Blog

Sunt prea înglodat în percepte
pentru un om liber
bolnav de schimbare.

Uneori singur mă cert
că-s închis într-un cerc străin
ca-ntr-un tunel fără lumină,
de nu pot să ies din carapace
fără nicio temere.

Iubirea mea pentru oameni
fără să se exprime dezi

Sunt prea înglodat în percepte
pentru un om liber
bolnav de schimbare.

Uneori singur mă cert
că-s închis într-un cerc străin
ca-ntr-un tunel fără lumină,
de nu pot să ies din carapace
fără nicio temere.

Iubirea mea pentru oameni
fără să se exprime dezi

Când noaptea neagră

încet coboară

în somnul care nu e somn

aprinde flăcările oarbe

ce tulbură şi vânt, şi om

răcoarea lunii mă-nfioară

fumegăind în cald abis 

visele ce se prăvale

în taina care

le-a ucis

noian de stele mă îmbată

cu mii de şoapte fără noimă

pe

Ar fi vrut

să privească în ochi

cu o indiferentă ridicare

din umeri,

şoaptele unei vieţi

pe care nu o cunoştea.

Arunca o lumină uşor ostenită,

obosit de aşteptare

şi simţea în propria fiinţă,

ridicarea clipei

ce se desprinsese.

Incomodă impresie…

Nu încerca nicio mişcare.

Se încorda să audă

într-un efort de atenţie

silindu-se

să pătrundă cu auzul

în imaginea depărtată

din oglindă.

Trăsăturile

fugeau nesigure,

nespus de straniu

sub un surâs vag

cu bătaia măruntă

a pulsului

să redea aerul

de neglijenţă.

Azi e mare sărbătoare,
Aş dori şi tu să vii!
Va fi floare lângă floare,
Chiar în ziua de Florii

**

Florile de primăvară
Se vor aduna cu toate;
După ce se lasă seară,
În culori vii, minunate.

**

Te aştept în faţa porţii,
La acest mirific bal...
Tu vei fi Regin

Moartea-i prezentă tot timpul şi oamenii nu se lasă,
toţi vor să rămână mai mult,
anotimpul cheamă viaţa în fiecare zi.

La întrebări sunt multe variante de răspuns
şi-i destul de greu să cauţi
ori să te fixezi asupra celei potrivite.

Temerea vine întot

Să plângă!

Să plângă-n țara asta mai bine hoțomanii,

Să plângă doar aceia ce-adoră gologanii,

Să plângă și aceia  care forțând și nota,

Au sărăcit o țară și-au mătrășit și flota,

Să plângă dar  mogulii care-ntăresc minciuna

Cu-atâtea fapte bune de nu găseș

să spui: “lumea e frumoasă”, chiar dacă n-ai văzut-o;

cum ar putea, un dar, să fie altfel?

să spui: “iubirea e tristă”, chiar dacă n-ai cunoscut-o;

cum ar putea fi altfel, când tristeţea

este podoaba ei cea mai de preţ?

să spui: “viaţa e scurtă”, chiar

Pe o aceeaşi bancă,

într-un acelaşi parc,

un cerşetor citea

mereu, aceeaşi carte… aştepta

ziua în care, din senin, un vifor

să-l poarte către mare

-galop de val,

galop de vânt-;

acolo,

printre cai de mare şi corali

este un templu fără zei, cu poarta larg desch

Era atât de liniştit.

Privea cu atenţie

amintirea inconştientă.

Cu privirile întunecate

număra ore goale.

Se scufunda

în vise de neînţeles...

Într-o realitate

înceţoşată, imaginea

se tulbura pe nesimţite.

Nimic nu oferea

un statut definitiv.

Cu o scânteie

de triumf în ochi,

un freamăt viu răzbătea

cu un aer nevinovat.

Apărea

mereu visător

să-ntoarcă spre el

o faţă umană.

Cu moartea pe gură
noaptea pre noapte sfârşind
pradă frigului.

Simte nefericirea ca pe o treaptă
ce vine să întregească binele,

într-o mare de tăcere
ascultându-şi spusele

iar între degete,

cu fluturi de moarte.

O femeie-n largul minţii
Tu eşti tot ce nu mai este,
O madonă-n prag cu sfinţii,
Dragoste întrr-o poveste.

Şi în marmură cioplită
Ai surâsul de Veneră,
Poţi cumva să-mi fi iubită

Într-o viaţă efemeră?

Poţi trăi în poezie
Ca-ntr-o piatră ce scânteie,
Să

vedeam în vis…

vedeam în vis cum mama mea la moartea mea cum mă jelea

ieșise din mormântul ei și lumânarea  mi-aprindea,

 mă legăna, mă alinta și mă jelea și mă plângea,

băiatul meu unde te duci, acolo nu e lumea ta,

îmi băga bani în buzunar să dau la va

A trecut o clipă

peste orele goale

încărcate de gânduri,

lipsite de umbre şi lumină

cu privirea umedă

şi fruntea plecată.

Când viaţa

curgea în jurul lui

era prizonier, trăia

într-o lume fantomatică.

Cu apa

gâlgâind

surdă în urechi

avea senzaţia

unui fel

de siluire figurată.

Se pierdea de bunăvoie

între lucruri mărunte.

Cu o lene vizibilă începuse

să citească timpul...

Din piatra cea zidită, din piatra dură zbor,
Am aripi împietrite ca albul unui nor,
Să ningă peste mine, rugi de alinare
Să nu mai simt nimic din ceea ce mă doare.

În zbor tăcut, prin pietre ascuţite-n timp
Cu aripi scrijilite cobor pe albul nimb,
Î

S-a născut
Din foc şi ceţuri
Din lutul cerului
Din pulberi de lacrimi
Din scrum şi durere
Din iubirea ce piere

S-a născut
Din nopţi destrămate de gânduri
Din vise spulberate de vânturi
Din lumină întunericului orb
Din ţipătul păsării corb
Din înflor

Doar dragoste să însemn
cuvintelor din poem
ori rugăciune,

să simt cât inima în piept
arde Nespusul
propria rană

şi durerii să-i pun
numele mamei

Maria!