Blog

La un apus îmbălsămat cu de toate,

nu plâng de groapa vieţii aceluia
despre care se spune că a murit îmbătat de fericire
şi n-a apucat dimineaţa trezirii.

Din apa ochilor lui pe care i-a închis cineva
a curs o lacrimă cu miros tare

de s-a umplut gura sa

Cu o antică coroană
împletită din scântei
prietenii Mirelui Ceresc,
stau lângă El...

Ascultă cu bucurie Glasul Său !
Împinşi de dragostea înflăcărată
În dezmierdarea blândă din zori
sufletul lor tresaltă!
Si cu tot dorul aşteaptă,
dulceaţa dumnezeiască,
din

s-a lăsat încețoșat amurg

luna-și zornăie salba pe cer

când strigoii ies din cimitire

travestite viețile de morți

stau cu mâna-ntinsă la iubire.

mama s-a făcut iarbă frumoasă,

tata e-un bujor udat de ploi,

se visează tot la ei acasă,

înotând prin zloată și

Simţea

cum îi curge pe gât

cu un zgomot sec,

lumina palidă

ce atingea pământul

pe ploaie

şi pe soare.

Rămas

încovoiat de şale,

sprijinindu-şi pumnul în şold,

cu stări de dezgust,

arunca priviri furibunde

din expresia blândă şi tristă.

Viaţa e aburul car

Dac-ai fi floare de colţ,
Nu m-ar ţine nicio lege!
M-aş căi că nu sunt hoţ,
Prefăcându-mă că-s rege.

Noaptea nu aş avea somn,
Aş trânti pe jos coroana
Şi veşmintele de domn,
Şi otravă-aş bea cu cana,

Dacă n-aş porni la drum
Să culeg divina floare,
Să

Hotărât gest
să mă dăruiesc ție chip al luminii,
înscăunându-te peste dimineți de iubire

în care să privesc
cum sapi adânci fântâni fără ciutură

din care să bem vinul roșu al vieții întreită
de vulturi cu ciocul plin de verdele desfrunzit al ploii.

Tu să

(Replică pentru cocoșul țanțoș al Florianei Turculeanu)

Sunt vulpoiul cel isteţ,
Care vă face curat în coteţ

Și-mi fac “lună”-n vizuină,

Până s-o crăpa de... lumină,

Apoi dau o raită prin vecini,
Să fac “curte” la găini,
Dar cocoşul, fără minte,
Mi s-a aşeza

Ca un fluture flămând voi pleca spre lumină
în căutarea corăbiilor cu mateloți înnobilați de îngeri
să ocupe insule cucerite de ploi târzii
în care semințele pline vor da chipul fraged al fructelor,
din furtuni să eliberez vulturi,
să colorez din iertare

Moto:

        Dacă crezi că Dumnezeu nu are umor, atunci fă-ţi planuri de viitor!

          De când e timpul şi pământul, toate fiinţele de pe lumea asta au câte o pereche, aşa a lăsat Dumnezeu, aşa gândesc şi eu că e firesc. Viaţa te poartă pe căi n

Un nor alb  mă visez în noapte târziu

alergând pe bolta celestă a sufletului tău

în preajma stelelor argintii, căzătoare,

Carul Mare îmi mărturiseşte şoptind

secretul magic al inimii tale imense

pe care  încerc să o recuceresc.

Înaintez gândind la serile

Ca să se trezească

din vidul în care plutea,

şi-a sucit

şi răsucit

pe toate părţile

gândurile

din izolarea

şi deznădejdea sa

cu sentimentele

ce-l însufleţeau

în spectacolul mişcător

al necunoaşterii

lucrurilor vieţii

încrucişându-şi braţele.

Îşi deschidea

Dacă gura ți-ar fi timp

aș revărsa clipe noi

pe buze de freamăt

înaripate din măr

Viermii din cotoare

vor dansa fierbinte roșu

de gingii obosite

în măsele de minte

Cresc îndoit arc

la poala-ți fecundă

ridică-te... oră

și voi fi drept!

08 05 2012

Ștefan Oană

vin lupii, flămânzii

se-ntorc

odată cu ei

coboară îngheţul

izvoarele se ascund sub pământ

teroarea aleargă prin sânge

intraţi în case

închideţi ferestrele şi

trageţi oblonul

peste voi

baricadaţi uşa

nu mai aprindeţi lumina

pruncilor, ochii

li-s lăncii de gheaţă

Zâmbetul lui o înfurie pe Doria. Îi mulţumii scurt şi se întoarse să plece. Dar, braţul ei rămăsese zălog în mâinile lui. Se uită la el apoi, semnificativ la braţ iar acesta înţelese că o deranjează şi-I dădu drumul. Ea traversă strada şi el o urmă.

doream mai demult

să-mi prinzi un cercel alb

din versul tau modelat 

ca să te simt 

plin de dragoste

nemaiîntâlnit de pură.

celălalt cercel pereche,

gravat cu te iubesc, 

deja mi l-ai prins

de mă îndrăgostesc

 (pentru ca rima-i împerecheată… motivai)

continuu

p

a mai trecut din viață un an

Tristă oră și pustie,

Arătările se frâng sub porți,

Sufletu-mi e-un câmp de bătălie

Între cei vii și-ntre cei morți.

Bate un vânt straniu peste vechile catedrale,

Undeva se aud sunând clopotele,

Doi vraci cu niște figuri banal

E grilajul în zbor

de tocire pură

înnodând dezlegarea

din ceruri

E scara pierdută

în grade de zero

plus sau minus

de neterminat infinit

E pasul incert

de dimineață

sigur dar greu

în glezne de coate

Ori felia de pâine

ce 'onomatopeează'

strigarea de lup

sătul de

trăiesc prin clopotul bisericii

dangătul lui îmi spune

când moare cineva

atunci, aud

cum cad cireşile-n livezi

plâns

peste ochii închişi

zgomote moi, vătuite

ale unei agonice armate

aud

cum peste pietre

coboară curcubeul

să coloreze somnul celor duşi

sau când

Absorbit

în contemplare

ca şi cum

ar fi acoperit

adâncuri de nepătruns,

buzele i se mişcau

din ce în ce mai încet

agitându-se

în aerul proaspăt al dimineţii

cu imaginile ce defilau prin faţa lui,

cuvintele i se încurcau în minte,

rămase cu gura căscată,