Blog

Noapte de refugiu în gol
în cutele-i adânci
unde îngerii din cer visează
schimbarea la faţă.

Părelnică lumină
dincolo de malul râului,
ielele joacă,
desculţe prin iarbă.

Rămasă pe urme teama,
tăcere înaltă,
femei cu surâsul înşelător
de le cresc pe ume

Cate ceva despre Oraşul Covasna ...
http://www.trilulilu.ro/video-calatorii/imagini-muzica-statiunea-covasna
Atestată documentar pentru prima oară în 1548, oraşul Covasna, se întinde pe 15.800 de hectare, cu 11.207 de locuitori. Pârâul Covasna împarte

Praznic cu străbunii

Am ascuns toate romburile din casă

preventiv

să nu le rozi colţurile

de turtă dulce

fără aditivi şi E-uri

doar cu scorţişoară

străbunii sorb cu lăcomie

picăturile de vin

din crusta pământului

închină crucea drumului cu faţa la răsărit

adul

Arunca,

primind

fără gratitudine

mângâieri,

întâia privire

asupra

lumii.

Nemairecunoscând

priveliştea, tresări...

În gestul

neterminat

cu surâsul pierdut,

privirea

nu priveşte nimic...

Oprind

gândurile,

doar

bătăile inimii

răspund

departe

să poată

odihni

o frunte ostenită...

de ne rupem iar în doi

eu sunt umbră, tu lumină

în această primăvară,

eu sunt dorul, tu ești vină,

ce apari în prag de seară.

am căzut din vini în vini,

păcatul ne-nfășoară,

eu îți propun, tu mai înclini

să ne-ntâlnim o oară.

târziu de tot noi vom vedea

cum

S-aprinde cerul de lumină
Şi se prelinge printre stele,
Coboară lin lumea alină
De chinuri, de dureri şi rele.

S-aprinde clipa dar şi norii,
Doar cu lumina împăcării
În gânduri sterpe, care vin
Îndoliind azi, cer senin.

Dă-mi putere-n gând mereu,
S

A înflorit gutuiul cu crengile spre soare,
Îndreaptă acum a rugă ramurile-n floare,
Îmbrăţişează zarea cu dulcele-i parfum,
Întoarce călătorul din orişicare drum.

Se scaldă în lumină, bea picurii din cer,
Pierde din petale în nins, dulce mister.
Uşo

Mi-este dor
dar dor de tine
merg prin ierburi ca năuca
sau năluca
cucii-mi cîntă iar prohodul
iarba-mi taie astăzi nodul
întrebărilor deşarte
eşti aici sau... eşti
departe
chiar exişti

sau eşti doar dor?
uite cum îmi intră-n nor
o dorinţă nerostită
cum că vrea

  ACUARELE ÎN ETER

* dedicată poetei Mihaela Meravei *

vorbeam şi ţiparii consoanelor

strecurau râuri galbene între vertebrele decalcifiate

a zilei lucrătoare

colţii de haită a întâmplării de-a fi

respirare de piatră

aburii veşniciei ridică armură

în care s

gară pustie

m-am oprit la ultima stație,

gară pustie,

trenul a pecat singur spre nu știu unde,

singuritatea te devoră,

fântânile plâng,

doi plopi cântă la ocarină,

doar umbre:

de oameni, de pomi, de case.

din cer picau aburi de căldură,

câmpia era incendiată

Într-o

linişte neaşteptată

a developat

o imagine

undeva

dincolo de conştiinţă,

în camera obscură

a memoriei.

Şi-a adus aminte întâmplător…

Privea fără strigăt

cu aerul nedecis,

o farsă

a memoriei goale

în nemişcarea ei

silindu-se

să nu se gândească

la nimic.

Ar fi vrut

în scurta sincopă

a conştiinţei

să reţină

imaginea pe retină...

(Gânduri pentru săptămâna luminată)

Aş rupe-o floare din grădina de cuvinte,

Aş aşeza-o în cartea” Luaţi cu toţi aminte”.

Floarea cuvânt e zămislită din lumină,

Alină tot ce doare, arde şi suspină.

Aş picura pe floare iubirea nesfârşită,

Să spele-n strop

Viaţa, îmi este spartă în trei cioburi,
Rog primăvara, picteze ceru-n alb,
Iar anii vieţii îi contabilizez în noduri
În miile petale, ce ning, ca visul dalb.

Un ciob al vieţii e copilăria,
E limpede şi străluceşte-n soare,
Seamănă cu frumuseţea, ome

Pe timpul în balans

pe taina cea de taină

culeg  infinitul 

ce-mi picură muguri

se deschid în ploile tăcute

în flori nemuritoare

modelând sfârşitul frânt

în orbirea lui brutală

culeg de pe învelişul lumii

amintiri de ieri

plecate pe alte căi crepusculare

fără

Doamne, ce-i cu arborele vieţii?
Nu mai face muguri,
toţi ne întrebăm de ce?

Un şarpe s-a urcat în el
şi stă întins pe ramuri.

Dincolo de el
nu-i nicio pădure,
deschid fereasta
cu geamurile-n palme.

Altădată săream de la înălţime,
alergam pe linia orizo

Sămînța noastră poartă o boală incurabilă
Transmisă urmașilor, – moartea insensibilă –
Și grele păcate ne-adună, ca o căpușă
Ciuruind speranța, spre neant ne deschide o ușă.

Învechit de ani, în modernism trecut absent,
Grăbesc pașii ca să nu pierd tre

Într-o tăcere încremenită

glasul cădea de sus.

Ochii se dilatau exagerat

într-un îndepărtat

gust de tristeţe

cu imagini inutil reprimate,

surprins

în această nesimţire binefăcătoare

cu un efort de atenţie

desenat.

Se trezi umblând

pe o nesfârşită pagină

Într-un

gust confuz

de lacrimi neplânse,

cu subtile

străpungeri de lumină,

cu glasul surd

încerca

să oprească

şirul dezordonat

de gânduri

din bătaia

tâmplelor.