Blog

Povestea poveştilor arabe

Un cal cu aripi
trece pe sub lună…
între dune,
curg caravanele şi timpul…
seraiul doarme…
veghează
doar paloşul şi moartea.

Şeherezada-şi deapănă povestea…

În noaptea părului,
gâtul alb
luceşte stins…
la uşă
călăul e treaz...
Şah Riar asc

Nu-l apăsa golul din jur.

Îşi pierdea suflul

în gândurile vagi

şi nu ştia

ce cuvinte

aveau să fie spuse

când totul era înfundat,

fad.

Devenise aproape insensibil

la obişnuinţă.

…………………………….

Ploaia se scurgea

într-o felie de zi...

Cu figura

lipsită de expresie

într-o lume incoerentă,

auzise

respiraţia regulată

a minutelor

ce parcă

îşi încetiniseră

curgerea.

Începuse

să îl învăluie

neliniştea

în universul nemişcat

unde,

lipsit de contact,

să îşi umple timpul

când mintea

îi era limpede.

Un fr

Mi-am strâns cuvintele
în căuşul din mâinile poeţilor,
rugându-i,
să framânte aluatul.

Şi gândurile le-am adus,
le-am poruncit să lucreze
înainte de zbor,
să caute cu răbdare adevărul
ori unde s-ar afla.

Cât duşmanii n-o să tacă,
de niciunde soseşte ui

Când sunt departe, eşti cuprinsă-n mine
Te sorb din ochi când suntem împreună,
Când eşti plecată, nu mă simt prea bine
Şi doru-mi zace-n suflet, dorinţa e nebună.

Nu te doresc când tu îmi eşti aproape
Mă simt flămând însingurat şi gol,
Şi mi se frânge

Între

cuvinte obişnuite

pătrunsese

cu paşi şovăitori,

un sunet înfundat

ce amintea

de privirea rece

a imaginilor

sosite din vis,

alungând

gânduri neprecizate,

încă…

Pentru o clipă

cu ochii ieşiţi din orbite

într-o privire fixă

cu trăsăturile împietrite,

respira zgomotos.

Cu faţa învăluită

într-o senzaţie ciudată,

se simţea golit.

Nu cunoscuse singurătatea...

poetul și primăvara

când vine primăvara,

odată cu florile,

înfloresc  poemele,

li se face zară miedul

pe unde trece poetul,

cu ochii lui de baladă

face jariștea livadă

și din iad face iar rai

peste țară, peste plai,

e lunatic și e spelb

se visează pui de cerb,

Uită întristarea,
aici se cântă cu sufletul
scos din ghearele singurătăţii,
ştii cum oamenii
îşi rup durerea din inimă,

Vom sta împreună la nuntă
cu mese întinse,
după amiază coborâm fiecare-n sine,
toate porţile sunt deschise,
să vedem cine îndrăzneş

Am regăsit cutia cu-amintiri

din podul vechi

paianjenii plecaseră…

în urma lor,

doar pânza, fragilă şi

periculoasă…

Lumina tremura…

Am deschis cutia…

ce greşeală!

N-am mai plecat…

sunt tot aici,

în vechiul pod!

Caii albi,

caii negri,

caii cu stea în frunte,

ne bântuie ziua,

ne bântuie noaptea, cu vise cu tot

îşi răstoarnă galopul în noi până când

devenim lăncii, aruncăm

strigăt la cer: “Fă-mă din nou, fă-mă galop, să nu îmi mai pese

de timpul iubirii,

de timpul dur

sunt atât de împrăştiat
paşii mi se rătăcesc
în aşteptarea oaspeţilor
zilele comune
sunt ascunse
sunete stridente urcă din stradă
în oglindă mă dezic
de firele albe și neliniște
pierd clipe cu spaima
de a deschide ochii
sunt atât de uituc
încurc toate zilele d

TUTUROR MEMBRILOR COMUNITATII "CRONOPEDIA' CARE POARTA NUMELE SFANTULUI MARE MUCENIC GHEORGHE, CAT SI CELOR DRAGI AI FIECARUIA CU NUMELE SFANT,

LA MULTI ANI,CU SANATATE !

...

CU STIMA, !

Fotografie de Getty Images

Revedea

cu pleoapele strânse

întreaga fiinţă

şi lacrimi îi tremurau

la marginea genelor.

Abordase o figură dezgustată…

Stătea pe gânduri

să se închidă într-o tăcere.

Simţea nevoia

de-a se reîntoarce la viaţă.

Când încă

nu se împrăştiase întunericul,

biciuit de stropii reci,

avea un moment de ezitare

să se arunce în mulţimea

suitelor de imagini.

Ploaia cădea...

Trăiesc
în adevărul vieţii
înfig rădăcinile
în trecutul din care
îmi iau seva
mă înalt spre lumină
unde voi înflori cautând
idealul prezentului
şi al viitorului

trăiesc
căutând fericirea
o regăsire, un vis
ce zămisleşte veşnicia
ploilor calde

Îți iei în brațe viața dragă

Convins c-a ta e lumea-ntreagă

Și, cuprins de beatitudine,

Nu ai nici o incertitudine,

Neștiind că-i zborul tău spre onor,

Cuprins de bucurie-n cînt sonor, -

Certă dovadă de neștiință

A căderii în gol spre neființă,

Îț

Noaptea ascunde vântul în beznă,

În ploaie mă plimb hoinar şi apuc,

Să simt tăcerea scursă spre gleznă,

Drum cu lumină îl caut năuc.

Tâmplele-mi ard în alb de cenuşe,

Privirea o simt o pală de vânt,

Toată simţirea e în catuşe,

Braţele, fulgere vii spre păm

În liniştea nopţii

în surdul hău

tainic mă cuprinde un dor  

ca o adiere rece de vânt

pătrunde în gând

ca un ecou

ce colindă infinitul

secundele ard amintiri

ce dor

în zarea ascunsă 

liniştea ţipă

în cuvinte nerostite

pe chipul lunii tipărite

cu fire de aur

cu pe

fuioare de lumină

fuioare de lumină cad pe praguri

și somnolente umbre pe pereți,

ca mierea se strecoară printre faguri

și se lipesc de suflet ca peceți.

în primăvara asta sunt buimac,

cam toate măștile îmi curg pe chip,

că m-am trezit la început de veac