Blog

prin infernul tău pustiu

toamnă, mă plimb ca o umbră

prin infernul tău pustiu,

te-aș omorî, toamna mea sumbră,

și te-aș băga într-un sicriu.

eu ți-aș cânta psalmii de ducă

în parcul plin de scânteieri,

ca șapte popi să te conducă

spre un final de nicăieri.

Te-au desenat, dorințele, pe vise

Rătăcitoare-n noaptea adormită,

Ecouri nestrunite prin abise

Lovind ușor în geana-mi neclipită.

Din noaptea lor, cu clipe de iubire

Mi-au invadat cărări, pe unde dorul

Și azi urmeaz’-aceeași rătăcire,

Prin gânduri necălca

O voce interioară pune întrebări

punctând figuraţiile şi retuşând convenienţele.

Ce oare în cavalcada deşertului sec aleargă

să poţi cuprinde nimicul ce nu se sfârşeşte nicicând?

Ce oare înnebuneşte iscusinţa geniului agitat      

spre alte zări tulburi,

O noapte rece şi pustie s-a strecurat pe pământ. Vuietul vântului se aude înfricoşător, ca un tunet. Nu este nimeni pe stradă. Doar un copil pribeag cu hainele zdrenţuite, speriat si zgribulit! Nici nu mai  putea merge. Slab, înfometat şi alungat, a

Te-ai depărtat  iubito, iar de mine

Mi-e greu să înţeleg ce s-a întâmplat

Când tu nu eşti nu am zile senine

Pustie este viaţa când dorul e plecat

În noapte cînd privesc bolta cerească

Te văd zâmbind steluţa mea albastră

Spre tine zbor pentru logodna-împăr

Lansarea Cărţii: “Amprente Temporale”, antologie de poezii cronopediene, vol. 1.

Doamna Lenuş, Domnul Ioan Muntean, (administratori), eu, Elisabeta Branoiu, (cu palarie, in negru) si toti colegii de breasla, poeti, scriitori, coautori la Lansarea de C

Ne-a mai rămas doar să visăm din nou

La verde... și la floarea din grădină.

Foșnetul frunzei are acum ecou

De ruginiu uscat... și de cătină.

Peste câmpie zboară cat’-un fulg

Din păpădia încă neplouată.

Era și el cândva-ntr-un fel de vulg,

Azi, singur, răt

Toamna asta-i tristă, fiindcă, pe uliţă,
Nu-l mai văd  pe tata încălzit de vin.
La căruţă-o roată n-are piuliţă
Şi la el acasă parcă e străin.

A stat toată ziua mama la portiţă;
L-a visat azinoapte pe fiul cel mic.
Lacrima îi cade pe o dumitriţă...
Pe uliţ

Armuri de greieri port pe la turnire,
Eşarfa ta pe lance mi-e de-ajuns.
Atâtea lupte fără dijmuire
S-au depănat ca pânzele din fire
Spre taina unui dor de nepătruns.
Eu călătorul,care-i pururi mire.

Fără blazon, pierdut în nemurire,
Iubind, ca nodul

Fior, nedumerire, siluire necontenită a ce ? A ceva ce forţeaza omul sa doreasca să-ti poată regăsi echilibrul neutru prin feminitatea vieţii, dăruind iubirea iubirii.Simti necesitatea unui poem reinventat si rascolesti insistent in adevarul fiorului

  acum în secolul douăzeci și unu

acum în secolul douăzeci și unu,

cănd viața a devenit doar toamnă,

omenirea intră la idei

se consideră abandonată, singură, cu ea însăși,

de când ne gândim la viitor

toate zidurile s-au strămutat,

principiul speranței a ie

știu

peste tot octombrie,

știu că insulele risipite

de mare în aerul rece al dimineții

strălucesc cu culoarea dorului meu.

în ochi îmi întârzie struguri și gutui

și mai știu că orice există

devine cenușă.

dar nici cenușa spulberată a toamnei,

nici zborul d

Cerul deznoadă ploaia, cu palme de eter,
Când paşii tăi, sub aripi, se cuibăresc în vene.
În calea mea se umflă şiraguri de ravene,
Azi, boţul meu de sânge se trage-ntr-un ungher
Privind cu disperare străfunduri de avene.

Mă simt captiv, pe umeri po

Am să mă scriu într-un poem final,
Voi adia în glosse sau beţie
Şi când arzând în visele de cal
M-oi spulbera în puf de păpadie.

Şi voi zbura pe vânt dar şi pe ploaie,
Purtat de vise-n lumea fără mal
Şi-oi odihni, când poate, pe o foaie
Am să mă scr

       ERAM FERICIT !

La vremea brânduşelor autumnale,

Ce încântau poieni la Almaşul Mare,

Ne mijeau în obraji noi tulei,

Prefăcându-ne în tinerii flăcăi.

Umblam cu simple salopete,

Nu prea aveam succes la fete,

Eram doar viitorii muncitori,

Pentru toţi, a

Sunt doar o sticlă veche şi murdară,
Un cuib de duhuri care nu au nume,
Un sunet trist rămas dintr-o vioară,
Sunt începutul dintr-o alta lume.

Când vine noaptea, de sub pleoape 'nchise
Se scurge duhul tău, şi ce amară
Îmi pare dimineaţa 'n morţi de

s-a făcut seară

s-a făcut seară,

a apărut o lună spălăcită,

pe stradă latră un câine,

două femei se grăbesc  acasă,

ochii mei se iau după ele,

balcoanele-mi cad în cap,

în toamna asta s-a zăpăcit lumea,

încerc să mă agăț de ceva

să nu cad și eu în zăpăceala

Ca două cârje suntem, rând pe rând,
Ne sprijinim când drumul se înclină
Ne protejăm tot timpul, fără vină,
Cu-o vorbă bună sau numai în gând

Când vom mai fi, mai mult sau prea curând
Ne despărţim cu dor în prag de seară
Apoi ne scufundăm în vise iar