Scrijelesc cu genele
Colțul unei stele,
Pulberea rece,
Argintie
Se împrăștie
Peste încă un vis promis.
Mă strânge chinuitor
Nevisarea
Nopților albe
În care stau de vorbă
Cu absența ta păgână.
Caligrafiez dorințe
Pe care le ascund
De priviri tăioase
Luna se retrage
În colțul meu de suflet sărac
Să toarcem fuioare de gânduri
Pe ghemul vieții.

Tac
Așteptându-te să condimentezi lâncezeala nopții
Cu parfumul respirației tale.
Atunci când vei coborî
din tabloul de deasupra patului.
Așa cum o faci de ceva vreme
Mă vei găsi îmbrăcată
Doar cu amintirea ta
Care nu se încadrează
În niciun amar de timp.

Am fost la proba vieții, ca-n fiecare vară
Cu-aceeași liniște în suflet, un sentiment de seară
Câmp copt păream, de ploaie biruit,
Am probat o speranță ce o aveam de-un timp
La un croitor bătrân, puțin neavenit.

Nerăbdătoare am apucat-o tremurând
Am scuturat-o admirând-o, el mă privea timid
Am îmbrăcat-o ca pe o rochie ce o visam demult
Croiala mi-a căzut ca și dansând pe trup.

Știam că nu e-n trend, trecuse ceva vreme,
Mă adresam bătrânului prin semne;

Privirea lui mă cerceta discret,
Fusese cândva un pedant, acum un desuet,
Plescăia din buze, își mângâia mustața
Îmi părea sfidător, la el era și acul și foarfeca și ața.

-Mi-e scurtă; îndrăznesc, în talie mă strânge,
În spate face coadă, nici la genunchi n-ajunge,
Mi-ar fi venit mai bine în urmă ani vreo zece...!
Din nou mâna-i bătrână peste mustață-și trece.

Se-ncruntă și la pleoapă un rid i se-adâncește
Rânjește sfidător, mi se-adresează rece:
-Mătasea e puțină, tu ceri un croi prea mare,
Am tot croit din ea din clipa de născare.

-Când o voi îmbrăca să ies cu ea în lume
Mă tem că se va rupe, prea mult nu mă va ține!
-Ești tare insistentă, cât ai mai vrea s-o porți,
Cumpără-i o dantelă să-i fac un cloș în părți....

Și pleacă bombănind, aș vrea să-l înțeleg,
Bătrânul croitor e timpul înțelept
Îmi hotărăște croiul, eu trebuie s-accept,
Tot el croiește viața, la replică n-am drept.

Sărbători cu sănătate, lumină și bucurie în suflet tuturor prietenilor Cronopedieni!

....................................................................................................................................

Tare dragă le era fetița cea veselă și dulce vecinilor ei din acel sat uitat de lume. Atât de dragă și iubită că o invitau toți să fie ea cea dintâi care le deschide ușile caselor în dimineața de Ajunul Crăciunului. Trebuia să meargă să jerască în vatra focului, în cenușă și să îngâne un descântec pe care nu l-a știut niciodată întreg.
- Dani, vezi că în ajun trebuie să mergi la mamă-ta Mărioara să jerăști, că numa' ce-mi zâsă să te duci și la ea. De la ea, treci la mamă-ta Măria, te duci pe urmă la ai de la vale și când te-ntorci dai la mamă-ta Florica, că ea e aci lângă noi.
-Daaa, maaaamăăă,...da', pleacă copiii in colindat până îi termin eu pe toți cu jerâtu' ; zicea fetița un pic răsfățată de onoarea care i se făcea de a le ura de bine și belșug oamenilor dragi. Pe undeva parcă o încerca și un pic de supărare pentru că trebuia să bântuie mult in dimineața aceea minunată când toți cei de leatul ei se strângeau la focuri înălțate până la cer și aprindeau artificii.
- Da' ce vrei sa le spun, mă fată, la muieri? Că-mi zâc : auz’ Ioană, să-i spui lu' Dani să vină să-mi jerască și mie că ea este fire blândă și așezată la locul ei. Vez', Ioană că nu las pe nima să iasă din casă până nu trece fata pragu'.
Și se trezea dimineața copila noastră cu inima cât un purice de emoție. Își punea paltonașul cel mare care atârna aiurea pe corpul ei mic și firav, ieșea din casă, lua două bețe care abia de se mai zăreau pe sub zăpadă și se întorcea să jerască prima oară în soba lor. Ai ei aveau întâietate. O ruga tata de cu seara să jerască intâi la ei, altfel el nu avea voie să iasă din casă că îl bodogănea femeia la cap ca nu respectă datina.
Îngenunchea fata la gura sobei și învârtea cu bețele în cenușă, sporovăind ceva ce-i zisese mama și reținuse doar parțial:
- Bună dimineața la Moș Ajun,
da-i mai bună a lu' Craciun,
porcii grași și unsuroși să-i mănânce oameni sănătoși,

găinile mele ouătoare,

la vecini cotcodăcitoare.....ș.m.d...
Pleca mai departe din poartă în poartă, abia facându-și cărare prin zăpada proaspăt așternută, ținându-se bine de cel două bețe . Câinii erau legați, ușile descuiate si sobele abia dacă mai aveau un rest de jar din seara precedentă. Asculta zgomotul drumului stând cuminte în genunchi, deschidea ușița de la sobă, îngâna câteva versuri din poezie și fuga, fuguța la vecinul următor. Urechea îi stătea ciulită la chiotele celor care se pregăteau de colindat.
Femeia de acum privește peste ani, undeva, în urmă. Zâmbește când se gândește la fetița din colindat care avea paltonul până în pământ și pe umăr purta o traistă pe care i-o improviza mama cusând la gură un căpătâi de pe pat.
Vecinii ei de atunci și-au ìncheiat socotelile cu viața și cu toate ajunurile. Au rămas casele de ei. Aceleași case, acum au alți vecini care nu mai au nimic în comun cu acel obicei străbun . Totuși, în sufletul femeii de astăzi mai există, o să fie și o să dăinuie odată cu ființa trăirile copilei de altădată.
Daniela
Textul face parte din volumul personal de proză scurta și poezie “Stignița/ Povești cu și despre pârinți”

Iartă-mă copilărie, iartă-mă c-am crescut mare,
N-am cui mă plânge acum de suflet, nimeni nu știe ce mă doare,
Nu mă mai dojenește mama, pentru nimicuri, prostioare
E trist tot ce trăiesc și veșnic sunt datoare.

Cândva, pentru o lacrimă, sau pentru-o julitură
Primeam o mângâiere caldă și o vorbă bună
Mi-e frig acum și inima îmi sângerează
Mă scald în ploi năvalnice și sufletu-mi oftează.

Iartă-mă că nu-mi mai vine rochița roșie cu clini,
Pentru pantofii cei cu toc; că nu port balerini;
Că fără voce nu mai pot să cânt
Iartă-mă "copilărie" că-n timp m-am rătăcit.

A murit fântâna de la spatele casei. Suferea de un cancer care purta numele "indiferența oamenilor". S-a chinuit mult ascultând vorbe grele și de supărare și-a dat obștescul sfârșit. Oamenii și-au făcut propriile fântâni în curți, lăsând-o pe ea de izbeliște. Ba, chiar au privit-o cu răutate și au mai și aruncat cu vorbe rele.
-Eu nu mai pun nici un ban la găleți, că mie și așa nu îmi mai trebuie că eu am fântână în curte!
-Las' că-mi fac și eu fântână în curte, că al lu' cutare vine și cară toată apa să ude grădina.;
-Io, da’ ce, ăștia n-au fântână la deal de vin cu vitele colea la apă?
- Eteee, spălă și asta și ce de lături lăsă de la cămăși în jgheab! Acu' miroasă jgheabul a săpun și când oi veni cu vitele la adăpat nu mai bea apă......
Și ea asculta și suferea uscându-i-se sufletul de atâta chin. Ofta, eu o simțeam și mă așezam la gura ei și îi spuneam că nu au cum s-o lase de izbeliște, că nu vor renunța la ea. Era dintotdeauna acolo și oamenii chiar o iubiseră. Care mai de care îi aduceau găleți noi, îi schimbau lanțul, îi mai măreau jgheabul, i-au făcut și un gărduleț pe care îl dădusem eu cu var. Vara puneau mână de la mână să o curețe, să îi fie apa rece, limpede și bună .
Copii fiind, din joaca nostră de multe ori ne-a căzut mingea înăuntru; și nu avea decât vreo zece, doisprezece metri adâncime. Căpătasem experientă, legam o târnă (paner) cu funiile și o trăgeam afară. Trebuia să facem operațiunea fără să ne vadă oamenii mari.
De-ar fi știut mama de câte ori i-am luat cloșca de pe ouă. Găina pe care o pusese la clocit în târnă. Trăgeam găina mingea afară și așezam găina la loc.
Să tot fi avut vreo șapte ani când am încercat să trag de lanț pentru prima oară și să scot apă. Am simțit greutatea găleților că mă trăgea lanțul în fântână și mi-am dat seama ca nu este momentul și trebuie să mai aștept. Peste un an am încercat din nou. Cu greu, abia trăgeam; lanțul rece și gros îmi străpungea palmele. Prea mare era dorința de a face palmele căuș și a-mi înmuia buzele în apa rece. Am fost perseverentă și am reușit. Din acel moment a devenit ciutura mea de suflet. Toate supărările copilăriei mi le îngropasem în adâncimea ei. Mă aplecam în interiorul ființei ei până îi vedeam luciul și oftam. Ofta și ea cu mine. Strigam când nu trebuia sa mă audă nimeni și ea îmi răspundea cu aceleași vorbe. Nu mai eram singură, cineva îmi știa necazurile. Oamenii chiar au lăsat-o să moară la fel ca pe alte multe fântâni din sat. E seacă, a rămas numai roata spânzurată, fără lanț. I-au luat sufletul atunci când i-au luat lanțul si gălețile. Atunci am fost sigură că s-a mai dus o bucățică din satul meu, din copilăria mea, din trecutul meu.
Acum merg cu sufletul zbătându-se și o privesc. Nu mai strig. Nu mai strig pentru că mi-e frică de ce mi-ar răspunde..... Oftează când șuieră vântul și îi simt gemetele atunci când îi mai cade câte o cărămidă lovindu-i apa. Iarba crescută printre cărămizi o macină și o sufocă. Nu mai vin nici albinele, nici fluturii și nici păsările să-și stâmpere setea. Nu-i mai trebuie nici călătorului care trece pe drum, pentru că acum "Măria-Sa" bea apa îmbuteliată la pet. Satul meu și-a pierdut identitatea odată cu părinții noștri, odată cu fântânile, odată cu știubeiele, odată cu pădurile, odată cu tot ce ne reprezintă pe noi ca "stigniceni".

Textul face parte din volumul personal ”STIGNIȚA/ POVEȘTI CU ȘI DESPRE PĂRINȚI”

Îmi cărai pe mână gândul
Cel amar și razvrătit,
Ca pe-o haină, îndoit,
Nu puteam privi pământul
Dintr-odată am orbit.

Visul meu cel tăinuit
Pe un picior îl purtai,
N-ai văzut că lunii Mai,
Maci în păr i-au înflorit
Pentru gândul chinuit.

Tot ce-aveam pe astă lume
Le-ai cusut în dos de tiv
Fără să ai un motiv
Sunt săracă fără tine
Aștept gândul cel răpit.

Am să sap c-un ciob de stea
Întunericul din noapte
Să te caut printre astre;
De mi te-aș putea visa
Gândul meu să-l țin aproape.

Am luat perna în brațe,
Sper să desenez alt gând,
Ușor pleoapele închid
Torc din lună două raze
Tac și-mi fabric un alt mit.

M-am născut dintr-o poveste,
O poveste sunt și eu;
Clipa umblă teleleu,
Te aștept în gândul meu.

Farfuria asta o am moștenire de la "Baba" ......Baba o avea de la boieru' Bădulescu, așa că să aveți grijă că dacă mi-o sparge careva ........cre'că aș fi în stare să-l omor!........ Așa le-a spus mama celor două copile de-o șchioapă, în speranța că acum o sa fie mai atente și mai grijulii cu farfuria unicat care pentru ea avea atâta însemnătate.
Eeeee, vremea a trecut, dar nu a șters vorbele mamei care se întipăriseră foarte bine în mintea celor două fetițe.
Rămase singure acasă într-o zi, cu instrucțiuni foarte clare cu ce aveau de făcut, inevitabilul avea să se întâmple.
-Toci, fată, tu, frunze la rațe? zice cu îngâmfare sora cea mare, către cea mică.
-Da' tu ce ai? De ce nu toci?
-Vezi că te spun lu' mama că scoseși limba azi la grădiniță și iei bătaie! Treaba ta!
D'apoi, nu-i era mai dragă bătaia! Și apucă surioara cea mică un braț de frunze, se duce la masa de sub bolta de viță de vie, ridică mușamaua așa cum vazuse pe mama, pune mâna pe topor și începe să toace. Mâinile ei mici si puternice făceau masa să vibreze. Vasele de pe masă au început să se deplaseze, printre care și farfuria preaiubită, preaslăvită, moștenirea unicat și cu atâta însemnătate sentimentală.
Și toc, toc, toc.... tac, tac, tac! Frunzele de floarea soarelui se transformau în bucățele din ce în ce mai mici. Masa vibra, obiectele se apropiau din ce în ce mai aproape de margine și surioara cea mare privea. Privea ca paralizată cum se duceau toate, ușooooor, ușooor spre marginea mesei. O forță nevăzută îi luase graiul și nu putea să facă nimic. Doar atât, se ruga. Se ruga intens să nu cadă farfuria prețioasă. Rugăciunea se pare că nu a fost îndeajuns de profundă pentru că un zgomot de cioburi împrăștiate a adus-o la realitate. Farfuria dezintegrată zăcea pe jos.
-Ce făcuși nefericitoooo!!! Acu' o să te omoare mama și eu n-o să mai am sorăăă!!! Ce mă fac eu, fată, fără tineeeee!!!; se auzeau bocetele surorii mai mari strângând-o inconștient în brațe pe cea mică..... Panica pusese stăpânire pe ea. Se și vedea singură, cu conștiința încărcată că nu făcuse nimic să salveze mărețul și preaslăvitul obiect care cerea viața surioarei la schimb. Plângeau amândouă ținându-se strâns în brațe și se sărutau ca și cum își luau adio una de la cealaltă. Lacrimile fierbinți se împreunau pe obrajii lipiți. Prin căpșorul surioarei supraviețuitoare deja se plimbau scene apocaliptice; oare cum și în ce fel o să o omoare mama pe sora cea mică? Mintea ei făcea fel și fel de scenarii.
- Ce aveți fată, ce dracu făcurați? Vecinele se strânseseră grămadă pe la poartă alarmate de țipetele disperate ale celor două.
-Zâceți, dădurăți foc la ceva? insistau de după gard. Fetele nimic, lipite una de cealaltă plângeau de sărea cămașa de pe ele
-Ia vez' Ioană, ce făcură fetele tăle? Țâpă, fatăăă! Ce țâpăăă, da' nu spun nimic!
Auzind numele mamei, cele două fetițe surori au ridicat ochii speriate . Mama auzise țipetele din deal, aruncase sapa și plasa cu merinde și o luase la fugă mâncând pământul să vadă ce nenorocire se intamplase la ea acasă.
-Ce aveți fată? Doamne ia-mă să mă iei, tu, pe mine! Hai, zâceți!
- Le intrebarăm și noi, da' țâpă și nu zâc nimic.......! repetau pe mai multe voci femeile panicate de peste gard, că doar ardea curiozitatea în ele. Ochii mamei stăteau să-i sară din orbite:
- Hai zâceți! Zâceți mumă, zâceți, că nu vă fac nimic.....orice-o fi! Zâceți, mânca-v-aș gura voastră!!!
Auzind aste' vorbe sora cea mare și-a luat inima in dinți și a întins un deget tremurând spre ceea ce fusese cândva farfuria prețuită.
-Ce-i? Ce să văd? O farfurie spartă? Dă-o la blestem!
-Da, da' e farfuria mata, de la Baba mata; și Baba o avea amintire de la boier Bădulescu .
Mama deodată s-a înmuiat ca o cârpă din care parcă se scurgeau ultimele picături de suflet. Închinându-se s-a apropiat de fetele ei, le-a prins blând în palme obrajii scorojiți de la sarea lacrimilor, s-a aplecat să le poată privi în ochi și le-a spus cu vocea gâtuită:
-Uitați-vă în ochii mei și să vă intre bine în cap ce vă spun acum!......Nimic pe lumea asta nu valorează și nu înseamnă pentru mine mai mult decât voi! Să vă intre bine în cap, pentru totdeauna!!! Ați înțeles? Vreau să vorbiți!
-Da'....mata ai spus.....! și mâna mamei a acoperit instantaneu gura fetiței oprindu-i vorbele.
- Știu ce-am spus! A fost o vorbă pe care am spus-o fără să gândesc că o s-o ia cineva atât de mult în samă...

Daniela

Povestirea face parte din volumul propriu “Stignița/ Povești cu și despre părinți”

Ce pot să dau la schimb să gust a ta iubire
Mi-amanetez chiar viața de-ar fi o izbăvire
Sunt o femeie simplă, cu-o carte nejucată
Ce stau la masa vieții și-aștept soarta să-mpartă.

De-aș scrie despre cer i-accept nemărginirea
Și despre mare scriu, o mângâi cu privirea,
Chiar de n-am cunoscut-o tot simt că o iubesc,
La fel ca și pe tine; trăiesc să te-ntâlnesc.

În smoala cea de noapte te caut printre stele
Piciorul șovăind se-mpiedică în ele
Mi-e calea luminată cu-a lunii poleială
În mine arde-aprinsă un munte de-ndrăzneală.

Doar numai o secundă pe pieptul tău de-aș sta
Timpu-ar încremeni, chiar însăși inima
Un strop de of și-amar pe buze mi-aș păstra
Să poți să guști și tu din disperarea mea.

Adânc, solemn să tac întru recunoștință
Să fiu triumfătoare, beată de biruință
Nimic din viața mea nu-i pură întâmplare
În fața celorlalți rămân neștiutoare.

Să nu grăiești nimic, vraja din vis n-o sparge
În sufletu-mi tihnit domnește sfânta pace
Prizonierul nopții din neguri ireale
Dezbracă-mă de tine când soarele răsare.

Mă nasc în ochii tăi ce mă trăiesc închiși
Și mor în orice clipă ce-i seacă făr’ de tine
M-am botezat în sânge albastru de proscriși
Ce n-au rostit nicicând o sfântă rugăciune.

Când brațul tău discret obrazu-mi mângâia
Ți-am strecurat sub piele magie și blestem
Să pot pătrunde-adânc în marea taina a ta
Desculță să mă plimb,în nopți, prin al tău somn.

Mă sprijin de-a ta gură la margine de vis
Te-ating doar cu privirea, cu geana te dezmierd
Aș îndrăzni să-ntreb în care paradis
O sfântă născătoare mi te-a ținut la piept?

Pe unde-ți consumi clipa, prin care univers,
Prin care răsărituri ochii ți-i luminezi
Cu sufletul la gură ți-aș scrie-o rimă, un vers,
Cerșind să mă iubești și-n ce am scris să crezi.

M-am născut lacrimă fără umbră,
Bob de rouă evadat de sub pleoapă de înger
Flacără strălucind fără să pârjolească
Mugur înfășat în mătase nețesută.

Mi-a lipit timpul aripi colorate pe umeri
Să pot zbura fluture în brațele tale,
Mi-am plâns toate lacrimile, am spus toate rugăciunile
Flăcările pasiunii mă mistuie;
Agonizând, pe buze mi se odihnește ultima dorință,
Să mor câte puțin la umbra sufletului tău.

Atunci când eram doar o fetișcană și mama se străduia să scoată din mine o copie a ei (femeia tipică, gospodina perfectă) pe vremea asta avea tot timpul "războiul" în casă. Durerea mea cea mai mare era că mă pregătise și pe mine oștean destoinic și mă lua cu ea în bătălia brâglelor și a ițelor. Cu cât mai multe ițe, cu atât mai complicată era treaba, iar fala în sat atingea cote incomensurabile. Cine mai avea așa fată vrednică și isteață care atunci când venea de la școală trăgea cu suveica printre firele înnăvădite în ițe, călca clăparul ridicând ițul corespondent, se alegeau firele și imediat arunca cu suveica printre ele. Suveica aluneca asemeni unei rachete lăsând în urma ei firul ce se deșira ca o dâră de fum. Apoi, apuca fata mamei brâgla cu amândouă mâinile...... "pac, pac, pac" striga spata bătând firele și așezând mândrețe de model. Fata cea vrednică privea cu mândrie minunăția făcută de mâinile ei, dar o neliniște o îndemna să-și tot arunce ochii la ceas. Cartea începută de cu seară rânjea întredeschisă de la colțul îndoit. Rămăsese acolo unde cei doi tocmai își spuneau vorbe dulci. Ea, fata noastră, le trăia, le sorbea cu nesaț, se contopea cu personajul de acolo și doar vorbele de ocară ale mamei o aduceau la realitate:
- Mai lasă cartea aia din mână că ț'-o bag pe foc! De când veniși de la școală tot așa o țâi, n-o lăsași nici când mâncași. Dracu știe fată....că "nu înțălegi nici ce mănânci, nici nu guști ce citești". Măi gândește-te să măi vii să mă ajuți și pe mine când aleg florile, că știi că nu pot sângură. De parcă le-aș face pentru mine. Mâne, poimâne, când o veni împețâtorii să mă fac de râs că n-am nici ce să le dau zălog. Și trăgea cu răutate de brâgle de-i sărea fetii cartea din mână.
O ridica cu inima îndoită, căuta pagina unde rămăsese, îndoia puțin colțul și o închidea lăsând-o ușor pe colțul noptierei. Se despărțea cu greu de acea lume imaginară și intra în "război" alături de mama sa. Mama era reală și trebuia să-i pregătească zestrea. Viața era reală și ea trebuia să știe a deprinde cu sfințenie lucrurile femeiești pentru că numai așa își făcea satul o impresie bună și mai trăgea și ea speranță la un băiat de casă, cu părinți ca lumea, care să-i pice pețitor.
Apăi, am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea așa. Povestea fetei de la sat, care s-a măritat cu băiat de la oraș. Nu i-a mai trebuit nici zălog și singura zestre pe care și-a luat-o de acolo au fost cărțile pe care și le comandase la " Cartea prin poștă". Atât și numai atât i-a trebuit de acolo, și asta ca să poată citi liniștită toată viața, pentru că nu i-a plăcut să țese în război.

Mi-ai spus că luna tainic ne trădează
Când vântul indiscret suflă-n perdea
Eu cred că Ea e doar invidioasă
Pe o iubire ca a mea și-a ta.

Luceafărul nu-ți bea din cupă vinul
Chiar de-ar râvni la sângeriul lui
Așa că te aștept să-mi stâmperi chinul
Ți-am pus sub pernă dragostea dintâi.

Doar știi că-s o femeie demodată,
Că mă hrănesc cu vise și cu slove
Și mă agăț nebună, disperată,
De tot ce-ai spus cândva, câteva vorbe.

Din nou se lasă greul înserării
Pereții îmi proiecteaz-un gând bolnav
Mi-e patul catafalc, plâng trandafirii verii
Că n-ai venit, sau nici nu ai plecat?

Licoarea sângerie-mi oglindește chipul,
Ridic paharul, chem luna să închin,
Mă strânge viața, se duce anotimpul,
Aceeași eu, același dor, același tu și un pahar cu vin.

Aștept să împărțim licoarea împreună
Să îți pui buzele unde am pus eu gura
Să trag cu ochiul la-ndrăzneața lună
Cu dragostea ce-mi dai plătesc nopții arvuna.

De un timp desenez sacrificii,
Adieri de vânt
Care se strecoară prin rănile spațiului
Și seacă sufletul pământului.

Desenez o mână de femeie
Care atârnă palidă și fără vlagă
Peste rama unui tablou închipuit.
Desenez Cleopatre, Madone,
Borgii, Semiramide;
Și de ce nu aș desena Ane?

Ane, născute să fie libere,
Deja iertate de păcatul omenesc
Ane eliberate din chinuri
Cu viața spre bucurie călcând.

Ane virgine ce nu au cunoscut
Mângâierea palmei de bărbat
Ane care vor trăi libere
Fără să le strângă ziduri.

Desenez biserici și Mănăstiri
Slujite de Madone purtându-și în brațe pruncii
Din vitraliile cărora
Îngeri cu chip de porumbel
Îmbie la rugăciune
Anele fără de păcat.
***

Astăzi de dimineață o rândunică desena cercuri concentrice pe cer
O barză mândră de tenacitatea puilor pune la cale o expediție
Câteva frunze palide dau semne de bătrânețe precoce
Pământul cu buzele crăpate adulmecă cerul
Dorul de o ploaie curată îi seacă sufletul
Soarele face exces de zel
Ultimul curcubeu care mi-a fost promis a ajuns târziu,
Ca urmare a faptului că eu adormisem,
L-a ademenit noaptea în secret
Bănuiala mea este că l-a sechestrat
În tivul rochiei negre,
Ici colo bătut cu ținte de stele.

Minunea aceasta fragilă, colorată și plină de viață
Tocmai a adormit în palma mea întinsă,
Îi risipise ploaia polenul din colțul unei aripioare, ologind-o.
Închid mâna cu grijă și în timp ce se face pumn
Observ cum spaima privării de libertate, o trezește,
Instinctiv se zbate disperată.
Momentul acela în care își lăsase floarea preferată în grija cosașului prieten
Îi răpise încrederea în tot ce era purtător de suflet.

Priveam cu ochiul drept, printre genele umede o lacrimă
Se desprinsese din suflet atunci când mai trăise încă o patimă
Se revărsase șiroind pentru că își dorise evadarea de după pleoapă
Se desprinsese-ntr-o clipă, se prelinsese pe obraz, pe buze îmi zăcea bolnavă.

În chinuri pustii mi se îmbracă în fiecare dimineață timpul
În neguri reci îmi umblă sufletul oricare ar fi anotimpul
Se parfumează cu dorințe ce par că îl resuscitează
Își revine, respiră adânc, trăiește, vibrează.

Un hocus pocus mi-s clipele, nehotărâte, instabile
Unele sunt solitare, altele sunt doritoare de tine
În clipa asta mi-e culoare, mi-e vară, mi-e soare și am puterea să sper
Mai ieri purtasem una nostalgică, care cerșise ploi desprinse din cer.

Mi te descânt rătăcind printr-o dorință deșartă
Mi te botez în cana din care beau apă
Te simt fir de mac fremătând rătăcit într-un câmp de lavandă
Sunt pala de vânt ce te mângâie cu-o teamă bolnavă.

Bolnavă-s de tine dorindu-te
Mă vindec de tine regăsindu-te
Mă satur de tine iubindu-te...
Te zbați evadând într-un nefiresc
Te chem înapoi, te iubesc, mă hrănesc....

- mulțimea vidă -

-- Bunicule, cum stai cu timpul liber?
-- Mai bine ca niciodată, nepoate! Sunt în concediu pe viață! De ce întrebi?
-- Mă ajuți să-mi fac temele la mate și fizică? Ne cere să vorbim despre "zero absolut", despre unitate, despre nulitate... Limbi străine, nu altceva!
-- O-hoo... Ai nimerit cum nu se putea mai bine, nepoate! Acum e vremea lui zero și a acoliților săi, nimicurile, nulitățile, vidul... Hai să-ți spun o poveste despre toate aceste personaje, ca să pricepi mai bine! Ascultă aici, la moșu', dar mai întâi trebuie să te întreb: tu știi ce înseamnă 0K?
-- Desigur, se traduce prin "în regulă", "de acord", "bine"... ceva în sensul ăsta!
-- Nu, nepoate! Numai prostii vă-nvață acum! 0K înseamnă "zero absolut", adică cel mai nimic dintre nimicuri, nulitatea absolută. Mai jos ca el nu se poate! Să ții minte numărul ăsta -273,15! Să nu faci ca 'telectualul ăla... Garcea, ori cum dreq îi zice?! Ăla, mă, puță, de n-a știut că 3,14 înseamnă π și a eliberat nr. de înmatriculare ZDA, cu "prefixul" 314! Somități albastre îmbuibate cu multe mii de ghinde lunar, nu altceva! Dar, hai să-ți spun povestea:
0K, sau mai pe înțelesul tuturor Nulitatea Absolută, intră în scorbura albastră din vârful celui mai înalt copac al Ocolului Silvic și chemă la ordin pe celelalte nulități mai mărunte. Vei spune că aberez, că nu poate fi o nulitate mai mare și una mai mică. E-hee, nepoate... Îți spun eu: se poate. În Pădurea Albastră/Bleu-Marin - ca și-n politichie - lucrurile stau altfel. Aici, pe ramurile superioare, există numai nulități, mai mari sau mai mici, nonvaloarea fiindu-le stabilită de diferența de nivel de la ramura/scorbura pe care s-au cocoțat, până la nivelul solului, unde mișună și roiesc furnicile și albinele lucrătoare. Secondate de viespi și trântori, bine'nțeles! Ca să se deosebească între ele, nonvalorile și-au luat nume de împrumut ca: 0K, 0 magistru, 0 prim, 0 secund..., mergând chiar până la derivate ca Zorro sau chiar Zoroastru.
Dar, să revin la subiect: așadar, convocarea nulităților de rang înalt. Zero Absolut, isterica Nulitate a nulităților, începe expunerea:
-- Frați zerouri, știe careva cum ne numim noi?
-- Mulțimea vidă? întrebă magistrul
-- Nimicuri? zise altă nulitate
-- Cifre parazite? vorbi un alt zero
-- Greșiți cu toții, nulităților! Noi suntem cifre de simbioză, dragilor! Cu alte cuvinte, nu putem exista singure pentru că nu avem nicio valoare. Dar însoțindu-ne cu 1, cu 2, cu 3..., cu 9 sau cu 999 de albinuțe lucrătoare... Eee? Se spune că le înzecim, însutim sau chiar înmiim valoarea! Deci, meritul e al nostru, al nulităților, nicidecum al mulțimi "N" a numerelor naturale sau a animăluțelor de povară care duc greul! M-ați înțeles? Noi, nimicurile, suntem forța! Ce s-ar face stupul fără nulități ca noi?
-- Și să vă mai dau un exemplu, băă, nimicurilor..., bă, nulităților..., băă, zerourilor, bă: ați auzit de infinit, așa-i?! Eee... Din ce-i format infinitul? Aud...? Exact: din două zerouri alăturate pe orizontală, băă! Voi vă dați seama că noi nimicurile, nulitățile de rang înalt din Pădurea Albastră, - ca de altfel, de peste tot - noi reprezentăm infinitul?! Vedeți bă, nulităților, că noi suntem alfa și omega, începutul și sfârșitul? Merităm mai mult decât avem: hai să ne dublăm salariile, să ne dăm și câte-o primă, că tot vine Buna Vestire, și să propunem să ne facă și statui, precum zeilor olimpieni!"
-- Ai înțeles, nepoate, povestea lui zero care, deși fără nicio valoare, s-a asociat cu unu și a devenit număr cu greutate? Ține-o minte cât vei trăi și ia seama la moșu: niciodată să nu te înhăitezi cu o haimana de nulitate!

Autor Vîlceanu Mihăiță - alias Roman Ticu-facebook

Purtând în bagaj pulbere de stele
Pașii te purtau prin visele mele
Pe Calea Lactee maci se scuturau
Rubiniul lor cerul îmbrăcau.

Balansoarul plânge, răcnind scârțâit
Femeia din mine nu a adormit
La priveghiul zilei Luna stă-n genunchi
Vântu-mi poartă glasul, unde te ascunzi?

Mi-e sufletul gol de tine de-aseară

Inima suspină în camera-i goală
Mângâi albul filei, apoi talpa dreaptă,
Schițe de trăiri încă te așteaptă.

Încerc să schițez un gând într-un rând,
Condeiul schițează pasiuni arzând
Cuvinte fierbinți pagina străpung,
Lacrimi ca de ceară pe obraz îmi curg.

Este miezul nopții aievea-mi apari
Nu mai ai valiza, stele nu-mi mai cari,
Macii muribunzi au ajuns la cer
Balansoarul cântă cu suspin de fier
“Lasă-l să se ducă, nu mai este el!

Mă-nfrupt din vocea ta cu lăcomie
Când la ureche îmi șoptește tandru
Suflarea ta de struguraș din vie
O trag în mine ca un copilandru.

Nu mă mai satur să te mai iubesc
Nu mă mai satur să mă las iubită
Mă bate-un gând să mă cadorisesc
Dar știu că trece clipa fericită.

Ambrozie și mosc îmi pun în sân
Cerșite-n miez de noapte de la iele
Când gândul tău mă bântuia nebun
Gonindu-mă să caut printre stele.

Ce căutam prin nopți de primăvară
Când apele dormeau și timpul se trecea?
N-am înțeles, dar căram o povară,
A dor de tine, a lipsă îmi jelea.

În plânsul inimii mi se topea simțirea
Și tropotind, nebuna, lua de mână gândul
Zburau prin întuneric cătându-mi fericirea
Îmi aduceau iluzii care zburau ca vântul.

Zăceam bolnavă de-o boală neștiută
Cătându-mi leacuri printre dragostea-n ruine
Mă-ntreb acum de vorba ta șoptită
Era reală, șoptea doar pentru mine?

Nu-ți cer răspuns, doar mă întreb retoric
Când clipele se scurg buluc la miezul nopții
Știu sigur că nu ești un statornic
Și-s sluga gândului ce bate-n poarta sorții.

Iubesc aiurea, o dragoste cerșită
Am parte de un sentiment mințit
Iubesc și recunosc fără să-mi fie frică
Știu că și tu ai fost cândva pățit.

Ești om cu sentimente și trăiri
Te-mpotrivești iubirilor mature
Te temi de gura rea a ăstei lumi
Aleargă viața galopând pe lângă tine.

Dezleagă-mă îți cer de-a ta iubire
Sloboade-mă de-al tău blestem lumesc
Permite-mi să-mi adun din fericire
Să încerc să-nvăț și eu cum să trăiesc.

- Utopia libertății, sau despre cum a fost băgată în cercetare libertatea de exprimare -

Fără prea multe ocolișuri și expresii alambicante, să recunoaștem direct: Libertatea, noțiunea de libertate este un cuvânt utopic. Nici în negura preistoriei, când omul era primitiv (tehnologic) și trăia în cete sau triburi nu a fost liber, obligat fiind să i se supună "șefului", hominidul cel mai "tare-n brand". Așa cum la scară universală nu există starea de repaus, în mod asemănător, la scară terestră nu există starea de libertate! S-ar putea discuta zile întregi pe tema asta și s-ar putea da "n" exemple concrete în susținerea acestei afirmații, însă ar fi plictisitor. Lucrurile sunt cunoscute: se consideră/se recunoaște că un om e liber doar atunci când se supune, când nu intră în conflict cu "Puterea"! Când își plătește birurile fără să cârtească, când se deplasează cu pașaport pentru a putea fi monitorizat, când aduce osanale orânduirii și "bravilor" conducători, când votează pe toți alienații mintal pentru a-i da legi pe măsură, când tace ca mutul, când e călcat în picioare pentru că a îndrăznit să deschidă gura!... Asta este libertatea care i se oferă unei ființe umane! Contra cost, pentru că - nu-i așa? - în lumea banului totul are un preț! Iar despre îndrăzneala de a deschide gura... He, hee... ăsta e un caz particular al libertății căruia i se zice atât de pompos "libertate de exprimare" și care este menționat, așa, ca fapt divers, printr-o cărțulie subțire, subțire: Constituție îi spune, tot pompos supranumită și "Carte de căpătâi", în realitate adusă la stadiul de maculatură de către... se știe de către cine...
Art. 30 – Libertatea de exprimare: "(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile (...)"
Vedeți ce frumos sună pe hârtie? În realitate însă, sunt minciuni frumos ambalate și vândute către marea masă a "stupid people", masă de viețuitoare bipede docile, obediente, credule și... proaste!
Libertatea de exprimare a adevărului, subliniez: a ADEVĂRULUI, este cel mai negru coșmar pentru Putere. Niciodată și nicăieri în lume nu a existat compatibilitate între Putere și Adevăr! Adevărul exprimat are o forță colosală, încât poate tăia capete și detrona conducători. Puterea știe lucrul acesta și sub paravanul grijii față de cetățean, (chipurile!) a creat instituții întregi de represiune, indiferent că vorbim de cele kaki, bleu-marin, albastre, negre sau mai știu eu ce culoare! Toate aceste "haite" malefice, toate aceste "erori biologice" poartă masca bunăvoinței față de populația din care și ele fac parte, în realitate însă, sunt câinii de pază ai Puterii! Sunt forțe de represiune! Și marele avantaj pe care îl au este că sunt unite. "Stupid people" e dezbinat într-atât încât fiecare e considerat dușmanul fiecăruia! De exemplu:
- se zvonește că un prezentator de știri de la nu-știu-care instituție a fost prins furând dintr-un hipermarket, sau
- se aude că măgarul în piele de leu, înainte de a fi regele junglei, a fost un fel de neica nimeni, și a fost prins cu "vastu-n Caraiman" pe arterele de circulație ale pădurii, fapt pentru care a fost mutat disciplinar în altă exploatare forestieră, sau
- se șușotește că persoana purtătoare de cromozomi XX a fost numită șefă de... pentru că era foarte bună cântăreață la flaut cu contragreutăți, sau
- bardoul Cutărescu a fost "uns" pe funcție, deși e semiretard, doar pentru că a sunat "clopoțelul" fără fir din Pădurea Tutelară...
Luând act despre aceste comportamente "democrate", câți ar fi capabili să ia atitudine? Mai mult: dacă totuși, să presupunem că un ied cucuiet a îndrăznit să deschidă subiectul, cu siguranță restul faunei ar face front comun împotriva lui! E un adevăr, deranjant, bine'nțeles, dar tot adevăr rămâne: suntem clevetitori, dezbinați, proști, dar... avem pretenții! Iar Puterea știe lucrul acesta și de aceea LIBERTATEA DE EXPRIMARE A FOST BĂGATĂ ÎN CERCETARE !
Cineva spunea: "dacă nu lupți pentru ceea ce vrei, meriți ceea ce ai"! Iar de luptat nu poți lupta de unul singur! Țara ne vrea atât de proști încât să nu punem întrebări, dar suficient de pregătiți încât să ne plătim birurile!
S-auzim de bine, dar... mă-ndoiesc! "Opriți planeta! Vreau să cobor!". Probabil că unii dintre noi realizează că s-au născut pe planeta nepotrivită, planetă pe care inteligența refuză să apară! Puțini, însă... Extrem de puțini!

Autor Vîlceanu Mihăiță; alias Roman Ticu-facebook