.
Focul
Aleargă la izvor dimineață
La o aripă distanță de întuneric
Umple căușul palmelor cu apă
Și citește-ți limpezirea în ea
Are forma unei inimi curate
Prinsă între două timpuri reci.
Nu mă crezi?
Privește!
20 07 2012
ȘTEFAN OANĂ
Sub paşi tăcuţi,
vasul de sticlă
se spărgea
privind
la picioare invizibile…
în deşertul vieţii sale.
Cerul este senin dar este ger în curte, Ninge dar vântul începe ceva să caute,Flori de chiciură pe a copacilor ramuri,Dar și flori înghețate acum pe geamuri. De ieri multă zăpadă a început să cadă,Fulgi de zăpadă aleargă tare pe stradă,Văd iar…
Citeste mai mult…Astăzi am mers prin zăpadă fericită,Vântul printre ramuri răgușit iar caută,Orașul cu o maramă albă s-a îmbrăcat,Printre fulgii argintii mereui am umblat. Așa este Brăila când ninge foarte tare, Crengile în copacii goi triști trosnesc,Sunt copil…
Citeste mai mult…Iarna pe drum iar veselă bine petrece, Lângă foc este foarte bine și în odaie,Întunericul nopții este acum mai rece Vântul prin zăpadă mai supărat trece. Cade din calendar astăzi o altă foaie, Mai așez un pulover gros iar pe mine, Când focul arde…
Citeste mai mult…Văzduhul pare mereu mai nemărginit, Acum pe Cer stelele toate au adormit, Prin zăpadă este acum liniștea tăcerii, Vin pe stradă mereu fulgii mari ai iernii. Urlă vântul aprig deseori în depărtare,Gradina mea nu mai are nici o culoare, Peste tot…
Citeste mai mult…
-->
Comentarii
Oare am postat-o unde trebuie?
Mutaţi-o sub postarea cu regulamentul!
Vă mulțumesc.
Sănătate!