Am desprins de pe cer floare dalbă de nor,
Și mi-am prins-o în păr, cu agrafă de jad,
Din Edenul pribeag, curg suspine de dor,
Răstignite lasciv, pe crenguțe de brad
.
Am țesut strai domnesc de șuvițe bălaie,
Din a zânelor plete, ce horesc deșucheate,
Frământând lutul moale prin obscure zăvoaie,
Cu picioare desculțe, pe cărări neumblate
.
Mă admir în oglinda ce-mi surâde ironic,
Din laguna salmastră, în tăceri siderale,
Sânziană căzută pe tărâm babilonic,
Renăscută din patimi și din legi ancestrale.

Bob de rouă culeg din al inimii spasm
Și-l înșir pe un fir de gingaș borangic,
Rugăciuni plămădesc în al minții marasm
Și-n abisuri adânci catedrale ridic.

Se scurge lumina pe tâmple prelinsă
Din visul albastru în ochi risipit,
Pe umeri tresaltă dorința cuprinsă
De brațele nopții, cu dor toropit.

Pe fruntea-ți senină surâde tăcerea
De taine profunde străpunsă total,
Ne strigă Iubirea cu toată puterea
Când cerul deschide un ochi sideral.

Pe brațul tău teama adoarme instant.
Neliniști topite-n torent se revarsă,
În marea de umbre, ce soarbe constant
Cu sete nestinsă, istoria noastră.

Prin somn și iubire ne ținem de mână,
Să nu ne despartă legenda din nou,
Olimpul ascunde și karma păgână
Ce țese capcane, cu chip de erou.

Pe buze, ofrandă îmi depui un sărut,
Cu ochii închiși în visări ancestrale,
Mi-e sufletul plin, ca o oală de lut,
Ce fierbe tăcut pasiuni viscerale

.
Te caut în taină, prin spațiu și timp,
Pe unde suspină invalidă uitarea,
Ne crește în inimi un alt anotimp,
Și-n sîmburi de vis îți zidesc neplecarea!

Cred că fiecare ne-am alcătuit un plan de apărare împotriva acestui atentat terorist planetar, mai mult, sau mai puțin, mai bun, sau mai rău, mai elaborat, sau mai simplu. Conștient, sau inconștient, ne construim ziduri, îndărătul cărora ne refugiem, pentru a ne reîncărca, pentru a ne pregăti ,, muniția” necesară unei riposte impuse de circumstanțele cameleonice, cărora ne adaptăm din fuga nebună, în care suntem angrenați.
,,Nimic nou sub soare!” se putea spune, cu ceva timp în urmă.
Acum e totul de un nou feroce, de un nefiresc uluitor, de un complicat indescifrabil. Suntem uluiți, nepregătiți, terorizați și indecent de vulnerabili. Fel de fel,de teorii, fel de fel de reacții și fel de fel de eșecuri ne dezbină, ne dezarmează și ne anihilează ca specie. Dar, toate astea ne silesc să cotrobăim în noi înșine, adânc de tot, în tainițele cele mai nebănuite ale ființei noastre umane, să ne accesăm capacitățile care zac acolo neștiute, pe care cei deștepți, cei capabili, sau cei machiavelici, deja le cunosc și le folosesc. Din acest motiv există, cei slabi și cei puternici, manipulatori și manipulați.
Dar, ei nu pot intra în software-ul fiecăruia dintre noi, cei neinițiați, dacă nu-i invităm noi înșine, oferindu-le toate informațiile despre noi, fără opoziție și fără precauție.
Nu e absolut necesar să fugim în pădure, sau în pustiu. Putem, pur și simplu, împiedica informația nocivă și invazivă, care se revarsă asupra noastră de peste tot, prin toate căile imaginare, să ne contamineze ireversibil și iremediabil mintea și sufletul.
Deși, e cam complicat, recunosc! Sting televizorul, care îmi repetă obsesiv și tenace despre morții și răniții planetei, scuturând de pe mine termitele vorace ale dezinformării, cutremurându-mă de scârbă și revoltă. Respir ușurată, dar tresar speriată, când sună telefonul, de stă să sară de pe noptieră. Târăsc anevoie degetul pe display-ul înflăcărat, iar informația pe care tocmai am sugrumat-o cu telecomanda, sare la gâtul meu, hămesită, devorându-mi timpanele din ,, bunăvoința” creștinească a unui prieten apropiat, care îmi deșartă dintr-o suflare tot conținutul ghenei de gunoi a unui alt post de televiziune, care a schimbat doar semnele exclamării în șarada trasă la indigo, pe care o auzi de aici și până în ... Honolulu...
În zadar o dau eu la întors, cu ,, ce mai faci?” sau ,, ce ai mâncat azi?”. Nu ține vrăjeala. Omul e full de informație și ține morțiș să mi-o demonstreze. Oftez din străfundul sufletului și mă refugiez horopsită prin lumi paralele, unde covizii bâzâie neobosiți.
- Ai văzut, cum au făcut implozie amărâții ăia de la ATI, în Piatra Neamț?
- Da, dar nu mai vreau amănunte, te implor!...
Inevitabil, amănuntele se năpustesc asupra mea, surde la implorările mele, făcându-mă harcea- parcea. Epuizată, privesc cu recunoștință telefonul mut și mă îndrept amețită către fereastră, pe care o deschid, larg de tot... Trag în piept tot ozonul purificator al depresiunii și îmi umplu mintea cu dezolarea unui noiembrie confuz. Cer ajutorul crinilor albi, care mă salută poznași din grădina de sub ferestre și care sfidează curajoși bruma persistentă a nopții. Aud soneria. Ies din casă, cu toată garda națională pregătită să înfrunte un nou asediu psihic, dar nu. Este vecina mea drăguță și îndatoritoare, care vrea să mă uluiască cu mijloace mult mai inofensive. Îmi oferă cu aplomb un coșuleț plin cu hribi intens colorați, dar și mai intens parfumați, Întind brațele surprinsă și fericită, dar nu pentru a lua coșulețul întins. O cuprind în brațe, cu emoție și imensă iubire... Îmi răspunde lăcrimând, pupându-mă zgomotos pe obraji. O iau de mână și o duc în casă. Îmi stâpânesc un alt impuls de afecțiune și recunoștință, hotărâtă să lupt cu unghiile și cu dinții împotriva vreunui eventual aflux de informații terminatoare, dar ea se apucă să-mi povestească cu un lux de amănunte, absolut adorabil, toată aventura ei matinală din pădurea cu surprize gustoase. Mulțumesc cerului pentru normalitatea acelei fermecătoare pălăvrăgeli, care m-a dezintoxicat în mare parte de doza cotidiană de otravă mondenă. Mulțumesc din nou, Creatorului, de data asta, pentru simplitatea care încă mai dăinuie în oameni, pentru această toamnă care sfidează toate regulile naturii, pentru crinii mei înfloriți în prag de Crăciun, pentru hribii care explodează în culori și miresme dumnezeiești pe potecile țesute cu frunze ruginii și perle de brumă argintie, pentru poienița în care s-a transformat ograda mea, unde cresc ciupercuțe albe și diafane, perfect comestibile, pe care le feresc de roțile mașinii, măcar două-trei zile, până apucă să crească suficient pentru a putea fi pregătite pe grill.
Mă desprind, în sfârșit, din ghearele vorace ale existenței grav contaminate și mă retrag în spatele acelui zid de lumină, unde am construit o lume proprie, în care e posibil să respir. Bolovanii cosmici ricoșează frustrați, înapoi în Pandemia vieții. Zumzetul covizilor, care își sparg capetele, izbindu-se sinucigași de granitul refuzului meu, se aude tot mai stins și mai patetic. Am accesat universul primit moștenire la nașterea lumii și nu mai vreau să permit realității să treacă dincolo de zidul meu protector, construit din vise de pace, din speranțe și din boabe de liniște.
În fiecare dintre noi există un astfel de univers. Accesați-l și rămâneți acolo, până trece Apocalipsa.

-

- Am nevoie de un defribilator! Urgent!... răcni doctorul, bătând din picior, luptându-se din răsputeri să împiedice ieșirea din trup a sufletului ce stătea să iasă, răbufnind spasmodic sub privirile lui îngrozite. Nu m-ați auzit, inepților? Repede, că o pierdem!
Cineva îi puse în mâini unul, iar el să năpusti asupra pieptului fragil al fetei, stimulând cu disperare inima, ce nu mai dădea niciun semn de viață. Lacrimile se uneau cu transpirația, care se prelingea de pe frunte, pe obraji și apoi pe bărbie, ca apoi să picure pe chipul cadaveric al muribundei.
Nimic nu funcționa. Toate manevrele de resuscitare s-au dovedit inutile. O mână grea i s-a încleștat pe umăr, trăgându-l înapoi cu hotărâre.
- Ajunge! S-a terminat! Resemnează-te! A intrat în moarte cerebrală!
Cu aparatul în mâini, doctorul își smulse cu un geamăt privirea din ochii imobili și goi, care îl fixau ironic, parcă. S-a îndepărtat fără o vorbă, dispărând în bezna propriei înfrângeri.
Pe aleea tăcută, umbrită de pini uriași, stăteau aliniate cuminți și tăcute băncuțe de lemn vopsite în alb, ce contrastau suav cu tufele de arbuști înfloriți. Statuile de gips sau marmură, ce vegheau somnul defuncților, care se odihneau sub lespezile somptuoase, sugerau bogăția și opulența, chiar și în acel tărâm al morții. Un mormânt recent, abia se mai zărea de sub jerbele de flori naturale și proaspete, iar din fotografia de pe cruce surâdea serafic o tânără fată, care cine știe ce căuta acolo. Aceeași întrebare i-o adresa și bărbatul, ce lustruia în continuu cu mâneca sacoului fotografia, ca și cum lacrimile care îi încețoșau lui vederea ar fi izvorât din acei ochi minunați, de culoarea cerului, care dădeau fotografiei o lumină îngerească.

- Tu ești încă aici, îngerul meu! murmură tatăl, rupt de suspine. Mi-ai lăsat cel mai de preț dar, ca să mă consoleze pentru dispariția ta absurdă și fulgerătoare! Ieri am ținut în brațe trupul în care acum bate inima ta și te-am simțit pe tine la pieptul meu! Ai generat viață, tocmai când ai pierdut-o pe a ta! Acum locuiești în trupul unui băiat de culoare! Are douăzeci de ani, ca și tine și e din Senegal! Când ai plecat, eu cu mami am fost foarte supărați pe tine! Atât de supărați, încât am intrat amândoi într-un spital de psihiatrie, cu mințile rătăcite și cu depresie gravă! Gestul tău generos și incredibil ne-a readus la viață pe noi și a redat pacea și fericirea unei familii disperate, al cărei copil aștepta în zadar o inimă sănătoasă! Acum a primit-o, dar cu ce preț?
Era un început de iulie fierbinte, cu cer străveziu pe care lumina soarelui desena imagini fantastice. După o izolare de aproape trei luni, Inga și prietenii ei au organizat o excursie pe motoare, un soi de Dreams Road, menit să le elibereze spiritele tinere încarcerate de o societate machiavelică și de o lume bolnavă. Nu considerau justificată folia aceea mondială, care a blocat o planetă întreagă și a paralizat omenirea, în numai câteva săptămâni, sub amenințarea absurdă a unui virus, trasformat în cel mai eficient mijloc de opresiune și manipulare, de către guvernele lumii.
Nu era timp de pierdut. Măsurile de relaxare relativă puteau fi anulate de la o zi la alta, așa că echipați cum trebuie și aprovizionați pentru un tur de două-trei zile prin munții patriei, cei șase temerari călărind trei motociclete de toată frumusețea s-au lansat în excapada anului, chiuind de bucurie și de beția adrenalinei, care explodă odată cu primii kilometri parcurși pe străzile încă slab circulate ale orașului. Autostrada îi aștepta perfidă, lihnită de foame, după atâta lockdown. Motoarele turate la maxim, spintecau asfaltul, trasând linii paralele și jerbe de scântei, de sub cauciucurile încinse.
Îmbătați de libertate și viteză, cuplul din mijloc alcătuit din Inga și Emanuel s-a desprins din formație și au pornit într-un zbor nebun și periculos, asemeni unei săgeți, scăpată din greșeală din arcul trăgătorului. Într-o fracțiune de secundă, au dispărut din raza vederii celorlalți, care urlau în zadar îndemnuri la prudență. Inga își scoase casca pentru a se bucura o clipă de vântul turbat, care îi transforma șuvițele de păr în bice șuierătoare. Chiuind de entuziasm, i-a venit în minte să facă un live cu telefonul, deși era pe deplin conștientă de pericolul la care îi expunea pe amândoi. Manuel o privea contrariat și îngrijorat în oglinda retrovizoare și îi strigă ceva, dar vântul îi smulse violent cuvintele de pe buze, ducându-le în văzduh.
Tinându-se de el, doar cu un braț, fata râdea în hohote de excitare. În timp ce se străduia să sustragă telefonul din buzunarul blugilor prea strâmți, casca i-a scăpat dintre degete și a fost dusă de vânt, iar ea s-a dezechilibrat și a pornit după cască, fiind smulsă efectiv de pe motor.
Îngrozit, Emanuel reduse viteza treptat și se opri pe banda de urgență. Într-o secundă îl ajunseră și ceilalți, care văzuseră din spate toată cascadoria Ingăi.
Fata dispăruse efectiv de pe asfalt, iar bolizii care treceau pe lângă ei urlând sinistru își vedeau de drum nestingheriti. Smulgându-și părul din cap și tânguindu-se amarnic Emanuel nu își putea reveni din șoc, astfel că prietenii îl ajutară să se așeze pe asfaltul încins, după care porniră în goană în căutarea fetei, cu telefoanele la ureche, cerând intervenția ambulanței și a poliției.
Au găsit-o la zece metri de autostradă, în câmpul înflorit de lavandă, într-o poziție nefirească. Părea moartă, dar nu era! Cutremurați de groază, prietenii se adunaseră roată în jurul trupului fetei, martirizat încă odată de intervenția disperată a paramedicilor. La spital îi așteptau deja părinții Ingăi. Au urmat clipe de coșmar, pentru ei toți, dar speranța se agăța nebunește de toți pereții spitalului. Așteptarea o resimțeau cu toții, ca pe o anticameră sumbră, ce despărțea două lumi. Au descoperit ieșirea, din păcate, în cel mai tragic mod, când câmpul de lavandă înflorită și-a deschis calea generos, călăuzind pașii eterici ai Ingăi către eternitatea nerăbdătoare.
- Cum adică, ,,nu a supraviețuit”? Ce vrei să spui, omule? Nici să nu te gândești, să faci asemenea afirmații!
Doctorul tăcea, rușinat, înfrânt și vinovat. Nu putea să privească în ochi pe bărbatul care se împotrivea evidenței, inconștient de neputința sa. Se abandonă violenței cu care fu atacat, fără să opună rezistență. Lipsa lui de reacție l-a readus pe nefericitul tată la realitatea, care l-a paralizat instantaneu. Auzea ca prin vis niște urlete foarte îndepărtate, percepea umbre stranii, care se mișcau inexplicabil prin oceanul de vată ce înghițise tot universul, dar nu găsea nici voință și nici forță, să dezlege misterul acelor ciudățenii. Mintea sa se refugiase în confortul uitării, de unde a refuzat să iasă multă vreme.
Când a făcut-o, s-a confruntat cu o altă realitate, care-l silea să ia o decizie, pe cât de dramatică, pe atât de incredibilă. I se oferea șansa de a prelungi viața fiicei pierdute, oferindu-i inima, singurul organ rămas intact în urma cumplitului accident, unui alt tânăr, care agoniza de multe luni într-o comă indusă, în așteptarea unei inimi noi.
La căpătâiul fiicei, cei doi părinți se zbuciumau amarnic, implorând Providența să-i lumineze. Perspectiva de a putea păstra ceva din copilul lor era o mare alinare, dar conceptele religioase, adânc înrădăcinate în mentalitatea lor se dovedeau a fi un obstacol foarte greu de acceptat și de depășit.
- Oameni buni, gândiți-vă că ceea ce voi aveți șansa să dăruiți, este însăși Viața! Cum poate Dumezeu să pedepsească un asemenea act de generozitate și iubire extremă?
A fost, cuvântul potrivit la timpul potrivit.
- Doriți să redați libertatea fiicei dumneavoastră, personal, sau preferați să o deconectăm noi de la aparate?
- După felul în care formulați întrebările, răspunsurile nu au cum să nu fie, decât cele pe care le doriți dumneavoastră! Desigur, că am dori ,,să redăm noi libertatea” fetiței noastre! Dar oare, ea ce ar dori, Dumnezeule? se mai îndoi o clipă nefericita mamă. Nu mai există chiar nicio șansă, pentru a supraviețui?
- Doamnă, răspunsul l-ați auzit deja de mii de ori! Fiica dumneavoastră nu mai trăiește! Mașinăriile astea nu fac decât să mențină inima ei în starea de a putea fi transplantată la o altă ființă vie! Sună cinic, știu foarte bine, dar asta este realitatea!
În ziua înmormântării, tânărul logodnic acuzat de ucidere din culpă și-a luat zilele în celula în care își jelise iubita, de când aceasta își croise cărare prin câmpul de lavandă, către Cerul înmiresmat.
Cimitirul îi primi pe amândoi, oferindu-le generos o uniune, pe care lumea le-o negase. Pe aleile tăcute și triste, pașii Ingăi răsunau acum apăsat, împrăștiind petalele de trandafiri peste mormintele cuminți ale dragostei eterne. În fiecare zi, bătăile inimii ei se auzeau murmurând mulțumiri. În genunchi, tânărul supraviețuitor aducea jertă pe altarul Vieții, recunoștința lui infinită, risipită în buchete de trandafiri albi. Viața și Moartea își dădeau mâna prietenește, peste crucile albe, sub care dormea resemnată Iubirea.

În memoria lui genetică nu ar fi trebuit să rămână nicio informație, din cealaltă viață trăită, terminată într-un mod atât de patetic, după o existență glorioasă, chiar dacă aceasta devenise unul din cele mai negre capitole din istoria omenirii. Nu reușiseră să-i anuleze în totalitate amintirile, când îl trimiseseră din nou în lume, pentru că nu ajunsese la nivelul spiritual necesar, ca un suflet să se stabilească, odată pentru totdeauna la locul său, printre îngerii buni sau răi ai cerului. Nu își amintea, care anume fusese rolul său în masacrul mondial la care participase, dar flash-urile sporadice ce îi ardeau memoria ancestrală explicau oarecum bucuria cu care asista la scenele cumplite, pe care le putea viziona de la nivelul dimensiunii în care nimerise.
Simțea cruzimea îmbătându-l și trepida de nerăbdare pentru a-și relua în primire noua misiune pe pământ. Dar, nu mică îi fu surpriza și oroarea, când se trezi din visul de glorie, într-o eprubetă ridicolă, de unde reușea să întrezărească abia, umbrele fantomatice, care aduceau mai degrabă cu entitățile ciudate și înfiorătoare, ce populau așa zisul infern, pe unde își făcuse veacul o vreme și el. Simți că se îneacă în lichidul împuțit pe care i-l turnară în cap spectrele acelea malefice, acoperite cu costume impermeabile, din cap până-n picioare, cu ochii ascunși îndărătul unor ochelari monstruoși și care își vorbeau telepatic.
- Ce dracu! bolborosi el, aproape sufocat. Unde mă aflu? Ce am devenit, de data asta? Hei, tu, scoate-ți masca aia nenorocită și nu te mai atinge de mine, că te nimicesc, auzi?
Dar, nimeni nu-i dădu vreo atenție! Când fierse suficient, iar bolboroseala lichidului în care fusese scufundat încetă și se limpezi, încet, încet, reuși să înțeleagă unde se afla. Recunoștea, rând pe rând, obiectele pe care le putea vedea, iar ,,entitățile” care trebăluiau de zor în jurul său nu erau altceva, decât niște blestemați de cercetători, care puneau la cale ceva, în laboratorul sofisticat, în care lucrau. Ce anume puneau la cale, nu știa cu precizie, dar era cert, că el era obiectul studiului lor. Trase cu ochiul la monitoarele uriașe, pe care apărea una și aceeași imagine.
Un presentiment teribil îi mușcă creierul și se opri siderat să-și observe propria reflexie, în sticla recipientului în care locuia. Era aceeași cu imaginea multiplicată de pe monitoarele calculatoarelor:
- Un virus?... M-au transformat într-un virus?... Nu e posibil așa ceva! Cum ați îndrăznit, ticăloșilor! Eu am fost un rege, cândva! Îmi amintesc foarte bine asta!
Am să vă trimit la gazare pe toți, ați priceput? Pe toți, sclavilor!...
Deodată, un individ se apropie de el, îl studie câteva secunde cu ochii lui miopi, care abia se deslușeau prin materialul lentilelor obscure și începu să agite cu forță eprubeta, izbindu-l amarnic de pereții acesteia, cu intenția vădită de a-i testa structura și rezistența. În spaima și disperarea lui, cotrobăi după toate resursele de supraviețuire cu care fusese înzestrat și se fixă cu hotărâre și vitejie de sticla fierbinte, care îi frigea antenuțele. Luă poziție de atac, schimbându-și culoarea și forma, concomitent cu undele de furie devastatoare care-l străbăteau, holbându-se provocator la figura umană, ascunsă sub masca oribilă.
- Veniți să vedeți, repede!... exclamă acesta, în culmea surprizei și a entuziasmului. Acest monstruleț este capabil să-și schimbe structura, forma și mărimea, dacă este supus unor agresiuni externe!
- Wooow, Dumnezeule, nu aș vrea să fiu pe aproape când va fi eliberat! Ăsta va face prăpăd pe unde va trece! Dar noi l-am creat să consume numai fosile, așa că își va toci dantura, în curând! Dacă va pofti uneori la ceva fraged și mai proaspăt, nu-i putem refuza capriciile! Un asemenea mercenar, merită să fie premiat, nu-i așa?
,, Ce dracu puneți voi la cale, ticăloșilor? Mă enervează la culme să nu știu în ce constă misiunea mea, pentru că de asta sunt aici, sunt absolut sigur! Turbez, când văd cum hotărâți voi în locul meu, dar voi remedia asta! Ooo, da! Simt că în curând voi fi liber! Vreți să lupt pentru voi? Ok, dar o să vă coste scump! Inutil să-mi creați un caiet de sarcini! Eu voi lua propriile mele decizii!”
Calculatoarele elaborau frenetic fișiere interminabile sub degetele febrile ale operatorilor. Un nume ciudat pâlpâia obsesiv pe ecranele uriașe, însoțind explicit imaginea din eprubetă. CORONAVIRUS...
,, Sună bine! mârâi orgolios fostul împărat al terorii. Și nici nu arată, așa de rău! Ba chiar, pare perfecțiunea întruchipată, privit dintr-un anumit unghi! adăugă el, dând ocol cilindrului de sticlă, tot mai concentrat să descifreze informațiile, ce îi erau implantate în memorie. Cred că voi putea trece cu vederea totuși, teribila ofensă adusă Dincolo, de cei care mi-au hotărât destinul! Sunt conștient, că viața mea va fi scurtă, ca și data trecută, dar va marca umanitatea pentru totdeauna!”
Însă, microscopicul mercenar își făcea iluzii. Stagiatura lui abia începea și torturile la care urma să fie supus, depășeau cu mult geniul său malefic. Petrecu luni interminabile și chinuitoare în diferite recipiente, a fost supus la nenumărate transformări, apoi, a fost silit să locuiască în corpul multor animale folosite ca material experimental, le-a devorat organele și le-a înapoiat științei sub formă de leșuri, după care era din nou extras și aruncat în groapa leilor. Astfel, deveni o armă letală, periculoasă și deosebit de folositoare predecesorilor săi, care îi deveniseră discipoli de-a lungul istoriei. Pe de o parte, era orgolios de eficiența cu care își educase urmașii, dar pe de altă parte, turba de furie și neputință, regăsindu-se în mâinile celor mai temuți killeri mondiali, care îl foloseau tocmai pe el, ca instrument al distrugerii în masă, a unei generații întregi. Aproba întru totul principiile lor și anume acela de a înlătura individul uman slab, bolnav și bătrân, dar consumator constant și inutil al resurselor planetei.
Își amintea cu mândrie și feroce plăcere aportul pe care îl adusese el însuși acestei mărețe cauze. Acum însă, se afla într-o poziție foarte incomodă și umilitoare, ceea ce era motivul principal al nemulțumirii lui. Dar pentru a evolua spiritual, trebuia să-și îndeplinească misiunea.
Sosi și ziua mult visată de către încrâncenatul erou. ,,Libertate și acțiune” îi prezicea monitorul de serviciu. Se terminase cu șoareci, maimuțe și alte făpturi dezgustătoare. Acum, jobul lui devenea cu adevărat nobil și demn. Eficiența și excesul de zel, nu-i lipseau, slavă Domnului. Și nici pasiunea...
În entuziasmul lui nemăsurat, se agita fioros în eprubeta prea neîncăpătoare pentru imensitatea nevoii sale de libertate, când se opri siderat. În mijlocul unui ocean de eprubete, o infinitate de alți viruși clonați din el însuși se perpeleau în coctailul de substanțe în care trăiau, holbându-se îngroziți la campionul de antidot, expus ostentativ în mijlocul lor.
Umilit, contrariat și furios sări la bătaie, bolborosind îngrijorător în suc propriu, luând toate culorile și formele iadului.
- Ce-i, zmeule? Ce te supără? îl zeflemisi unul din ,,extratereștri” care le studia comportamentul, clipă de clipă. Crezi că te descurcai singur? Planeta e mare și are nevoie de o curățenie generală, foarte riguroasă! Aha, înțeleg! Ți-e frică de ... Bau -Bau!... exclamă acesta, râzând cu poftă. Păi, ce credeai, boss? Putem să lăsăm de capul lui, să zburde prin lume un armăsar nărăvaș, ca domnia ta? În lumea științei se merge pe principiul: ,,eu te-am făcut, eu te omor”! îl lămuri arogantul individ.
,, V-ați creat deja vaccinul, asasini de doi lei, care sunteți! Punem pariu, că veți crăpa, la fel ca amărâții ăia, pe care i-ați condamnat la pieire? Se va ocupa subsemnatul de asta! Sunteți niște lași ordinari, care aplicați lovitura mortală, dar ascundeți mâna în care țineți pumnalul! Un criminal care nu își asumă crimele, este demn de tot disprețul! Stați pitiți ca niște șobolani în haznalele subterane ale planetei și urziți planuri de distrugere în masă! De ce nu ieșiți la lumină, să luptați ca niște cavaleri adevărați, care se bat pentru scopul lor?”
După ce tot materialul a fost pregătit, acesta a fost distribuit cu imparțialitate în mai multe puncte strategice ale planetei, ca să nu existe discuții, cum că unii au fost ,, favorizați” mai mult decât alții. Disprețul nimicitor al Mesagerului șef nu a produs nicio impresie batalionului de ,,astronauți” care și-au trimis soldățeii invizibili călare pe drone mici și inofensive, prin grădinile Creatorului, ca pe niște albinuțe pline de zel, să împartă bilete de călătorie, numai dus, celor ce au depășit termenele de valabilitate.
,,Încoronatul” însă, nu își putea lua pur și simplu jucăriile și să plece fără un ,,rămas bun” pe măsura ADN-ului său, mai ales că știa destul de bine regulile războiului: ,,știi că pleci, dar nu știi dacă te mai întorci”. Promisiunea e promisiune, iar el saliva de pofta de a-și înfige dințișorii în plămânii afumați ai fanfaronului ascuns sub combinezonul spațial, care ar fi descurajat orice temerar microscopic, dar nu pe el. Majoritatea clonaților fuseseră trimiși în misiune, dar el lâncezea încă în frigider. Se simțea precum un zeu și devenea tot mai sigur că lui îi revenea onoarea supremă de a îngenunchea omenirea. Ceilalți făceau doar puțină diversiune. Trebuia să iasă de acolo, fără bilet de voie și să atace după regulile lui.
În fiecare dimineață, era sustras din coconul lui și inoculat cu tot felul de substanțe care i se păreau de acum apă de ploaie. El conținea deja tot de era necesar, restul era doar frecție științifică. Nevoia lui de acțiune era atât de intensă, încât își puse la treabă geniul pentru a crea o confuzie destul de mare în laborator, care să-i faciliteze evadarea. Universul captă dorința lui formidabilă și îi veni în întâmpinare cu un cutremur destul de puternic, cât să răstoarne câteva recipiente misterioase de pe rafturi, printre care și al său.
Tocmai se schimba tura și ,,prietenul” lui după care îi lăsa gura apă se eliberase de echipamentul de lucru și se pregătea să intre în hainele personale când se produse marele BUM. Recipientul cel mai important și mai periculos se sparse la picioarele lui, împrăștiindu-și conținutul peste tot. Tânărul cercetător declanșă înnebunit alarma și alergă în spațiul destinat dezinfectării, rugându-se să nu fie prea târziu.
Din păcate pentru el și pentru întreaga omenire... era prea târziu... A murit la trei săptămâni după incident iar după el... potopul... Micul Adolf reîncarnat și-a văzut visul cu ochii și în numai câteva zile a paralizat întreaga planetă.

Toamna lui 1980 sosi în familia Dănuței cu mari emoții, cu pregătiri pe ultima sută de metri a temelor pentru vacanța de vară a fraților mai mari, care pe de o parte, din neglijență și lehamite, pe de altă parte, din cauza sarcinilor interminabile puse în spinările lor fragile, de către părinții exigenți și cu principii spartane, ce țineau să-și educe fii în spiritul muncii și al responsabilităților, care de cele mai multe ori depășeau capacitățile lor fizice și intelective, le tot amânaseră, până în ultima săptămână a vacanței. Acum nu mai pridideau să citească lecturile impuse de școală și să rezolve complicatele probleme de algebră și geometrie, cu care profa de mate și de limba română fuseseră mai mult decât generoase. Apriga lor mamă însă, nu concepea să le reducă sarcinile domestice, pe care le avea fiecare implementate pe vecie în fișa postului, astfel că nopțile trebuiau rezervate exclusiv studiului clandestin. Orele obligatorii de somn deveniseră o utopie, pentru cei trei haiduci mărunței, dar cum natura își cere imperios tributul, adormeau pe capete, tocmai când vigilența lor trebuia să fie maximă, astfel că văcuța familiei, Viorica, cele cinci capre, împreună cu turma de oi profitau cu obrăznicie de libertate și nu se opreau decât în lanurile de porumb ale sătenilor, în care făceau prăpăd. Bineînțeles că erau puse la popreală de păgubiți, sau luate la obor, cum se spunea pe atunci și nu mai puteau fi recuperate, decât după ce se plătea gloabă, un fel de amendă substanțială, care afecta serios veniturile reduse ale familiei. Ponoasele le trăgeau mai mereu paznicii dezertori și leneși, care adormeau în post.
Dănuța, fiind mezina familiei, asista nepăsătoare la pătimirile fraților ei și își vedea cu inocență de copilărie. Auzea, pe ici pe colo, că anul acela trebuia să ,,o ia de coadă” și ea, iar când ceru lămuriri, află că era vorba despre școală. Era lider la grădiniță și absorbea puținele cunoștințe ca un burete, deci nu se prea speria de marea schimbare. Auzise că școala este foarte departe de casa lor, dar nu o privea pe ea problema asta. Deloc impresionată, asculta poveștile de groază ale fraților, legate de ,,drumul oaselor”, pe care trebuiau să-l parcurgă în fiecare zi, până la școală și ridica din umeri amuzată și neîncrezătoare.
Prima zi de școală sosi, dar cum frații cei mari erau în tura de după amiază, pe ea o conduse la școală mama, care insista foarte mult să acorde atenție drumului pe care-l parcurgeau ,,peste vale”, care era cel mai scurt, dar și cel mai dificil, deoarece trebuiau să traverseze două văi, două păduri, un lan de porumb și un pârâiaș. Fetiței i se păru o eternitate, până ajunseră la școală și cum peste noapte plouase, alunecase de mai multe ori și dacă nu ar fi ținut-o strașnic mama ei de mână, s-ar fi dus de-a dura pe coastele abrupte și alunecoase ale dealurilor, până în văile întunecoase. Tremurând de oboseală și frică, fetița o tot ruga pe mama să o însoțească la școală în fiecare zi, de acum înainte, dar mama tăcea încruntată.
Emoția și bucuria o făcură să uite peripețiile dimineții și își trăi debutul pe scena vieții cu mândrie și intensitate. Nu o scăpa din ochi pe mama, care asista emoționată și ea la ceremonia deschiderii noului an școlar. În sufletul ei, fetița simțea că nu va putea conta multă vreme pe prezența mamei și inima i se făcea cât un purice de teamă. În satul lor mai erau câțiva copii de vârsta ei, care veneau la școală în tura de dimineață, dar locuiau departe de casa lor și veneau la școală pe alt drum și împreună. Îi cunoscu pe toți, în aceeași zi și își propuse s-o roage pe mama, să o lase să meargă cu ei, nu singură, peste vale. Nu a fost chip, să o convingă. Ba chiar, o avertiză că o va mai însoți la școală dimineața, doar în prima săptămână, până va învăța drumul, apoi va trebui să se descurce singură, ca și frații ei mai mari. Dănuța plânse și o imploră să nu o lase singură, dar mama nu-și putea permite astfel de slăbiciuni, așa că o puse la punct în felul ei dur și neînduplecat.
Cumplita zi a sosit, implacabilă, iar fetița plânse cu sughițuri și se împotrivi cu sălbăticie când mama se smulse din brațele ei, ce-o înlănțuiau disperate și după ce îi mai trase și o palmă peste obrajii inundați de lacrimi și aprinși de febra terorii, o împinse cu hotărâre pe portița grădinii lor dinspre pădure și îi strigă cu asprime să nu se oprească până la școală, sub nicio formă, că va fi vai și amar de pielea ei. Țipând isteric numele mamei, Dănuța o luă la goană prin iarba stropită abundent cu roua dimineții, dar alunecă numaidecât și se rostogoli ca un ghemotoc de pluș printre tufișurile scunde de stejar, oprindu-se în fundul văii, cu uniforma sfâșiată și cu ghiozdanul desfăcut, al cărui conținut se risipi care încotro. Groaza ei sperie cele câteva căprioare ce se adăpau la fântâna din vale, care se pierdură cu salturi ample în negura pădurii. Micuța se ascunse într-un tufiș până se îndepărtară de tot, apoi suspinând amarnic se întoarse să recupereze ce se mai putea din lucrușoarele pierdute, dar nu mai găsi mare lucru, așa că-și reluă calvarul, urcând primul deal împădurit, mai mult pe genunchi. Inima stătea să-i iasă din pieptul fragil, de osteneală și frică, dar murmura cu disperare ordinul mamei, de a merge tot înainte. Când ajunse în culmea dealului, se opri o clipă înainte de a se afunda în lanul de porumb, privind cerul și soarele abia răsărit, cerându-le protecție și curaj, apoi o luă din nou la goană pe poteca bătătorită de zeci de picioare de copii, care făceau zi de zi același drum.
De câte ori vreun urecheat o zbughea printre picioarele ei, speriat, Dănuța scotea câte un țipăt și alerga cât o țineau puterile să iasă mai repede din oceanul vegetal care o înghițea.
Dar se trezi într-o altă pădure și se lansă într-o goană orbească, încercând să nu se abată de la poteca aproape invizibilă, din cauza întunecimii pădurii, sărea peste rădăcinile stejarilor, care întindeau capcane perfide trecătorilor, ca un iepuraș fugărit de cel mai aprig prădător: frica viscerală. De data asta nu mai căzu, dar era leoarcă de sudoare și abia mai respira de oboseală. Strategia mamei și tenacitatea cu care își determinase puiul să înfrunte viața, începea să dea roade. Copila recunoștea drumul și mergea tot înainte, știind că înapoi nu se poate întoarce, de acum. Ajunse în cealaltă vale și începu să înoate ceva mai liniștită prin iarba mătăsoasă și umedă, târșindu-și pantofiorii pentru a-i curăța de noroiul acumulat. Ceva mai încolo, pârâiașul care despica valea sclipea jucăuș sub razele soarelui, clipocind vesel. Fetița sări peste el cu stângăcie și fu cât pe ce să alunece chiar în mijlocul lui, dar reuși să-și recapete echilibrul, deși ar fi tentat-o o bălăceală în apa aceea cristalină. ,,Tot înainte”, repeta însă vocea obsesivă a mamei, cuibărită ingenios în mintea micuței, așa că se aplecă grijulie și își spălă încălțările, își netezi hăinuțele răvășite și le curăță cu mâinile umezite pentru a îndepărta cât de cât petele de iarbă și pământ de pe ele, apoi porni din nou grăbită către școală.
Tot precauția mamei, care luase corect în calcul timpul necesar, inclusiv toate incidentele prevăzute unei astfel de aventuri, făcu ca fetița să ajungă la timp, la școală. Domnul învățător ignoră intenționat ținuta răvășită a copilei și aerul ei pierdut, dar o ajută subtil să-și revină și să uite traumele călătoriei, pe care el le cunoștea destul de bine. Era la curent cu dramele fiecărui elev al său, în vremurile acela grele, austere, de eforturile părinților pentru a permite fiilor dreptul la studiu, la o educație adecvată, în ciuda posibilităților materiale foarte precare.
Dănuța atinsese apogeul spaimei, al sentimentului de abandon și al nesiguranței, în acea zi. Acum se simțea mai puternică și mai conștientă de greutatea viitorului pe care-l avea de înfruntat. Chiar dacă nu înțelegea atitudinea mamei și a întregii familii față de nevoile ei, se vedea silită să meargă tot înainte pe drumul indicat cu atâta duritate și neîndurare, pe care-l înfrunta cu vitejie și tot mai mult curaj, cu fiecare zi care trecea. Nu se plângea și încă de pe atunci începu să înțeleagă că era pe cont propriu, într-un anumit sens.
- Asta este bătălia ta, mititico! îi șoptea tata duios, ridicându-i bărbia, privind-o adânc în ochi. Viața e grea și tu trebuie să răzbați, ca toți ceilalți! Cu toții am trecut prin asta și uite că nu am murit!
Ea tăcea și își înghițea plânsul cu noduri uriașe. De atunci, Dănuța susținea bătălie după bătălie, fără să își dezvăluie slăbiciunile nimănui, fără să ceară ajutor nimănui și învingea mereu. ,,Tot înainte!” repeta vocea conștiinței, obsesiv.

Martie cernea bruma norilor cenușii peste colțul de rai înconjurat de apele limpezi ale mării, poleind cu argintul înlăcrimat al zorilor palmierii întristați și singuratici. Mica insulă ruptă de lumea de care nu o separau mai mult de câteva mile, părea ruptă de civilizație. Frumusețea negrăită a locului atrăgea vizitatorii ca un magnet, dar numai în anotimpurile prielnice turismului. Din noiembrie și până în aprilie, acel tărâm al zeilor devenea ostil și neprimitor, iar singurul suflet care trăia acolo pe toată durata anului era Fabio, un tânăr localnic însărcinat cu întreținerea hotelului, restaurantului, a parcurilor și a plajei. Proprietarul insulei era un senator foarte important prin Parlamentul Italiei, dar care nu prea călca pe acolo, decât vara, pentru a se bucura de câteva zile de plajă și soare împreună cu familia, sau în scurte și neprevăzute inspecții, care îi creau tânărului administrator serioase bătăi de cap.
Cum sezonul estiv era destul de departe, iar el era încă prins cu vitregiile anotimpului rece și cu multitudinea îndatoririlor de muncă, nu mai avea deloc timp să se întoarcă la țărm, în orașul în care trăia familia și logodnica lui. Se obișnuise cu viața solitară, dar plină de pe insulă și chiar o adora. Singurătatea nu-i crea nicio problemă și se simțea foarte bine printre orătăniile, pe care le creștea cu acordul proprietarului, pentru a-și asigura hrana zilnică, fără să mai fie constrâns să facă mereu drumuri în oraș, pentru aprovizionare. Astfel că, iubita lui era nevoită să vină pe insulă, pentru a petrece împreună un sfârșit de săptămână, sau zilele libere naționale, care i se cuveneau de la serviciu. Fabio o aștepta în micul port și o ajuta să coboare din barca cu motor închiriată pentru cele două trei-zile de mini-vacanță, apoi plecau împreună de mână într-un tur de rutină, pentru a-și consuma iubirea prin grădinile Olimpului lor personal.
Tot el era și bucătarul șef al restaurantului, dar în lipsa clienților își exercita talentele pentru a-și răsfăța iubita, cu cele mai fanteziste și exotice preparate culinare, pe care ea le prețuia din toată inima. Apartamentul lui era situat în vârful turnului de supraveghere al insuliței, de unde putea observa absolut toate împrejurimile, care îi ofereau ochilor extaziați imagini imposibil de descris în simple cuvinte. Sandra iubea nespus răsăriturile de soare, pe care le admira din intimitatea și confortul dormitorului, când vremea era aspră, sau de pe plajă direct, atunci când clima o îngăduia.
După ce petrecuseră Ziua Femeii la un local discret din centrul istoric al orașului, o excepție făcută de Fabio, după îndelungi tratative cu Sandra, care invoca uneori nevoia de a petrece puțin timp printre oameni, plecaseră împreună către regatul lor, ce sclipea ca o diademă în depărtare. Râdeau fericiți, umplându-și plămânii cu aerul iute și magic al mării, despicând îmbrățișați valurile poleite cu argintul jucăuș al lunii, în barca lor sprințară. Vântul le răvășea hainele și părul, iar briza mării le scălda chipul cu stropi fini și reci.
- Cred că m-am îmbătat puțin! sughiță Sandra, agățându-se mai tare de gâtul iubitului. Era atât de bună, șampania aia!... Și cina a fost fantastică! Mulțumesc, dragule! Tu mă transformi într-o regină, ori de câte ori ești cu mine! O fi adevărată treaba cu virusul ăsta?
- Să sperăm, că nu e chiar atât de grav, pe cât vor ei să ne facă să credem! Eu cred că e cam exagerată reacția autorităților! Nu fac decât să semene panica în mintea oamenilor! Nici nu prea am avut timp să mă uit la televizor, zilele astea! La câtă treabă am!... Oricum, virusul nu ajunge pe insulă! Nu bate el, până acolo! râse bărbatul încetișor.
Dar, a doua zi, se treziră prizonieri, ca mai toți locuitorii Italiei, fiind instaurată starea de urgență și implicit carantină. Cu ochii măriți de spaimă și neîncredere, urmăreau știrile la televizor din confortul patului, schimbând canalele unul după altul, cu speranța că vor afla, că totul e doar o farsă macabră. Din păcate, nu era. Consternarea și panica îi imobiliză o vreme și-i reduse la o tăcere grea. Sandra începuse să suspine încet cuprinzându-și genunchii cu brațele, sfredelind parchetul cu privirile împietrite, iar Fabio o privea consternat, cu mintea golită de gânduri și incapabil să rostească un cuvânt.
Asimilată prima undă de șoc, tânărul sări în ajutorul iubitei, simulând un calm și o lejeritate care, deși nu erau dintre cele mai reușite, avură un efect pozitiv asupra tinerei.
- Hai, iubito, nu te panica așa! Vom face și noi, ce face toată lumea! Ba, mai mult! Noi suntem mai norocoși, decât mulți alții, care își vor petrece zilele între pereții apartamentelor și care vor fi nevoiți să admire primăvara de la fereastră! Noi avem aici un întreg Olimp! Ai auzit, ce spun autoritățile! Cea mai sigură măsură împotriva infectării este izolarea, iar noi suntem cu adevărat izolați, în cel mai frumos loc de pe planetă!
- Da, dar nu ne putem gândi numai la noi! Se spune că cei mai vulnerabili sunt vârstnicii, iar noi avem pe părinții noștri, acolo în oraș, închiși în cei câțiva metri pătrați, de care ziceai mai devreme! Noi suntem acum blocați aici și nu-i putem ajuta! Mai este și salonul meu!... Se va alege praful de afacerea mea, dacă ne vor ține închiși multă vreme! Doamne, Dumnezeule, ce sa va alege de lumea asta? se tânguia Sandra îngrijorată.
- Așa cum am spus, vom merge și noi cu valul! Hai să dăm niște telefoane și să ne organizăm cum trebuie! Eu cred că va fi lungă și complicată treaba asta! Sper, să mă înșel!
Au urmărit o vreme știrile toxice de la televizor, cu atenție și sufletul la gură, ca mai toată lumea, dar când acestea începură să se bată cap în cap, cu zvonurile de pe internet, obosiră în curând și simțind cum panica, nesiguranța și neîncrederea îi copleșea tot mai tare, riscând să intre în depresie, deciseră de comun acord să se țină departe de aceste surse dăunătoare și se refugiară la sânul naturii, dedicându-se toată ziua activităților de întreținere a stabilimentului și al insulei, pe care o aveau în custodie.
Fabio făcea rapoarte amănunțite șefului, însoțite de fotografii și live-uri, cu toate noutățile petrecute pe proprietatea acestuia și lucra cât era ziua de lungă pe afară, în timp ce Sandra se ocupa de curățenie, gătit, îngrijirea plantelor și a animalelor, citea sau naviga pe internet, vorbea mult la telefon cu familia și prietenii, iar la vremea prânzului punea masa în sala mare și elegantă a restaurantului, alegea muzica lor preferată, se îmbrăca frumos și își aștepta bărbatul cu emoția unei mirese îndrăgostite. Nici el nu se lăsa mai prejos și se pregătea minuțios pentru momentul acela special al zilei, apoi se prezenta la întâlnire, chipeș, emoționat și cu un buchet de flori în mână, pe care le oferea iubitei. După nelipsitul vals prin toată sala aceea imensă, fericiți și îmbrățișați se așezau la masă și își serveau unul altuia bunătățile pregătite de regina temporară a acelei împărății.
- Astăzi, m-a întrebat cineva, ce voi face în prima zi de libertate, după carantina asta!
- Și tu ce i-ai răspuns? întrebă Fabio, intrigat.
- I-am răspuns, că voi fi tare dezamăgită! râse tânăra, amintindu-și de stupoarea prietenei sale, la auzul unor asemenea cuvinte. Pentru mine, cea mai autentică libertate pe care am cunoscut-o până acum, este aceasta! Timpul meu și al tău s-a intersectat și s-a oprit aici, pe insulița asta unică și care a devenit regatul nostru! Tu ești regele și eu regina! Suntem de trei ani logodiți și abia dacă ne cunoșteam, dar să mai împărțim timp și spațiu! Ne vedeam mereu pe fugă, făceam totul pentru alții și nimic pentru noi! Așa e viața! Nu tot ce e rău pentru unii, este la fel și pentru alții! Important este să rămânem sănătoși și să avem vești bune de la cei dragi și de la restul lumii!
- Și eu simt la fel! mărturisi entuziasmat tânărul. Sunt de mulți ani pe insula asta, dar abia acum mă simt cu adevărat fericit! Cu tine aici, totul devine ireal de frumos!
Rupți de lume și refuzând să asculte toate minciunile care intoxicau omenirea, pe măsură ce epidemia devenea pandemie și cucerea toată planeta, cei doi ,,Robinsoni” își consolidau raportul cu condimentele minunate ale iubirii, asistând vrăjiți la fiecare pas pe care primăvara îl făcea în lume, liberă și tot mai îndrăzneață, incredulă parcă în fața liniștii și purității cerului. Marea, se oglindea și ea uimită în azurul orbitor de străveziu și de intens al unui cer limpede, cum nu mai fusese din timpuri străvechi. Soiuri de pești și vietăți marine, care se refugiaseră în cele mai îndepărtate adâncuri, din cauza invaziei distructive a omului, se fugăreau acum prin apele intens luminate și cristaline de lângă țărmuri, lăsându-se admirate de ochii extaziați și inofensivi ai celor doi străjeri ai raiului. Prin copacii de pe insulă, se zăreau specii de păsărele sosite recent de pe tărâmuri neumblate, pe care Fabio și Sandra le recunoșteau din documentarele văzute pe internet. Făceau fotografii și filmulețe, pe care le partajau pe rețelele de socializare, ca să le admire și alții, mai puțin privilegiați decât ei.
Pe pajiștea impecabil îngrijită din fața localului cei câțiva păuni își etalau veșmintele minunate, dansând și cântând pentru mare, natură și locuitorii acestora. Seara, cei doi aprindeau toate luminile de pe insulă și porneau la plimbare, mână în mână prin parc și pe plajă, iubindu-se pătimaș pe nisipurile argintate de razele lunii și dezmierdate de undele tăcute ale mării. Orașele și localitățile din împrejurimi păreau încremenite într-o tăcere sinistră, dar lipsa omului de pe străzi era ca un premiu binemeritat pentru planetă și univers, care respira, în sfârșit.
Veștile rele făceau salturi mortale ca să ajungă la mințile și sufletele oamenilor, în ciuda tuturor măsurilor de precauție ale acestora. Erau imposibil de stăvilit. Dacă le blocai tu circuitul, stând departe de televizor, telefon sau calculator, aveau grijă ceilalți să ți le transmită, în loc ,,de bună ziua!” sau ,,ce mai faci?”.
- Cred, că nu mai răspund, nici la telefon! se burzuluia mânios, Fabio. Oare, lumea asta nu mai are altceva de gândit și de vorbit, decât de viruși, pandemie, restricții, conspirații și dracu mai știe ce? Le tot repet la pisălogii ăștia de rude și prieteni, că nu vreau să mai aud despre astfel de lucruri, dar parcă vorbești la pereți! Mă tot injectează cu ,, noutăți” auzite de la televizor, de parcă eu nu aș putea să mă servesc singur, dacă aș avea nevoie!
- Fii răbdător, iubire! Nu știi, vorba aia? ,, Limba lovește mereu în dintele care doare!” Au și ei nevoie să se descarce!
- Cine dracu îi pune să caște gura, cât e ziua de lungă la aberațiile mafioților ăstora mondiali, ca apoi să le descarce în capul meu, care nu vreau să le aud!? Dacă întreabă cineva de mine, spune-le că sunt ocupat!
Sandra Îl sărută împăciuitor și îl lăsă să se îndepărteze bombănind la treburile lui, care îi distrăgeau atenția de la orice și îl calmau garantat. Trecuseră șase săptămâni aproape, de când erau izolați împreună pe insulă și simțea că aparține dintotdeauna acelui loc. Înflorea, văzând cu ochii și devenise sensibilă la cele mai banale lucruri, pe care nici nu le observase până atunci. Emoții necunoscute îi înfiorau inima și îi storceau lacrimi cu o ușurință ciudată. O bănuială minunată încolțea în suflet, dar aștepta ca ea să devină certitudine. Când fu aproape sigură, organiză o cină romantică pe terasa dinspre mare, mai ales că acum temperaturile serii o permiteau, pregăti un desert rafinat și special și își invită iubitul la masă, prin telefon, specificând că era vorba de ceva foarte important, care necesita toate atențiile și eforturile amândurora, pentru a petrece o seară perfectă.
Zis și făcut. De acum, Fabio prinsese gust pentru astfel de surprize și se implica trup și suflet, pentru a corespunde exigențelor femeii iubite. În opinia lui, nu era nevoie de un motiv anume, pentru a organiza astfel de momente frumoase, care nu trebuiau să lipsească din viața niciunui cuplu. Aranjat mai ceva decât păunii din curte, se înarmă cu un buchet uriaș de flori cules din grădina lui botanică și se prezentă cu toată galanteria de rigoare la cina romantică, al cărei motiv misterios îi dădea bătăi de inimă. Observă totul cu admirație și încântare, dar lipsea ceva. Nedumerit, scotoci cu privirea după protagonista serii și îi zări silueta grațioasă pe plaja pustie, cu privirea pierdută în nemărginirea întunecată. Cu pași ușori, neîndrăznind parcă să tulbure acea contemplare profundă, se apropie și depuse o sărutate pe umărul dezgolit sporadic de pletele mătăsoase, răsfirate de briza domoală a mării. Sandra se întoarse încet către el și-i cuprinse gâtul cu brațele, surâzând înlăcrimată. Era atât de frumoasă, încât Fabio își pierdu pentru o clipă suflarea.
- Chiar atât de important e? susură el, strângând-o la piept și sărutându-i ochii umeziți.
- Mai mult! șopti ea. Atât de important, încât nu ajunge nici seara asta, nici frumusețea acestei insule și nici viața noastră toată, pentru a sărbători acest moment!
- Pare... grandios!... Hai, nu mă mai ține pe spini! Fericește-mă și pe mine!
- Vom avea un copil! Am conceput un copilaș în cel mai critic moment din viața planetei și a omenirii, dar care pentru noi a fost cel mai fericit și mai frumos!
Un strigăt izbucni din pieptul bărbatului și Sandra se pomeni înșfăcată în brațe și purtată în zbor printre valurile ușor înspumate, apoi învârtită într-un vals amețitor pe nisipul fin, care le suportă extazul cu stoicism. Râzând și chiuind, alergară pe plajă până rămaseră fără suflare și căzură îmbrățișați în nisipul plajei, unde făcură dragoste până la epuizare.

Băiatul se așeză gâfâind, pe zidul prăbușit, ce împrejmuia rămășițele domeniului răposatului marchiz, a cărui stirpe se stinsese odată cu el. Aici venea Denis, în fiecare zi, după orele de școală, ca să-și jelească umilințele și agresiunile îndurate în instituția unde învăța și unde ar fi trebuit să se simtă în siguranță. Se presupunea că școala este al doilea cămin al unui copil, după casa părintească. Așa susțineau părinții lui și profesorii care, de fapt erau mereu absenți, atunci când el avea nevoie de ajutorul lor.
Batjocura continuă, insultele tot mai greu de înțeles și suportat, pe măsură ce anii se adăugau în buchetul vieții lui, bătăile care îi răneau trupul greoi și disproporționat, dar mai ales sufletul refugiat în acel recipient oribil, pe care îl detesta cu toată ființa sa, îndemnul la sinucidere, repetat obsesiv de agresorii lui și neputința de a reacționa și de a se opune acelor torturi, îl transformaseră într-o jivină speriată, singuratică și devorată de ură.
Într-una din zile, când alerga îngrozit încotro vedea cu ochii, pentru a scăpa de violențele colegilor de clasă, care îl așteptaseră la colțul străzii, pentru a-i administra obișnuita pedeapsă, pentru o vină, pe care el încă nu o descoperise, după atâția ani de bătăi și insulte, nimeri în casa părăsită, de care se țineau departe mai toți locuitorii orașului, datorită faimei acesteia, de a fi bântuită. Când teroarea se stinse treptat, încurajată de liniștea deplină ce se așternuse peste lumea lui, iar inima reveni la ritmul său normal, Denis se ridică precaut din ungherul întunecos în care se refugiase și începu să cerceteze intrigat odăile pe jumătate năruite, croindu-și drum printre pânzele groase de păianjeni, îngreunate de praful atâtor ani de tăcere și abandon. Mobile vechi, se iveau de sub grămezile de moloz, cerându-i disperate ajutorul, candelabre strâmbe și smulse pe jumătate din tavanele ciuruite, pe unde cerul trăgea cu ochiul la dezolarea din casă, brocarturi zdrențuite și decolorate de soare și vreme, atârnau încă la ferestrele oarbe de praf și opacizate de ploi.
Băiatul explora acel tărâm fantomatic cu o curiozitate crescândă și un entuziasm neînțeles. Aici simți, în sfârșit, acea pace și siguranță, unde nu o putea găsi nicăieri. Citise mult despre familia aceea de aristocrați, a cărei istorie strălucise de secole pe firmamentul orașului și fusese fascinat de toată noblețea aceea apusă. Acum, între ruinele unui trecut în care se regăsea pe sine, crescu în el dorința de a descoperi misterul unei lumi îndepărtate, cu care se identifica. Avea șaisprezece ani, dar se simțea de cincizeci.
Era unicul fiu al unei familii de oameni înstăriți, absorbiți complet de cariera lor, mereu absenți, dar convinși că puteau fi înlocuiți cu succes de către mulțimea de guvernante, ce se perindau an de an, prin casa lor și prin viața copilului rebel și dificil, care le gonea, una câte una, după scurt timp. Constatau cu surpriză și amărăciune eșecul lor ca părinți, dar cu cât vina lor devenea mai apăsătoare, cu atât creștea cantitatea de jucării sofisticate și de dulciuri rafinate, cu care își consolau odrasla ce creștea, la rândul ei în obrăznicie și... greutate.
Nu știau să penetreze învelișul acela dur și ostil în care băiatul lor își ascunsese candoarea copilăriei, fricile nespuse, complexele traumatizante și nedumerirea constantă. Nu reușeau să audă strigătul mut de ajutor, care exploda în ochii lui nevinovați. Incapabil să rezolve problemele, le camuflau cu straiele toleranței sau le închideau împreună cu copilul în camera acestuia, motivând pedepsele învățate din manualul de psihologie al părinților, pe care ei nu știau să-i întruchipeze.
Astfel, Denis creștea singur, frustrat și plin de resentimente, mai ales față de el însuși, fără prieteni, fără confidenți și fără sprijinul familiei sau al școlii. Marginalizat de colegi, agresat constant și umilit, nefericirea lui descoperi o izbăvire în dorința de moarte și privarea de hrană. Din bulimicul cronic care fusese, încă din fragedă pruncie, deveni anorexic, convins că aceea era singura modalitate de a pune capăt batjocurii generale. Era acuzat că e gras, urât și prost. Admitea partea cu urâțenia și obezitatea, dar prost nu se considera deloc. Era cel mai informat și inteligent din clasă, dar complexele fizice îl împiedicau să-și pună în valoare cunoștințele, pentru a atrage cât mai puțin atenția asupra sa. Astfel, frigiderul încărcat până la refuz de bunătăți, pe care el le onorase conștiincios, întotdeauna, deveni un uriaș tomberon, în care alimentele expirau și se împuțeau. Acum nu mai avea nevoie de guvernantă, astfel că era mereu singur acasă, fără ca nimeni să observe decadența în care cădea tot mai mult. Părinții, petreceau mult timp în afara casei, în călătorii lungi de afaceri și în vacanțe, neavând habar de drama adolescentului, din casa lor.
Ba chiar, văzându-l tot mai slab, se bucurau că în sfârșit, începuse și el să aibă oarecare simț estetic, convinși că se datorează ambiției de a fi în rând cu lumea, sau chiar vreunei probabile idile, dar nu cercetară mai mult, de teamă să nu devină inoportuni. Chiar și atitudinea ostilă și provocatoare dispăruse, lăsând loc unei apatii și a unei tristeți, nu suficient de evidente și alarmante pentru încrezătorii părinți.
,, Doamne, ce fel de părinți mi-ai dat? se tânguia băiatul, în nopțile lui de cumplită singurătate și depresie. Am atâta nevoie de un suflet iubitor și apropiat, în viața mea! Ce mai fac eu pe lumea asta? Ce rost au toate? Măcar, bunici să fi avut!... Oare, ce trebuie să fac, ca să nu mai fiu atât de invizibil? Să nu mai fie altă soluție, decât neantul?”
Depresia începu să muște tot mai adânc din acel suflet martirizat, crize cumplite de insuficiență respiratorie, accese interminabile de vomă, dureri abdominale și crampe musculare, amnezii trecătoare și atacuri de panică, reușiră, în sfârșit să atragă atenția părinților, care auziră plânsul isteric al fiului în miez de noapte.
- Iubito, tu auzi vaietele astea? șopti soțul nedumerit, zgâlțâind ușor umărul soției adormite profund.
- Ce vaiete, omule? Iar ai obsesia aceea cu plânsete îndepărtate în noapte, ca atunci când am avortat ultimul copil? Hai, culcă-te și trimiteți conștiința la nana! Nu plânge nimeni, în casa asta!
- Ascultă, când îți spun! Aici, se întâmplă ceva! Se aud din camera lui Denis! Mă duc să văd!... se alarmă bărbatul, de-a binelea, coborând precipitat din așternut.
Dezmeticită brusc, soția îl urmă, târând speriată așternuturile după ea. Acum auzea destul de clar urletele tot mai intense, ce sfârtecau liniștea nopții. Spectacolul de coșmar ce li se oferi privirilor îi sperie de moarte pe bieții oameni.
În mijlocul odăii, se lățea o baltă de sânge și vomă, în care se zvârcolea urlând ca o fiară sfâșiată, băiatul lor, împuținat de boală și torturat de durerile halucinante care îi sfârtecau viscerele. Trupul scheletic, expus neglijent privirilor consternate, se contorsiona de durere.
- Doamne, Dumnezeule! exclamă tatăl, îngrozit de ce vedea. Denis, fiule, ce ai? Luiza, sună la salvare! Imediat!... răcni el, înnebunit de îngrijorare și strivit de o vină cumplită. Cerul, cu toată imensitatea lui căzu peste el, dezvăluindu-i realitatea șocantă, pe care el o ignorase atâta amar de vreme. Alergă la băiat, ridicându-l în brațe, șocat de lejeritatea trupului său și îl puse pe patul ale cărui așternuturi zăceau mototolite în mijlocul odăii devastate. Se repezi în baie și se întoarse cu un lighenaș plin cu apă și săpun și cu un prosop curat, apoi începu să-și spele copilul, cu pioșenie și blândețe, murmurând cuvinte de alinare.
După ce termină, se așeză pe pat și luă capul băiatului în brațe, legănându-l încet, plângând cu suspine și implorând iertare. Denis se liniști puțin și deschise larg ochii, încercând să înțeleagă ceva. Parcă și durerea încetă oarecum, sub dulceața infinită a mângâierii părintești, pe care el o experimenta abia acum, cu uimire și nesaț. Închise din nou ochii, mai liniștit și căzu într-un leșin profund și binecuvântat, eliberat de durerea cumplită și de frica viscerală, care-l devorase, zi de zi.
O lună întreagă rămase în spital, asistat zi și noapte de mama și tata, care îl descoperiseră, în sfârșit. Dar medicii îi tratau doar trupul, nu și sufletul. Toate daunele provocate de carența de hrană, de somn și de atenția celor dragi au fost reduse aproape complet. Situația de acasă era total diferită, acum! Mama a renunțat complet la serviciu său, iar tatăl a devenit, în sfârșit, părintele care nu a fost niciodată, împărțindu-și rezonabil timpul între muncă și familie, dar lucrurile nu mergeau deloc bine. Denis avea sufletul grav bolnav. Banii părinților nu au avut nicio putere, de data asta. Psihologi emeriți, neurologi și psihiatri s-au perindat prin casa lor, ani la rând, dar băiatul refuza terapiile și tratamentul, fugea din spital ori de câte ori îl internau, iar când a ajuns la vârsta majoratului, a început să decidă singur, excluzând complet familia. Anorexia se agrava foarte mult, toate valorile corpului oscilau într-un ritm absurd și nebunesc iar depresia demola tot ce se reconstruia, cu tenacitate și cheltuieli astronomice.
În ajunul aniversării celor douăzeci de ani, Denis a fost din nou internat la terapie intensivă, cu viața atârnată de un fir de ață, dar eforturile medicilor l-au repus din nou pe linia de plutire, cât să fie capabil să semneze ieșirea din spital, pe propria răspundere și pretindă medicilor să nu mai dea nimănui detalii despre starea sănătății lui, semnând un document, care obliga spitalul să-i respecte deciziile. Lovitura aceea a fost foarte dură pentru cei doi părinți distruși, obligați să asiste neputincioși la sinuciderea lentă a unicului lor fiu.
Într-o seară, când terminară ciudata lor cină, care devenise un ritual în familia lor, de când cu boala băiatului, la rugămințile zadarnice ale părinților de a înghiți și altceva decât cele trei-patru frunze de salată pe care le consuma în silă, Denis îi liniști zâmbind, spunând:
- Mamă, stai liniștită! Știu că sunt scheletic și par foarte slăbit, dar mă simt într-o formă fizică destul de bună, totuși! De o săptămână, nu am mai vomitat deloc, așa că tot ce mănânc, se asimilează!
- Și medicamentele? Le iei regulat?
- Sigur că le iau! De ce crezi că mă simt mai bine? spuse el, ascunzându-și minciuna, sub un zâmbet angelic. Mă simt cam obosit, așa că mă duc la culcare! concluse el, sărutându-i pe rând, cu o duioșie suspectă.
Eliberat de corvoada afecțiunii filiale, pe care o interpretase destul de bine, în ciuda sentimentelor care îi devorau sufletul, Denis închise cu grijă ușa camerei și se găti meticulos și îndelung, ca pentru o petrecere importantă, apoi se așeză senin la birou, scriind în jurnalul său secret, mai mult de o oră. Așteptă cu răbdare miezul nopții, când toată casa era cufundată în somn și liniște, apoi ieși din cameră ca o fantasmă, ceea ce nu-i era deloc greu, așa eteric cum devenise și părăsi casa, îndepărtându-se cu pași șovăielnici către domeniul marchizului, pe care-l alesese pentru Marea Trecere în cealaltă dimensiune. Amenajase acolo un fel de altar, din relicvele străvechi și ponosite care alcătuiau universul lui tainic, populat cu personaje de basm, iar acum se îndrepta către Poartă, rugându-se fierbinte să poată ajunge la timp, cu bruma de forțe ce-i rămăseseră.
Călătoria aceea se dovedi a fi un fel de Via Crucis pentru tânărul Denis, dar zorile il găsiră surprinse și îndurerate odihnindu-se senin pe altarul trecutului, cu sângele cald ce se prelingea lin din venele deschise, pe lespedea cernită.
,

Pe cerul de un albastru incert, fumegau încă desenele horror ale avioanelor de război, care până mai deunăzi spintecaseră văzduhul cu șuvoaie de foc și moarte, pe care le scuipau asemeni unor balauri înnebuniți, din burțile lor sătule de bombe. Tăcerea plana asupra lumii, la fel de perfidă și plină de neprevăzut, iar oamenii transformați în jivine înfricoșate, subnutrite și periculoase, ieșeau pe brânci din grotele săpate în pântecul muntelui, unde se ascundeau până trecea ploaia de plumb și foc, ce cădea zi și noapte din cerul cenușiu și ostil, de când spectrul războiului se năpustise asupra omenirii. Goniți din casele lor, ocupate de armata germană care decimase tot ce era viu și nimerea sub tirul mitralierelor, se refugiaseră prin munții patriei, lipsiți de orice mijloace de trai, însă mulțumiți că scăpaseră cu zile.
Vestea terminării războiului ajunsese și-n inima sălbăticiei, iar oamenii ieșiseră de prin văgăuni, asemeni termitelor, formând un convoi tăcut, care se târa poticnindu-se la tot pasul pe coasta muntelui, furișându-se unii de alții, bănuitori și cu priviri feroce, gata oricând de atac. Foamea și frica le schilodise sufletele, iar unora, chiar și mințile, dar speranța renăscută încolțea firavă în inimile lor, trezindu-le sentimente umane, ce păreau pierdute în noroiul amestecat cu sânge, al vremurilor cumplite.
În depărtări, umbrele satelor și orașelor făcute una cu pământul tremurau sub dezmierdarea blândă a luminii, dezvăluindu-și rușinate goliciunea. Ici-colo, câte un zid rămas în picioare, prin cine știe ce miracol, sugera posibilitatea continuității vieții. În satele răzlețe, îndepărtate de orașe, bombardamentele nu făcuse prea mult prăpăd, deoarece armata germană avea nevoie de locuințe și mijloace de supraviețuire. Sătenii rămași asigurau soldaților hrana necesară, muncind pământurile și crescând animale, ceea ce la garanta și lor dreptul la viață. În casele abandonate de cei refugiați în munți se instalaseră nemții și după terminarea războiului, fugiseră și ei, goniți de forțele aliate, lăsând în urmă degradare și capcane mortale.
În satul aproape întreg, ocrotit de pădurea maiestuoasă de pini și stejari, care îl înconjura, viața continuase să pulseze, în ciuda teribilelor restriști ale războiului, mai intens ca în alte sate, deoarece acolo își stabilise cartierul general fruntea armatei nemțești, care bântuia acele ținuturi.
Dolomiții vegheau încrâncenați la căpătâiul muribunzilor, care cădeau secerați sub focul cotropitor al invadatorilor și le trimitea sufletele către Infinit, pe aripile Vântului de Miazănoapte. Pe coama casei părăsite în pripă de oficialii germani, încă mai flutura drapelul german, ca o insultă sau amenințare pentru cei ce urmau să se întoarcă acasă.
Localitățile din vecinătatea orașului Torino, îngenuncheat complet, mai întâi de atacurile feroce ale forțelor anglo-americane, apoi de forțele naziste, dezlănțuite împotriva Italiei, după căderea lui Mussolini, își oblojeau rănile cumplite, săpate de grozăvia războiului în trupul gliei și în psihicul oamenilor.
Întoarcerea refugiaților era întâmpinată cu urale de bucurie și victorie. Liderul acelui convoi era Cezare Pedretti, acționar de mare importanță la fabrica Fiat din Torino, ținta cea mai intens bombardată de englezi, pe timpul războiului, făcută una cu pământul.
Se refugiase în munți, în urmă cu un an, când nemții veniseră în sat, unde își stabiliseră cartierul general, nedorind să fie găsit în casă, mai ales că avea o soție tânără și frumoasă și două fiice adolescente. Abandonaseră totul, iar în graba lor de a-și salva cel puțin viața, nu reușiseră să ia mai nimic din casă. Viața de refugiați fusese cumplită, mai ales că, din cauza infirmități lui, un picior amputat de la genunchi, dealtfel și motivul pentru care fusese scutit de recrutare, nu era în măsură să procure mijloacele de existență pentru familia sa.
Soția lui, Assunta își asumase și responsabilitățile, ce ar fi trebuit să le aibă el și reușise cu succes să aibă grijă de familia sa, până în ziua cea mare, când se puteau întoarce acasă. Convoiul tăcut se revărsa pe străzile localităților de nerecunoscut, căutând vreun indiciu, care să le dezvăluie locul de apartenență, fiecăruia. Priviri ostile și dușmănoase îi șfâșiau printre fisurile zidurilor prăbușite. Cei rămași să îndure opresiunea nemților îi considerau trădători, evadați și neaveniți. Frații nu se mai tolerau, disperarea și teroarea secătuiseră orice urmă de sentimente de bunătate și omenie, egoismul și invidia rodea ca un vierme sufletele preocupate doar de propria supraviețuire, iar moartea li se citea în privirile spectrale.
Cezare înainta greu, sprijinit in două bastoane improvizate prin pădurile muntelui, iar ritmul lor sacadat răsuna absurd pe drumurile răscolite de bombe. Assunta mergea gârbovită în urma lui, purtând pe creștet un coș mare de nuiele, împletit de ea și de fete, în care adunase tot avutul lor din grota în care trăiseră luni de zile, iar fetele o sprijineau când se poticnea, târând la rândul lor greutatea unei tinereți ucise, a unor vise frânte și zdrențele unor speranțe pierdute.
- Tata, privește! murmură Ilenia, cea mai mare dintre fete. Acolo, pe casa noastră!...
Toți se opriră și rămaseră consternați, cu privirea pironită pe bucata de pânză, care flutura în batjocură pe coama casei lor.
- Ce rușine!... Blestemații!... bolborosi bărbatul, strivit de mânie și umilință.
- Dar, a rămas neatinsă! exclamă Assunta, văzându-și casa rămasă întreagă și aproape cum o lăsase. Au locuit aici! deduse ea, oripilată. Trebuie să dăm jos imediat oroarea asta de drapel nazist! Nu-i de mirare că ne privesc toți, ca pe niște ciumați! Acum înțeleg, de ce!
- Dar, ce vină avem noi? protestă indignată Valeria.
- Niciuna, micuțo, dar oamenii nu mai au discernământ, în asemenea vremuri! o lămuri tatăl cu infinită tristețe în suflet. După cum vezi, au făcut totul, una cu pământul pe aici! Trebuie să fim cu ochii în patru! Am putea fi atacați! Invidia și prejudecățile sunt inamici de temut în asemenea circumstanțe!
- Crezi că ne-ar face vreun rău, doar pentru că nemții au lăsat casa noastră în picioare?
- Nu știu, dar fiți cu ochii în patru, oricum!
Ajunși în ogradă, începură să se simtă mai în siguranță, iar bucuria de a fi din nou acasă se furișă trădătoare în sufletele lor ostenite. Încetară să-și mai pună întrebări, sau să se mai simtă vinovați, în vreun fel. Fetele făcură erupție în casă, uitând de toate lipsurile îndurate și glasurile lor entuziasmate umplură odăile cu veselie și optimism. Toate erau la locul lor, deși trebuia făcută o curățenie amănunțită în urma nemților, care trăiseră acolo.
Assunta și Cezare rămaseră în prag, ținându-se de mână, nevenindu-le să-și creadă ochilor. Casa lor era intactă, dar simțiră un fior prelung, amintindu-și de steagul care flutura peste casă, ca o amenințare sinistră și grea.
- Ce crezi, despre toate astea? întrebă bărbatul, șovăitor. Pe mine nu mă convinge!
- Cred că ai devenit excesiv de circumspect și neîncrezător! De ce nu ar putea însemna, pur și simplu, un gest de considerație și omenie, pentru un loc, care le-a oferit adăpost, confort și siguranță, gratis și fără multă bătaie de cap! S-or fi gândit că acesta e minimul pe care îl puteau face, pentru noi!
- Chiar crezi asta? Hm! Vom vedea! Eu voi urca sus pe acoperiș, prin mansardă, să dau jos de acolo blestematul acela de drapel! Voi vedeți dacă puteți încropi ceva de mâncare, cu ce aveți prin coșul acesta sau prin cămară, dacă o mai fi ceva! Trebuie să ne recăpătăm forțele, deoarece suntem lihniți cu toții!
Se îmbrățișară cu duioșie, iar Cezare își sărută soția pe părul încărunțit pe alocuri, zăbovind o clipă să-i simtă parfumul. Mirosea a pin și a altceva tainic, vreo esență de plante inventată de ea, pe care o adăuga în apa cu care se spălau pe munte.
- Va fi totul bine, de acum! Domnul ne va ajuta pe toți! murmură femeia, încropind un zâmbet forțat. Inima ei nu simțea ceea ce buzele rosteau.
Rămase în vestibul să asculte țăcănitul familiar al bastoanelor, care urcau încet, treaptă cu treaptă, iar ea se răsuci pe călcâie către marea bucătărie, chemându-le pe fete, ce chicoteau pe undeva prin casă.
- Dragelor, controlați cămara și tot ce poate ascunde vreo rezervă de alimente și haideți să încropim ceva de mâncare!
- Imediat, mama! Vale, ia uite ce de cutii de conserve sunt în dulap! Și biscuiți! Si ciocolată!...
O explozie infernală sparse tăcerea întregii lumi. Pulbere, bucăți de cărămidă, de lemn, de metal și de... carne însângerată umplură văzduhul și orbiră lumina soarelui, care prinse să sângereze abundent pe cerul de peruzea. Departe, în zare, fâșii colorate de stindard pluteau ca niște fluturi ai morții peste satul încremenit în teroare și vina cumplită a trădării.
Cineva își lingea degetele mânjite cu sânge de om, dincolo de mormanul de ruine, unde își dospea ura ucigașă. Naziștii lăsaseră în urmă monștri locali, cu care umanitatea trebuia să-și continue războiul conștiințelor murdare.

Plânsul chitarei încetă, la fel de brusc cum începuse, scriind continuarea cântecului, pe obrajii femeii, brăzdați de lacrimile remușcării. Degetele lipsite de vlagă, tresăreau sub intensitatea suspinelor, smulgând corzilor îndurerate, gemete prelungi. Peste ferestrele cenușii, ploaia își prelingea tristețea, iscodind curioasă odaia slab luminată. Din când în când, cerul despica întunericul nopții cu biciul său de foc, dojenind universul cu tunete asurzitoare. Brațele se strânseră avide în jurul instrumentului muzical, căutând căldura iubirii pierdute, în dezacordurile strunelor chinuite, iar fruntea sprijinită de sticla rece primea sărutul cast al ploii, ce tremura de dorință, pictând inimioare lichide.
Lămpile străzii dezvăluiau indiscrete silueta bărbatului, ce se îndepărta cu pași rari și șovăitori, aplecat sub povara tristeții. Fruntea adânc plecată, purta cununa înfrângerii și stigmatul trădării. Iubirea rănită se agăța cu deznădejde de gleznele lui, opunându-se plecării iremediabile, iar strigătul mut al ochilor iubitei alergau după el, înfășurându-l cu brațele invizibile ale iertării.
Bărbatul se opri cu fruntea ridicată către cerul bântuit de umbre, ascultând tânguirile nopții și ale propriului suflet, ce se lupta cu orgoliul și rațiunea, care îi declaraseră război. Torentele iernii se năpusteau peste el dezlănțuite, risipindu-i mânia și slăbindu-i rezistența, cu care se opunea asaltului forțelor aliate, ce apărau reduta doborâtă a inimii. Pumnii strânși se străduiau să sugrume impulsul irezistibil, de a privi înapoi, către fereastra luminată de stelele muribunde ale dragostei, ale cărei tânguieli îl dezmierdau disperate. Pieptul tresălta sub pelerina de ploaie, înroșindu-i împotrivirea cu sângele iubirii răstignite pe altarul răzbunării. Durerea recentei despărțiri depășea înzecit în intensitate satisfacția demnității răscumpărate cu lacrimile și căința femeii iubite, pe care o pedepsise, negându-i iertarea.
Balanța perfidă a sorții se înclina ireversibil sub povara insuportabilă a remușcării, iar vaietele sfâșietoare ale sufletului condamnat umpleau văzduhul bântuit de stihii.
Puntea de foc a ochilor reuni cele două suflete rătăcite, arzând cu vâlvătăi peste fluviul de lacrimi, ce curgea dedesubt. Pașii grei și indeciși pășiră eliberați peste ea, tot mai siguri și mai cutezători, călăuziți de puterea dragostei ce-l chema înapoi, prin vraja irezistibilă a strunelor fermecate.

Ce statut ingrat și frustrant, de cele mai multe ori! Mereu exclusă din activitățile misterioase ale fraților mai mari, tratată cu nesuferită superioritate, justificată doar prin numărul de ani în plus, niciodată luată în serios și ironizată la tot pasul, făceam salturi mortale, să le câștig respectul și considerația, executând cu patetic exces de zel, toate comenzile lor absurde și hazardate, încasând în locul lor chelfăneala părinților, care se mulțumeau mereu cu cel mai la îndemână, pentru a-și exercita autoritatea. Mai ales, că cel mai adesea, executorul proiectelor trăsnite, eram eu! Păi, cum altfel aș fi reușit să fiu primită în ...echipă? Mai trist, e că nu rămâneam, prea mult, acolo! Mă alegeam cu câteva laude ipocrite, rostite printre pufneli de râs, prost ascunse, cu două-trei bobârnace în cap, oferite cam cu mult simț de răspundere, de către cei doi zmei năzdrăvani și o zi sau două de răsfăț, care se rezuma la rostirea numelui meu cu diminutiv! Adoram acest lucru și m-aș fi lăsat căsăpită de Spânul lui Harap Alb (povestea mea favorită), pentru a-l auzi cât mai des, din gura fraților mai mari! Când mă strigau ,, Silviuța,” pluteam de fericire printre norișorii adorației mele! Ei îmi cunoșteau foarte bine slăbiciunea, de care se foloseau fără scrupule, când voiau să le fac vreun serviciu.
În felul lor, băiețesc, mă adorau și ei! Mai mămoasă era sora mea, care datorită celor zece ani diferență, mă dădăcea și mă ,,instruia” în ale vieții, așa cum credea ea, că ar trebui să facă o soră mai mare. Își exercita chiar și talentele îndoielnice de coafeză, pe capul meu, cu convingerea că astfel aduce considerabile îmbunătățiri aspectului, micului ei cobai. Cred și eu! Înarmată cu cele mai imbatabile ustensile de înfrumusețare: o foarfecă uriașă de croitorie și un castron de tablă, bușit pe alocuri, ar fi putut face concurență celui mai prestigios salon de frumusețe, din zilele noastre! Unde mai pui, că executa anevoioasa operațiune, fără asistent, din care cauză, pârdalnicul de castron se muta de colo-colo, iar ea îl urmărea cu foarfeca prin părul meu, decupând cu vitejie forma acestuia, până nu mai avea ce! Contrariată și uimită, constata oripilată rezultatele muncii ei, descărcându-și frustrarea nereușitelor profesionale, tot pe neghiobul meu cap, care nu voise să stea nemișcat, în timpul asediului.
Norocul meu era, că nu aveam un raport prea prietenos cu oglinda și mă cam durea la bască, de felul cum arătam! La cinci ani, nu înțelegeam eu, de ce se dezlănțuiau sălbatice hohote de râs, când ieșeam în Poieniță, la joacă. Îmi etalam scăfârlia tunsă cu barda, cu cea mai dezarmantă dezinvoltură și mă alăturam amuzamentului general, din instinct, fără să am habar de cauzele ,,petrecerii”. Colecționam cu mândrie multitudinea de porecle, a căror muză eram eu și mă fuduleam cu ele pe la grădiniță, stârnind invidia micilor mei colegi. Astfel, titlul de lider, îmi revenea garantat! Mai contribuia mult și gradul meu de rudenie cu un anume ,, Pune becuri”, a cărui nepoată se spunea că sunt, deși nu auzisem că aș avea vreun unchi, cu numele ăsta! Nu puteam băga mâna în foc însă, că vreo creangă a arborelui meu genealogic, nu ar purta acel nume! Prea îl pomeneau des, vis-a-vis de persoana mea! Mai târziu, am descoperit din pozele cu grupa mare, că nu se mai știa cine e ,,tovarășa educatoare”: eu, sau doamna aceea cu coc și fustă scurtă. Fustița mea, era mai scurtă, la drept vorbind, dar coc nu aveam! Nu știam dacă, să mă simt în inferioritate pentru asta, sau nu!
Pe la vreo șase ani, m-am pomenit ,,orfană” de mama mea surogat, aceea cu castronul și foarfecele, care îmi descoperise atribute de păpușă și mă întrebuința ca atare. Mama noastră nu auzise încă, de vreun magazin de jucării, așa că frații mei îmi găseau tot felul de roluri, de prin desene animate și improvizau și ei cum puteau. Eu eram mai mult decât bucuroasă de atențiile lor și îi lăsam să-și reverse nevoia de aventuri asupra mea. Dar plecarea la liceu a surorii mele, m-a lăsat complet debusolată, iar în următorii doi-trei ani, am rămas efectiv, singură la părinți! Cei zece, nouă și sase ani, diferență între noi, m-au văduvit de o copilărie comună, de amintiri comune, de bucurii comune! Îi așteptam acasă, la sfârșit de săptămână, când veneau de pe la liceele din oraș, pe unde învăța fiecare, dar deveniseră un fel de adulți ciudați, care mă intimidau teribil și mă speriau cu maturitatea lor. Erau drăguți cu mine, toleranți, dar îi simțeam atât de departe, încât mă rătăceam, căutându-i! Mă simțeam sora mai mică, mai mult ca oricând!
Ne mai regăseam și ne redescopeream în perioada vacanțelor, dar băieții nu se mai jucau cu mine, ci se izolau în casa mare, unde se luau la trântă, într-o competiție continuă, exersându-și tehnicile de judo și karate, învățate pe la sălile de sport, pe unde erau înscriși, spre indignarea și disperarea părinților, ce asistau cu îngrijorare la meciurile feciorilor, care răsturnau casa cu susul în jos, se cotonogeau de mama focului și se umpleau de vânătăi. Prin ferestrele deschise, ieșeau nori de praf și răgete fioroase, care mă delectau foarte mult. Adoram să trag cu ochiul la luptele acelea sălbatice și făceam galerie, când pentru unul, când pentru celălalt. Stăteam cu trusa de prim-ajutor la îndemână și eram o infirmieră cu sânge rece, când trebuia să oblojesc si să pansez răni. Aveam și eu profiturile mele, de pe urma unor astfel de activități. Primeam o grămadă de cadouri, dacă faceam curățenie în urma lor și dacă le pansam rănile, iar din ,,Silviuța”, nu mă mai scoteau. Ce vremuri! Odată cu primele tuleie, li s-a năzărit să plece după fete! Casa noastră Mare a devenit pe rând, arenă pentru cei doi gladiatori, bordel, club de noapte, unde se organizau petreceri de pomină și chiar cârciumă, unde vinul tatei din beci se evapora misterios și iremediabil.
Prin grădina de zarzavat a mamei, se dezlănțuiau noaptea ,,orgiile lui Nero”! Trosneau tulpinile ardeilor, care nu mai puteau susține și greutatea îndrăgostiților dezlănțuiți, pe lângă cea naturală și firească a roadelor bogate, cu care îi binecuvântase Cerul și se frângeau abătuți printre buruienile încurcate. Mare era jalea și indignarea mamei, când constata dimineața daunele comise de un Eros barbar și înfometat, deoarece nici roșiile nu scăpau de urgia acestuia. Cum dragostea trece prin stomac, aceasta își completa nevoile trupești cu dulceața și savoarea roșiilor coapte și parfumate, din grădina noastră. ,,Hoardele barbare”, responsabile de asemenea măcel își luaseră demult picioarele la spinare, în creierii nopții, pentru a nu da socoteală de asemenea prăpăd, când mama se prezenta la ușa propriei case, înarmată cu o coadă de lopată, hotărâtă să-i găsească o întrebuințare nu tocmai pacifică. Intențiile ei războinice eșuau lamentabil în fața paturilor goale și răvășite. Nu știu pentru care motiv considera ea, că eu trebuia să trag ponoasele. Tunând și fulgerând, mă scotea din candidul meu așternut și după ce mă afurisea bine de tot, mă ,,condamna” la o zi de muncă silnică, în odăile celor doi ,, nelegiuiți”, unde descopeream lucruri inimaginabile pentru o copiliță ca mine, dar care însemnau răsplata nedreptăților îndurate: pachețele misterioase cu mentosane, pe care le ronțăiam cu potfă, despre care am aflat cu stupoare, că numai mentosane nu erau, ci anticoncepționale! Sincer, nu erau bune deloc și mai făceau și o gramadă de spumă, care mi se prelingea obscen pe bărbie! Mai descopeream și niște cutiuțe pline cu balonașe colorate, în care încăpea o cantitate impresionantă de apă. Mai găseam și pe sub paturi astfel de relicve, dar nu le puteam explica utilitatea. Erau scârboase și le aruncam direct în sobă.
Când am dibuit însă videocasetele porno ale lui ,, Bruce Lee” și ,,Jackie Chan”, cei doi frați ai mei, m-am dumirit eu oarecum, la ce se foloseau obiectele cu pricina. Din nefericire, am dat peste un film, în care protagonistele sexului erau... găinile... Atunci am cunoscut eu oroarea, în starea ei pură și teribilă și nu am mai căutat vreo găină de ouă, toată viața mea! Am pus la loc ororile camuflate cu ziare, așa cum le găsisem și m-am vindecat pe veci de curiozitate! Mă bucuram doar de ce ei lăsau la vedere, adică filme inofensive, discuri de muzică, cărți și postere cu artiști si cântăreți celebri.
Am crescut toți, deși nu aveam cum să-i ajung din urmă, niciodată. Complexul de ,,soră mai mică” a dispărut cu timpul și ne-a apropiat, dacă nu ca vârstă, cel puțin ca și judecată și experiență de viață.

Anumite idealuri, născute, crescute și înțelese cu adevărat, mai dăinuiesc astăzi în anumite inimi, care au cunoscut istoria pe viu, trecând prin ea cu pași șovăielnici, cu mintea bântuită de spectrele morții căzute din cerul plumburiu, în al cărui abis se fugăreau avioanele cu burțile pline de bombe, cu ochii răniți de sângele înghițit de pământul însetat și de morții risipiți printre brazdele gliei, de foamea cumplită, care le sfâșia măruntaiele, oferind în schimb halucinații și delir. Au mai rămas câțiva, Rătăcitori între două lumi, ignorați, neînțeleși și îngrozitor de bătrâni și de singuri. Privesc doar în sus, către cer, unde mai pot desluși prin ceața vremii, care le-a împuținat vederea, legendele unui trecut glorios, al căror Cavaleri au fost, cândva. În jos, ochii lor nu se mai pleacă inutil. Pământul, lumea, timpul s-au amestecat, ca piesele unui puzzle gigantic, imposibil de descifrat pentru mințile lor limpezi, precum izvoarele de munte, pure și tăcute. Obosiți, își sprijină frunțile ninse pe cumpăna cerului, de unde curg adesea lacrimi tulburi, peste prezentul sălbatic.
Din cerdacul ponosit și șubred, ținut în picioare probabil, numai de forța gravitației, o umbră cenușie înghesuită în singurul colț rămas întreg, culcat pe o grămadă de zdrențe, unde zace de câteva zile, incapabil să se mai ridice din cauza genunchilor nevolnici, care nu-l mai susțin demult, emite din când în când un geamăt slab, care tinde să ajungă până la urechile rarilor trecători, ce mai pășesc grăbiți prin colbul uliței. În mintea lui, bătrânul percepe amploarea strigătului, ca pe niste ecouri galactice, ce fac să vuiască planeta. Atât de mare e efortul său! Nu înțelege, cum de nu cad stelele cerului, peste lumea surdă și nepăsătoare și nu le luminează ochii închiși, care nu mai văd durerea și nevoia aproapelui. Pentru el, caruselul timpului se învârte nebunește, cu o viteză greu de estimat, în vreo unitate de măsură existentă. Trupul său împuținat și martirizat de foamea anilor, cărora le-a pierdut numărul, simte mai mult ca oricând durerea ascuțită a oaselor rupte de osteoporoză, niciodată repuse în lăcașul lor natural, de mâna vreunui doctor. Sărăcia absolută care l-a îngropat, tot mai adânc, după ce bătrânețea l-a prins în ghearele ei implacabile, l-a anulat complet.
Nu știa în ce an al Domnului trăia, nu își mai amintea nici numele satului și nici al lui însuși. Cel mai mult, ar fi dorit să uite durerea, care îi mușca inima și mintea, împotmolită în mâlul trecutului îndepărtat. Foamea... oh, fiara aceea, care se hrănește cu el de veacuri și care nu lasă în urmă-i nicio fărâmă din festinul ei, îl trântește, îl răsucește și îl rostogolește pe toboganul sorții, cum face o pisică cu prada sa. Doar acolo, departe, departe, lumina rațiunii strălucește limpede pe bolta cerului, iar amintirile trăiesc intacte și vii, chiar daca se mai amestecă uneori. Acolo, în epoca gloriei, El era un bărbat cu identitate, cu inteligență, forță, vitejie și onoare. Era Cineva! Era un Cavaler al adevărului, care lupta pentru dreptate, pentru libertatea patriei, pentru onoarea neamului românesc, cot la cot cu alți Bărbați aleși de Dumnezeu.
A fost acolo, la Alba, călare pe calul lui alb, cu stea în frunte, împodobit de sărbătoare, cântând în gura mare, laolaltă cu mulțimea, despre Unire, despre Reîntregirea neamului, despre Libertate, alături de Voievod. Un anumit moment, se desprinde de toate celelalte amintiri și se umple de lumină proprie, care crește tot mai mult, se înalță din mormanul jignitor de zdrențe și se îndreaptă glorios către orizontul incendiat de ultimul asfințit. Bătrânul se vede pe sine, îngenuncheat cu cal cu tot în fața Domnului său, rezemat în spada cu mâner încrustat cu pietre prețioase, iar fruntea lui atinge coama mătăsoasă a murgului, ce nechează trufaș, pătruns de importanța misiunii lui și de măreția momentului. ”Oare, cum se mai numea?”...
Bătrânul își cuprinse, deznădăjduit tâmplele ninse, între degetele strâmbe și noduroase, cerând ajutor Sus, acolo unde străjerii timpului populau o lume plină de promisiuni, lumină și puritate. Închise ochii aproape orbi și descoperi Trecutul, care stătea la taifas cu Cavalerii Libertății, plecați în Albastru, unul câte unul, alcătuind acum oastea cerească a Creatorului. Zări, pe locul rămas gol de un secol, lumina tricoloră a patriei, pulsând tot mai stins, iar numele drag și sfânt pe care memoria lui nu-l cedase în lunga bătălie cu uitarea, pierzându-și literele, una câte una, căzute în abisul rușinii. Deceniile precedente, ciopârțiseră fără milă integritatea neamului românesc, de tot ce avea mai sfânt, iar numele țării reîntregite cu un secol înainte, se ștergea din istorie, prin exilarea fiilor săi.
Nu mai era vreme! Soarele îl implora cu ultimele frânturi de raze, iar el se agăță de ele, urmându-l supus prin galaxii, unde locul gol al ultimului Mesager aștepta să fie ocupat. Un oftat prelung umplu văzduhul, deschizând porțile ferecate ale cerului, iar lumina tricoloră renăscu mai intensă și mai dârză, împodobind bolta cerească cu numele ROMÂNIA!

Sorb din priviri chipul angelic ce visează heruvimi, legănat de brațele mătăsoase ale lui Morfeu. Peste ochii negri și sprințari, care mi-au iscodit toate ascunzișurile minții, s-au coborât cuminți și învinse, pleoapele bordate de gene lungi și negre, pe care le sărut încetișor, cu adorație. Fluviul întrebărilor pe care le-am întâmpinat mereu cu răbdare și încântare, s-a întrerupt, deocamdată, lăsându-mă cu răspunsul neterminat. Setea lui de cunoaștere, curiozitatea înnăscută, inteligența sclipitoare și maturitatea nefirească, pentru o vârstă atât de fragedă, mă determină să afirm cu convingere și mândrie, că micuțul meu e genial. Toată puritatea copilăriei și candoarea ei înduioșătoare se regăsesc în privirea acelor ochi, pe care îi asemuiesc cu două rândunele, care zboară în jurul meu, într-o continuă explorare.
Îi aud glasul cristalin și vesel, păstrat cu sfințenie în ascunzișurile minții, în nopțile solitare și lungi, din îndepărtate orizonturi și surâd fericită, invadată de căldura sfântă a unei iubiri binecuvântate. Sosirile mele sunt încununate cu bucuria lui pură și nemărginită. O Buburuză sprințară, care țintește direct către valiza bunicii venite de departe, scanându-i conținutul cu laserul ochișorilor pofticioși, dornici de noi și noi aventuri, ce se zămislesc în misteriosul interior. Controlul la ,, godan”(ghiozdan), mai riguros ca al unui vameș, se face amănunțit și exigent, ignorând dojana mamei, care tentează inutil, să mențină regulile stabilite dinainte. Cu complicitatea bunicii, acestea riscă să fie boicotate iremediabil, procurându-ne astfel, perspectiva unor neliniștitoare consecințe. Dar, până una alta, ne bucurăm de viață și ne dedăm la activități felurite, care atentează adesea la integritatea casei, a liniștii publice și chiar, a bunelor maniere.
Urmează inevitabil, monopolizarea bunicii, care este sechestrată în camera nepoțelului, unde au loc efuziuni sentimentale, dintre cele mai dulci și mai pasionale, destăinuiri strict personale, care nu admit intruși sau curioși, zbenguieli gălăgioase soldate cu scărmăneli asidue, suportate cu stoicism de eroica bunică, ,, pedepsită” pentru disparițiile lungi și inexplicabile. Adesea, cuprinși de febra creației, compunem poezii pentru copiii, iar micul meu Solomon se opune cu dârzenie oricărei sugestii, ținând cu dinții la opiniile lui, chiar dacă muzele răzvrătite se încaieră între ele, îngrozite de scandaloasele rime. Aprinși și transpirați, ieșim din sanctuarul creației, pentru a expune familiei capodoperele literare, care ne-au prăjit neuronii. Bineînțeles, eu sunt complet cenzurată, iar toate meritele și le însușește micul Sofocle, care mă plagiază fără scrupule.
Am interdicție să socializez cu oricine altcineva, în afară de el, iar dacă îndrăznesc să deschid gura, pentru a răspunde la vreo întrebare, izolarea e garantată. Numai împreună, bineînțeles! El știe că timpul e prețios și... puțin, din păcate. Din acest motiv, nu vrea să mă împartă cu nimeni! O frază pe care el o repetă oricui, sau chiar și numai sieși, mi-a invadat memoria și îmi răscolește sufletul însingurat:
,, Shiba cu Edi se iubesc mult!”
O introduce chiar și în creațiile noastre literare și o repetă când strânge seara, înainte de culcare, perna pe care a dormit bunica. Iubirea lui imensă și pură mă cheamă stăruitor înapoi și îmi arde sufletul, vinovat de... absență. Voi înlătura toate obstacolele, pe care destinul mi le seamănă în cale, cu bagheta magică a dragostei și cu formula ei invincibilă: ,, Edi cu Shiba se iubesc!”
Sătul de cântecele și poveștile de pe You Tube, văzute și auzite în mai multe limbi, pretinde memoriei mele prăfuite, performanțe nemaiauzite. Vrea, nici mai mult, nici mai puțin, să-i spun poveștile cu care mi-am delectat eu copilăria. Am scormonit pe acolo și am regăsit câteva titluri: ,, Dana, Dan și Roboțel”, ,, Doctorul Au-mă-doare” și ,,Cănuță om sucit”, dar a trebuit să improvizez mult, deoarece, din păcate, doar titlurile mai rămăseseră exacte, în memoria mea. Dar cum ,,minciuna are picioare scurte”, exigentul meu ascultător îmi sare la gât, ori de câte ori dau rateuri. Memoria lui e infailibilă și reține fiecare cuvințel, ceea ce nu se poate spune și despre a mea. Mă penalizează, ori de câte ori adaug, sau uit vreun detaliu.
Alteori începe el câte o istorioară sau vreo poezie, furate tot de pe net și îmi cere să continui eu, cu intenția clară de a mă prinde cu lecția neînvățată. Și mă prinde!... Se enervează urât, când descoperă ignoranța mea inadmisibilă. Dau din colț, în colț, gata să intru într-un atac de panică și încerc să-mi salvez onoarea, trăgând cu ochiul pe google, dar pârdalnicul de internet, nu catadicsește să se conecteze, tocmai când ai mai mare nevoie de el. În zadar îmi fac eu temele, după ce am picat testul, într-un mod atât de rușinos, deoarece, data următoare îmi dă altă ,, lucrare de control”, cu teme despre care nu am auzit în viața mea! Și iar mi-o iau în freză! Pff, ce pacoste și tehnologia asta! Vai de noi, bieți bunici, care nu ne mai putem ridica la înălțimea așteptărilor nepoțeilor noștri, super-precoci și super- informați! Mă folosesc, fără scrupule de sentimentele lui, pentru a-mi salva, cât de cât prestigiul de bunică, supus la atâtea încercări eșuate. Mă iartă, micul meu Voievod, cu inimă de aur și mă consolează cu cele mai dulci dovezi de iubire, pecetluite temeinic, cu formula noastră magică.

O poveste de viață dramatică, atingând adesea culmile tragicului, o percepție intensă a durerii, frustrării și neputinței absolute, trăită într-o tăcere grea, impusă de consecințele devastatoare ale unei boli incurabile, care a anihilat, una câte una, toate funcțiile corpului, lăsând vie doar vederea, nevoită să exprime, prin intermediul celor doi ochi hipnotici, albaștri ca două lagune adânci, în care cerul se reflectă misterios și cu ajutorul tehnologiei ultra-moderne, întruchipată de Tobi Comunicatore, un program software acționat de intensitatea privirii, capabil să formuleze cuvinte și propoziții, pe monitorul super-sensibil, creat anume pentru bolnavii condamnați la tăcere permanentă.
Amneris, personajul principal, o femeie de o forță psihologică impresionantă, cu o carieră strălucită în domeniul anatomopatologiei, iese la pensie, dar la scurt timp vine lovită de soartă, într-un mod absurd și necruțător, îmbolnăvindu-se de SLA (scleroză laterală amiotrofică). În conflict cu întreaga ei familie, alege numai pe sora geamănă, să o însoțească în VIA CRUCIS, pe care urmau s-o străbată, umăr lângă umăr, dar suferințele inimaginabile care au copleșit-o, au transformat-o pe Amneris într-o persoană machiavelică, care detesta pe oricine era sănătos și fericit, din preajma ei. Geniul latent, a luat forme chinuitoare pentru ,,supușii” săi, care au fugit încotro au văzut cu ochii, unii, au sfârșit în ghearele depresiei alții, sau au rămas alături de ea, suferind inimaginabilul, cei mai apropiați și vulnerabili. Extraordinarul acestul personaj, constă tocmai în puterea minții sale, prin care domină tot ce mișcă, reușind să manipuleze cu ușurință oamenii cu care intra în contact direct, zi de zi.
Trufia, ambiția și incapacitatea de a-și mai suporta destinul au determinat-o să ia decizii radicale, precum euthanasia, dar planurile i-au fost zădărnicite de legile în vigoare. Drept urmare, a căzut în catatonie, după o noapte de suferințe inimaginabile, când își concediase asistentele. A urmat o perioadă de acalmie pentru cei apropiați, datorită imposibilității ei de a mai emite vreo pretenție, dar acest lucru a deschis oportunități nesperate unui dușman venit din trecutul ei, însetat de răzbunare. Torturile acestuia au repus în funcțiune un mecanism care părea compromis, pe vecie, făcând ca nefericita femeie să iasă din starea catatonică, de frica morții, practic. Acest lucru a pus pe fugă, pe lașul inamic, dar care a continuat să-și urzească planurile ucigașe, reușind până la urmă s-o ucidă prin otrăvire.
Agnostică înrăită, femeia a descoperit printre buruienile durerii, lumina credinței, care a întors-o din moarte, complet vindecată și transformată spiritual, revenită în lume în straiele unei misionare cu puteri paranormale, condamnată să repare tot răul comis în decursul existenței și să-și plătească polițele restante față de viață. A reușit cu brio, iar romanul a obținut astfel un Happy end, total neprevăzut. O carte care cuprinde mai multe genuri: psihologic, dramatic, paranormal și mistic, pe care o recomand cu convingere, deoarece garantează emoții intense, surprize autentice și plăcerea unei lecturi de bună calitate.

Îndărătul ochelarilor grotești cu lentilă dublă, enormi și de cel mai desăvârșit prost gust, ea se simțea în siguranță și își putea ascunde nestingherită gândurile, frumusețea și inteligența prea sclipitoare, pentru a fi suportată de societatea în care trăia. Ochii de culoarea violetelor de Parma iscodeau neobosiți lumea prin sticla groasă și întunecată, asimilând cunoștințe, admirând neobservați frumusețea oamenilor sau cutremurându-se de hidoșenia lor.
Constatase din fragedă copilărie că frumusețea ei excepțională, genialitatea și dezinvoltura cu care se deschidea semenilor reprezentau un stigmat greu de gestionat, în situația în care nu exista nimeni care să o protejeze și să o iubească. Fusese abandonată la ușa unui orfelinat, când avea numai trei zile de viață, înfășurată într-un șal de cașmir, așezată într-un coșuleț de răchită împodobit cu volănașe de dantelă, cu fundițe și cu un ursuleț pufos de culoarea castanelor coapte, care se înghesuia alături de ea în spațiul minuscul. Plânsul isteric atrăsese atenția paznicului de noapte, care își făcea rondul obișnuit de jur-împrejurul clădirii. Acesta o culese dintre danteluțe și rămase vrăjit de gingășia și frumusețea ei. O luase cu el în ghereta austeră și rece până dimineață, deoarece toată clădirea era cufundată în somn și nu se încumeta să stârnească mânia directoarei, care detesta să-i fie deranjate nopțile.
Timpul petrecut împreună în acea noapte fusese prima și unica legătură umană bazată pe afecțiune și devotament absolut, care dăinuise peste ani și care îi oferise refugiu în momentele de mare restriște din viața ei. Dimineața destinul o trânti violent în haznaua urii și a violenței, custodite de femeia cu voce de satir și suflet negru ca smoala, care reprezenta interesele iadului, într-o lume a inocenței și vulnerabilității. Copilul fără nume și fără apartenență fu înghițit laolaltă cu celelalte suflete neajutorate și singure, care mureau în fiecare zi sufletește, sub tirul neîntrerupt al insultelor, al violențelor și al foamei. Fetița fără nume primi botezul durerii încă din primele clipe al contactulului traumatizant cu mesagerii răului. Frumusețea copilei jigni sluțenia sufletelor care lucrau în orfelinat și deveni ținta preferată a atacurilor acestora.
Fu numită în batjocură Candy, pentru că răspundea agresiunilor cu un surâs angelic, înlăcrimat... și atât. Nu protesta, nu urla și nu ura. Întindea surâzând brațele tuturor, deși primea doar îmbrânceli violente și insulte. Crescu așa, floare de crin alb, printre buruieni otrăvitoare, dar răutatea nu a contaminat candoarea sufletului ales. Doar o neîncredere patologică s-a înrădăcinat pe vecie în inima ei. Descoperise că poftele abjecte ale personalului de sex masculin se evaporau la vederea unor zdrențe oribile și rău mirositoare, a murdăriei și a urâțeniei fizice. Astfel, dulcea Candy se deghiză treptat într-o hazna umblătoare, neîngrijită, zdrențăroasă și cretină, de care fugeau toți. Primea cu resemnare loviturile copiilor, disprețul adulților și mulțumea Domnului că o izolau și o ignorau.
Părul slinos și nepieptănat se umpluse de păduchi și în curând fu trimisă în mansardă, de unde nu avea voie să iasă. Adeseori uitau complet de ea și rămânea acolo fără apă și mâncare zile întregi, până când prietenul ei paznicul îi dibui ascunzătoarea și începu să urce la ea pe scara de incendiu, aducându-i hrană, apă, hainuțe și jucării de pe la mănăstirile din zonă. Ferestruica șubredă pe unde Candy primea cele necesare supraviețuirii deveni și poarta ei către lume, pe unde putea să iasă și să intre când nu o vedea nimeni, astfel reuși să fugă într-o bună zi și să guste, în sfârșit libertatea la care năzuia de când avea conștiință. Paznicul o duse la o mănăstire, departe de lăcașul groazei și o dădu în grija unei mătuși de a lui, care trăia acolo și care îi schimbă viața complet.
Măicuțele îi dădură educație, șansa de a învăța, de a explora singură misterele lumii și de a face alegeri. Candy fu botezată după canoanele bisericii catolice și primi numele de Blanca Morales, după numele de familie al mătușii lui Tomas. Rigiditatea vieții în mănăstire nu era tocmai pe placul ei și când împlini vârsta majoratului, se înscrise la Universitate, unde intră cu notă maximă, spre bucuria și mândria măicuțelor, care își vedeau astfel eforturile răsplătite.
Tânăra avea acum o identitate, un statut social și un viitor, care aștepta să fie construit și șlefuit. La facultate a fost inevitabil să nu se remarce prin inteligența ieșită din comun și pe care încerca inutil să o ascundă, așa cum învățase la orfelinat, pentru a nu atrage asupra ei invidia, ura și atenția colegilor. O mare pasiune o mistuia încă din copilărie, dar abia după zece ani a putut să practice pictura, când maicile i-au dăruit primele ustensile necesare. Prima ei operă reprezenta peisajul pe care îl admira în fiecare zi de la fereastra odăiței în care locuia. Degetele plăsmuiau ceea ce ochii vedeau, iar rezultatul a făcut senzație în ochii primilor săi admiratori. Talentul Blancăi exploda în culori și forme care îți tăiau suflarea. În curând tablourile au fost expuse într-o galerie de artă și au avut un succes copleșitor. Mănăstirea a încasat la vremea respectivă o sumă considerabilă, care a fost alocată studiului și dezvoltării personale a fetei și a cheltuielilor privind întreținerea sa. Acum fata devenise o sursă constantă de venit pentru mănăstire, dar veniturile obținute prin vinderea tablourilor au fost puse în parte la păstrare, pentru viitorul ei.
La aniversarea majoratului, primise de la protectorul său un cadou special, care o impresionase peste măsură. Acesta îi aduse în dar coșulețul în care o găsise în urmă cu optsprezece ani la ușa orfelinatului, unde trona acum ursulețul de pluș. Blanca se aruncă în brațele lui cu ochii în lacrimi, îngăimând printre suspine mulțumiri. Îl rugase să-i povestească tot ce știa despre originile ei, iar el îi spuse tot ce știa, adică mai nimic. Când îi reproșase că-i ascunsese atâta vreme acele obiecte prețioase, el își justifică tăcerea explicându-i că ar fi fost imediat distruse de conducerea instituției, al cărei interes era să șteargă orice fel de indicii ale identității copiilor internați acolo.
Justețea cuvintelor lui nu putea fi contestată, așa că darul deveni un fel de panaceu al vieții ei. Ursulețul de pluș de culoarea castanei era mărturia că avusese și ea niște origini, o familie undeva, care probabil o căuta. Finețea lucrușoarelor din coș îi întăreau din ce în ce mai mult convingerile. Începu să spere, să viseze. Astfel se apucă să picteze și să studieze cu și mai multă pasiune și ardoare. Din descrierile lui Tomas, reuși să picteze portretul fetiței care fusese. Nu exista nicio fotografie din copilăria ei nefericită de la orfelinat, dar memoria păstrase frânturi de imagini și momente, suficiente să reconstituie destul de vag un trecut amar. Astfel luă naștere tabloul ,, Candy și ursulețul de pluș”, o adevărată capodoperă artistică.
Blanca Morales deveni un nume răsunător printre pictorii vremii și operele ei concurau cu cele ale unor artiști renumiți. După terminarea facultății de Arte Plastice, tânăra primi o catedră la Universitatea din Madrid. În timpul unei expoziții de pictură, ascunsă în dosul ochelarilor săi impenetrabili și a vestimentației modeste, observă cum ,,Candy și ursulețul de pluș” făcea obiectul admirației unei doamne foarte distinse și elegante, care zăbovea în fața lui mai mult decât alții, se îndepărta pentru a mai admira și alte opere, apoi se întorcea atrasă parcă de ceva anume, un detaliu, o umbră, o nuanță, care părea că o tulbura profund, judecând după tremurul degetelor care îi susțineau bărbia. Vânzoleala ei atrase atenția unei tinere care se apropie șovăitor:
- Mama, s-a întâmplat ceva? întrebă aceasta, ridicând ușor o sprânceană abia vizibilă. Ochii umbriți de evantaiul genelor lungi și negre, sporeau misterul chipului perfect.
- Nu, draga mea! Numai că îmi place în mod deosebit tabloul acesta! Adevărul e că mă tulbură mult! Îmi pare familiar, dar nu aș putea spune de ce!
- Nu văd nimic din ce spui tu, deși este un tablou reușit! Dacă e să îmi exprim o părere, cel mai atrăgător detaliu este ursulețul asta simpatic, dar tu știi că nu sunt o mare consumatoare de artă, ca tine!
- Ursulețul! murmură femeia tresărind. Asta e! Seamănă izbitor de mult cu Messi, nu ți se pare? Ursulețul pe care ți l-a dăruit tatăl tău la naștere! Nu poți să nu ți-l amintești! L-ai ținut după tine până a devenit zdrențe! Nu te despărțeai de el nicio clipă!
- Zău așa! Seamănă leit, dacă stau să mă gândesc! Dar cum e posibil? Tata a spus că l-a comandat special pentru mine și că e unicat!
- Numai dacă!...
- Numai dacă, ce?
- Nimic, hai să mergem! Mai sunt și alte opere de admirat pe aici!
Blanca ascultase convorbirea din conul de umbră al sălii și rămase pe gânduri, privind lung în urma celor două femei. Cu un gest de iritare și nerăbdare își chemă speranțele înapoi, mustrându-le sever. Dincolo de pânza candidă, trecutul fu exilat cu fermitate, lăsat să nască vise printre danteluțele îngălbenite de timp, păzite cu strășnicie de către Messi, ursulețul unicat.

Cu primele zile ale lui iunie, vremea își domoli asalturile războinice împotriva continentului, pe care l-a devastat în lung și în lat, vreme de o iarnă și o primăvară întreagă. Natura își jelește încă victimele și abuzează cu disperare de capacitatea de regenerare cu care a fost înzestrată, pentru a-și obloji rănile trupului, jurând răzbunare cruntă conspiratorilor planetei. Un soare speriat și slăbit caută ascunzătoarea norilor, îndărătul cărora se simte mai protejat. L-au îmbolnăvit și pe el atentatele mârșave ale Omului și are pierderi de memorie, timp în care radiază și pârjolește pământul ce i-a fost dat în custodie, de către Creator.
Vara se prezintă punctuală la întâlnirea cu Timpul, dovedindu-și astfel tăria și neînfricarea. Lumea are nevoie de asemenea super-eroi. Apele s-au prăvălit din ceruri, asemeni unor cameleoni gigantici, capabili să-și schimbe și forma, nu numai culoarea, care au mușcat cu foame cumplită trupul pământului, s-au scufundat cu turbare în apele planetare, tulburându-le, răscolindu-le și ridicându-le în văzduh, în trombe uriașe de vânturi și ploi, care au spulberat teritorii vaste și au înghițit mii de suflete.
Pe Coasta Amalfitană teroarea se stinse treptat, iar pofta de viață și normalitate a locuitorilor reveni odată cu acalmia mării, cu strigătele albatroșilor ce anunțau sosirea turiștilor, cu bucuria razelor de soare care alinau durerea rănilor adânci și cu explozia de miresme și culori a terasamentelor iscusit amenajate pe spinarea muntelui. Insula semăna cu chipul candid al unui copil, brazdat încă de lacrimi, dar care surâdea fericit sub dezmierdarea mamei, uitând complet de spaime și durere. Lumea își îngropa cu dârzenie traumele sufletului sub iluzia trecătoare a clipei. Altfel, viața într-o lume ca a noastră, nu ar fi posibilă.
Pe plaja îngustă a orașului Amalfi, debarcau puhoaie de oameni de pe navele care alergau sprințare pe marea de peruzea și se risipeau pe străzile strâmte și șerpuitoare, umbrite de arbori exotici, de tufe încărcate cu tot soiul de flori, de tarabele pline cu mărfuri felurite și de restaurantele cochete și ispititoare, care etalau direct în stradă meniuri înnebunitor de apetisante. Printre grupul de excursioniști care sosiseră pe insulă cu traghetto se aflau și Daisy și Henri Braun, un cuplu de englezi trecuți de prima tinerețe, care plecaseră în vacanță prin Europa, sărbătorind pur și simplu, viața.
Henri trecuse printr-o boală cruntă, care îl storsese de vlagă și speranță, dar care fusese declarată învinsă, după o lungă și devastatoare chimioterapie. Erau căsătoriți de zece ani și visul lor cel mai arzător era să devină părinți. Acum erau amândoi trecuți de patruzeci de ani și Daisy consideră că a venit vremea să facă ceva în privința asta, mai ales că soarta le oferea o ultimă șansă, dar omise, cu sau fără intenție să-i ceară părerea și lui Henri, când decise să renunțe la anticoncepționalele, pe care le lua de câțiva ani. Nu se gândise nicio clipă că bărbatul greu încercat de soartă ar fi putut să-și schimbe ideile între timp, iar când minunea se produse, bucuria copleșitoare pe care o simți anulă orice îndoială.
Din acest motiv, nu înțelese cum trebuie apatia soțului, care reveni la scurt timp după succesul medical, proclamat atât de convingător.
Daisy plănui cu meticulozitate vacanța, cu scopul de a-i împărtăși lui Henri marea bucurie, într-un moment special, cum era acesta. Se cazară la hotelul cu cea mai spectaculoasă vedere asupra insulei și a întregii coaste și se delectară cu preparatele delicioase, exclusiv pe bază de pește, pregătite de bucătari italieni, renumiți prin partea locului. Henri se ridică de la masă de câteva ori, pe parcursul prânzului, zăbovind la baie, destul de mult. Revenea zâmbitor și își justifica absența cu motive banale, dar paloarea lui o îngrijoră pe soție.
- Te simți bine, dragule? întrebă ea după ultima revenire. Arăți cam ciudat!
Vrei să comandăm altceva?
- E totul în regulă! Cred că m-a ajuns puțin oboseala și căldura asta nu e tocmai ce trebuie! Voi urca în cameră să mă întind puțin! Tu rămâi aici cu prietenii noștri și bucură-te de restul zilei! Îți promit că mâine dimineață vom face turul insulei, doar noi doi, în barcă!
Daisy privi lung în urma lui cu neliniște, dar curând se lăsă atrasă în euforia descoperirilor, în acel ținut al zeilor și reveni pe seară în hotel, cu grupul. Se duse glonț în cameră cu brațele încărcate de daruri, cu tolba plină de povești și cu sufletul fremătând de nerăbdare. În seara aceea va face preafericitul anunț soțului ei și vor sărbători momentul cu șampanie și multă dragoste.
- Henri, am sosit! Ești la duș?
Se opri o clipă intrigată de liniștea odăii și încercă să deslușească susurul familiar al dușului. Nici în baie nu era nimeni, iar patul nu părea mai deranjat, decât îl lăsaseră la prânz. Din ce în ce mai neliniștită, se apucă să butoneze telefonul și sună, pradă unui presentiment urât. De sub una din pernele de pe canapea auzi soneria telefonului apelat, pe care îl apucă cu degetele tremurânde, nevenindu-i să creadă. Pe display pâlpâia triunghiul unei înregistrări, pe care o deschise, cu inima pe cale de dispariție.
În înregistrare Henri îi dezvăluia că tumoarea revenise, în ciuda asigurărilor medicilor, dar se stabilizase undeva unde nu putea fi găsită, cu toate căutările celor mai performante aparaturi medicale, astfel că nu putea fi operată. Își cerea iertare plângând pentru lașitatea lui, dar îi mărturisea că nu se simțea în stare să mai treacă din nou, prin coșmarul terapiei și al suferințelor ce urmau. Filmarea se încheia brusc, lăsând-o pe femeie pradă celei mai teribile deznădejdi. Se gândi la ce e mai rău și alertă pe toată lumea, dar dispariția era prea recentă pentru a fi luată în considerare de poliție, ca să înceapă căutările.
Disperată, Daisy plecă singură în căutarea bărbatului iubit și rătăci pe străzi toată noaptea, fără niciun rezultat. Când reveni la hotel, Henri era în cameră, pradă unei agitații cumplite.
- Henri! strigă ea, repezindu-se în brațele lui. Credeam că te-am pierdut! Unde ai fost?
- Si eu am crezut la fel despre tine, scumpo! Îmi pare nespus de rău că te-am speriat în felul acesta! M-am lăsat influențat de teamă și m-am dus pe stânci, cu gândul să termin cu toate astea, dar nu pot să te las singură! O va face Domnul, când va considera că e timpul!
- Dumnezeule, cum ai putut să te gândești la așa ceva! Tu nu ai voie să mori! Cel puțin nu acum! Henri, sunt însărcinată!
- Cum adică, însărcinată! explodă el. Nu te protejai?
- Am încetat să o mai fac, când te-au declarat vindecat! Dar nu te bucuri?
- Cum să mă bucur? Daisy, cum ai putut să faci asta? Nu aveai dreptul să aduci pe lume un copil fără tată! Eu am zilele numărate, la dracu! Esti o egoistă și o proastă! urlă el, trântind ușa în urma lui.
- Henri, stai! Unde pleci? Henri?
Tulburată și tremurând de supărare, porni pe urmele lui, hotărâtă să împiedice o nenorocire. Bărbatul se îndepărta negru ca pământul, către stâncile ascuțite și alunecoase, însă Daisy descoperi o scurtătură și ajunse acolo înaintea lui. Se cocoță pe cea mai înaltă, lăsându-se agresată de furia valurilor ce se dezintegrau, izbindu-se sinucigașe de crestele de granit. Dar apele creșteau vâzând cu ochii și ea pricepu că începuse mareea, care îi făcea imposibilă retragerea și deosebit de periculoasă poziția în care se afla. Începu să strige și să gesticuleze, atrăgând astfel atenția soțului, ce se oprise să contemple imensitatea mării, căutându-și liniștea.
- Daisy, stai unde ești și nu te mișca! urlă el îngrozit, dând cu ochii de ea. Mă duc după ajutor! Nu te mișca, ai priceput!?
Copleșită de panică, ea îl asigură prin gesturi și începu să plângă disperată. Apa creștea tot mai mult și părea s-o înghită cu stânci cu tot, când sosi paza de coastă și o pescui de acolo, teafără, dar speriată de moarte.
- Ți-am promis un tur al insulei în barcă, dar nu la asta mă refeream, nebuno! Ai de gând să mă mai supui la multe șocuri, vacanța asta? îi susură el la ureche, când o avu din nou în brațe.
Dimineața îi surprinse dormind profund, strâns îmbrățișați, așa cum adormiseră după ce consumaseră emoțiile zilei într-un maraton al iubirii, binecuvântând neîncetat viața și șansele reînnoite ce le fuseseră oferite cu generozitate.
La micul dejun, din somptuosul salon-restaurant unde se adunară cu toții, radiau amândoi atât de evident, încât deveniră ținta aluziilor prietenești și binevoitoare ale celorlalți. Pe un platou uriaș din care se serveau toți, atrăgeau privirile și apetitul o gamă foarte variată de biscuiți și fursecuri, iar din ceștile pline cu cafea, aburii înmiresmați ațâțau simțurile și bucuria de viață. Daisy observa mirată cum soțul ei ronțăia aceeași biscuiți cu scorțișoară, pe care îi preferase și ea, deși el detesta acea esență, dintotdeauna. Îl urmări intrigată, așteptând ca el să își dea seama, până la urmă, dar niciun semn din partea lui nu lăsă să se înțeleagă, că el realiza ce mânca.
- Henri, de când tolerezi tu biscuiții cu scorțișoară? întrebă ea, vădit mirată.
- De nicicând, iubito! Știi bine că sunt alergic la scorțișoară!
Ceilalți prieteni deveniră deodată atenți și intrigați de observația femeii.
- Păi s-ar zice că nu mai ești, după pofta cu care înfuleci ceva ce detești! remarcă amuzat William, un doctor londonez, pe care îl cunoscuseră recent într-o călătorie precedentă și care era la curent cu problemele de sănătate ale acestuia.
Henri privi uimit biscuitul din mâna lui, îl mirosi, apoi îl gustă cu mai multă atenție, fără niciun rezultat.
- Amice, gustă fursecul acesta și spune-mi ce gust are! insistă William, bănuitor.
- E... dulce! răspunse Henri, ușor încurcat. Ce ar trebui să simt?
- E picant, nu dulce! E cu ghimbir și e sărat!
Tăcerea care urmă, fu foarte stânjenitoare pentru bietul om, prins cu mâța-n sac, dar Will avu o revelație care-i ilumină chipul.
- Cred că știu unde se ascunde tumoarea! exclamă el entuziasmat, uitând că acesta era un secret pentru toată lumea. De fapt consternarea tuturor necesită explicații pe care Henri se codea să le dea, pentru a nu ruina buna dispoziție a grupului.
- Când ajungem la Londra, te aștept să facem o serie de analize și să identificăm inamicul! Sunt sigur că poți fi operat, și cu succes, chiar! Acum știu unde se ascunde monstrișorul!
Cei doi soți se îmbrățișară fericiți și optimiști, în aplauzele și urările de bine ale tuturor, iar Henri mângîie pentru prima dată pântecul soției, cu speranța că fiul lui își va putea cunoaște tatăl, până la urmă.
-

În răstimp de numai o lună de la revenirea ei spectaculoasă pe scena vieții, progresele doctoriței deveniseră subiect de studii științifice și tema unor lungi dezbateri și controverse în lumea medicală. Oricât se opusese ea scurgerii de informații în presă si în televiziune, aceasta se produsese inevitabil, deoarece nu se vorbea despre altceva în tot spitalul. Intervenția chirurgicală menită să-i reconstruiască tractul respirator fusese programată pentru ziua următoare, iar echipa medicală era alcătuită din cei mai emeriți chirurgi în domeniu. Amneris se supunea calmă și surâzătoare tuturor testelor și analizelor postoperatorii, așteptând cu răbdare perfect disimulată ziua în care își va recăpăta controlul întregului corp și autonomia completă a propriei vieți. Chipul ei strălucea de sănătate, inima i se umfla în piept de o iubire fără margini, bunătatea și încrederea înflorea în ochii senini, în care ghețarii de odinioară se topiseră sub soarele arzător al credinței. Buzele pecetluite încă în tăcerea impusă de existența tuburilor care îi obturau traheea, își uitaseră funcțiile în anii lungi de inactivitate, dar Amneris se antrena în secret, dând formă și conținut cuvintelor care-i fremătau în minte, necontenit.
Era pe deplin conștientă de munca asiduă și îndelungată care urma pentru a-și recăpăta vocea, dar avea suficient timp, curaj și răbdare. Avea mai ales, speranța, care-i lumina cerul nopților tot mai intens și îi veghea viitorul. Visa cu ochii deschiși la gustul mâncării, la savoarea inegalabilă a cafelei care îi înfiora nările în diminețile fiecărei zile, revărsându-se ispititoare pe coridoarele spitalului. Dar pentru asta trebuia să mai înfrunte încă o intervenție chirurgicală destul de complicată, la stomac. Le va suporta pe toate cu demnitate și răbdare.
Privi încântată vaza plină de flori proaspete de pe noptieră, primite în acea zi de la David, fratele ei mai mare, care eliberat de embargo-ul absurd și nedrept ce-i fusese impus de multi ani, atât lui cât și restului familiei lor, venea acum cu regularitate la căpătâiul surorii, care îi deschisese larg porțile inimii. Aveau mult de recuperat. Nu înceta să se minuneze cât era de iubită și nu se putea ierta pentru obtuzitatea și cruzimea de care dăduse dovadă o viață întreagă, refuzând căldura familiei, devotamentul prietenilor și binefacerile dragostei adevărate. Se străduia să uite persoana care fusese și să permită celei care devenise să îndrepte daunele trecutului.
- Ți-ai făcut și iubit, mai nou? o tachină Lucia, indicând buchetul spectaculos care lumina încăperea. Ești pregătită pentru ziua cea mare?
Apucând surâzând agenda cu coperți albastre și pixul de pe noptieră, Amneris se apucă să răspundă întrebărilor asistentei, cu degetele abile și experte. Lucia o privi cu profundă mulțumire, cum scria acum. Nu putea să uite calvarul unui trecut nu prea îndepărtat, când erau silite la fiecare două-trei minute să lipească cu scotch pixul de degetele ce scrijeleau cu o încetineală înnebunitoare semne fantasmagorice, pe care ele erau silite să le interpreteze și să le descifreze, chiar dacă era o pretenție absurdă și absolut imposibilă. Alungă iritată acele amintiri și chipul i se lumină de un zâmbet sincer, citind mesajul amuzant, scris impecabil.
,, Trebuie să mă înveți să-mi fac cont pe un site de matrimoniale, căci am un chef nebun să chatez! Am încercat să-mi fac niște selfie mai de Doamne ajută, dar cu fața asta de spate... nu am niciun spor! Mă lași să pun la profil o poză cu tine?”
Expresia de pură candoare menită să mascheze șiretenia ce se ițea obraznică pe sub genele plecate sfios, provocară Luciei un hohot de râs copios și procură ingenioasei doctorițe o ciufuială amicală, care îi contrarie oarecum bretonul blond.
- Plagiatoare fără scrupule, care ești! Vrei să-mi furi imaginea? Hai că-ți fac eu niște poze, de se umple chatul de balele pofticioșilor!
Amneris simți îngrijorată cum hohotele de râs ce urcau nestăpânite pe furtunul înfipt în gât riscau să arunce în aer ventilatorul, care se și puse pe piuit, preventiv.
- Vai de capul tău, de femeie fatală! o căină Lucia malițioasă. Așa vrei tu să faci victime? Ia de aici și ștergeți mucii, că ies pozele aburite!
Amneris deja se sufoca de râs, făcând semne disperate Luciei să tacă, deoarece plămânii ei erau în controverse serioase cu mașinăriile scandalizate. După ce își recuperă respirația, își tamponă ochii înlăcrimați de râs și efort și suflă nasul cu zgomot, în șervețelul mototolit.
,,Ești bestială, femeie! Ai un simț al umorului, absolut extraordinar! Vrei să fii prietena mea?” completă ea, cu aplomb prefăcut.
- Am citit: ,,vrei să fii iubita mea?”spuse Lucia, apăsându-și pieptul cu un gest ipocrit. Pfff, ce sperietură! Te și vedeam în genunchi cu inelul pregătit și cu un trandafir între dinți!
,, Și ce, faci nazuri? Stai liniștită că nu vreau să-mi schimb orientarea sexuală, la bătrânețe! Sunt hetero și așa vreau să mor! Da tu nu erai măritată? Și atunci de ce visezi inele și trandafiri între dinți? A omis armăsarul ala de bărbatu-tău faza cu cererea în genunchi?”
- Ha, ha, ha! Ce haios! Dacă chiar ții să afli, mi-a adus inelul de logodnă cu micul dejun la pat, ascuns într-o brioșă, cu care ocazie mi-am pierdut și un dinte!
Amneris își încleștă nasul cu degetele în tentativa inutilă de a stăvili clocotul periculos ce-i zdruncina viscerele. Reprimarea hohotelor de râs îi umflară obrajii aproape violacei, ochii căutau o cale de ieșire din orbite și urechile începuseră să pocnească precum o locomotivă cu aburi, în proces de încălzire. Aproape fără suflare, scrijeli un S.O.S. disperat:
,,PIUA! Mă declar oficial învinsă, altfel mîine îmi reconstruiesc ăștia trahea la vulcanizare!”

Peste satul amuțit și paralizat de troienele înalte cât gardul, spiritul întârziat al sărbătorilor de iarnă abia trecute se lamenta, prins de viforul aprig, ce se răsucea și se despletea printre salcâmii din vale, pe care-i îndoia cu turbare, încercând să-i doboare. Pădurea fiind tânără, se mlădia supusă și elastică sub puterea vântului, formând cupluri grațioase de balerini, ce se învârteau într-un vals amețitor și disperat. Fulgii de zăpadă se agățau de ramurile înlănțuite într-o îmbrățișare pasională, poleindu-le cu argintul lor suav.
Ascultând impresionați simfonia iernii, îmbrățișați asemeni salcâmilor balerini, doi tineri îndrăgostiți își suspinau iubirea secretă, ascunși între doi munți de zăpadă, ce păzeau cărarea invizibilă, de la poartă până-n uliță. Iubirea lor se născuse cu un an în urmă, neinspirată, nefericită și nepotrivită. Dar, parcă inima cunoaște opreliști?! Iubirea este ca și fructul oprit; cu cât e mai interzis, cu atât e mai ispititor.
Florina abia împlinise șaptesprezece ani, iar inima ei nu vibrase încă pentru nimeni. Era Ajunul Anului Nou, când satul lor începuse să răsune către seară de clinchetele zglobii ale clopoțeilor, glasuri de băieți care strigau veseli pe la porți, bătăile ritmice ale tobelor și pocnete de bici, urmate de chiuituri, ce despicau gerul iernii cu fulgere de tinerețe și bucurie. Colindele curgeau peste săteni binecuvântate, stârnind zâmbete calde, mulțumire și speranțe. Țuica fiartă frigea limbile și dezlega îndrăzneala colindătorilor, ale căror priviri aprinse împungeau obrajii fetelor, ce chicoteau pe sub streșinile tivite cu țurțuri de gheață, împreună cu vrăbiile speriate de acel tămbălău neprevăzut. Printre versurile Plugușorului, flăcăii strecurau invitații subtile, aluzii înțelese doar de cele cărora le erau destinate, iar inimile se aprindeau una pe alta, stârnind un incendiu nevăzut, ce urma să fie stins în orele magice ale nopții dintre ani, când ulițele troienite ale satului se umpleau de viață, cântece și voie bună.
Când ceata flăcăilor ajunse la casa lor, familia scoase în cerdac masa încărcată cu bunătăți, iar într-un ibric imens clocotea încă țuica dulce și parfumată, ce aștepta să fie gustată și evaluată de colindători. Vasile și Jeana, părinții Florinei și ai celor trei frați ai ei, erau oameni gospodari și harnici, iar în casa lor belșugul și buna înțelegere se țineau de mână. Copiii erau cuminți și educați, instruiți pe la școlile din orașul apropiat, iar cei mari aspirau chiar la Universitatea din capitală. Vasile era foarte mândru de progeniturile sale și nu precupețea niciun efort sau cheltuială, pentru a le facilita un viitor strălucit. Îi învățase de mici cu munca ogorului și a gospodăriei, unde fiecare avea sarcinile sale bine stabilite, pe care ei le îndeplineau cu tragere de inimă și responsabilitate. Adunase cu cinste și dreptate tot ce aveau acum, împreună cu femeia lui vrednică și frumoasă, iar copiii săi puteau aspira la mai mult decât ceilalți tineri de vârsta lor, care se luptau cu sărăcia, lipsurile și munca grea și inutilă a puținului pământ, pe care-l aveau majoritatea familiilor din satul lor.
În acel Ajun de an nou, curtea lor se umplu de colindători și săteni. Asistară cu drag la obiceiurile din străbuni pe care le onorară cum se cuvine cu bucate alese, băutură și voie bună. Deodată, sub cerdac unde Florina mezina familiei privea cu obrajii în flăcări forfota curții se auzi trilul fermecat și dulce al unei viori, care amuți toată suflarea prezentă. Horia, un tânăr cu o faimă cam îndoielnică din satul vecin, dar cunoscut pentru măiestria cu care mânuia acel instrument muzical, dădu glas inimii printr-o baladă tristă, care povestea despre o iubire nefericită, ce stoarse lacrimi din ochii ascultătorilor, stârni o furtună violentă în sufletul pur al fetei căreia îi era dedicată și aprinse mânia în ochii gazdelor, care o încadrară asemeni unor cerberi pe tânăra fată, vizată de săgeata inoportună a lui Eros.
Pe sub genele ce tremurau asemeni unor fluturi fascinați de lumina amăgitoare a felinarelor, privirile fetei se rostogoleau arzătoare și umede asupra tânărului trubadur care o sorbea din ochi, spre neliniștea și indignarea părinților neputincioși. Doina plină de dor și jale ce înmuiase până și streșinile din care picurau lacrimi de emoție luă sfârșit în alpauzele generale, iar din piepturile tinere ce tresăltau la unison sub acordurile fermecate se ridică un suspin comun, care tremură în văzduhul enigmatic al serii de iarnă. Horia făcu o plecăciune șăgalnică în fața ascultătorilor fascinați, apoi salută respectuos gazdele contrariate, după care se amestecă sprinten în ceata flăcăilor, care îl bătură pe umeri prietenește, oferindu-i un pahar de vin pe care îl deșertă pe nerăsuflate. Odată cu ei ieșiră pe poartă și sătenii adunați în curtea lui Vasile, urându-și unii altora un an bun și îmbelșugat, apoi se risipiră tăcuți pe ulițele satului luminate de troienele albe. Bicele, tobele și chiuiturile răsunară toată noaptea, dar vioara nu mai picură miere și ambrozie în sufletele oamenilor. Doar odată prinsese glas pentru fata cu gene lungi din cerdac și umpluse cu magia sa visele și inocența ei.
Nimeni nu pomeni o vorbă despre dedicația îndrăzneață la care asistaseră fiecare cu sentimente diferite, nici în noaptea aceea, nici în zilele anului ce urmară, astfel că ea fu înghițită de uitare și rutina zilnică. Florina învăță să își domine sentimentele și dorul, arătând tuturor același chip senin și surâzâtor dintotdeauna, dar suspinele tăinuite le auzeau numai pereții odăii sale și le înăbușeau perna, pe care o uda noapte de noapte cu lacrimile unei iubiri închipuite și imposibile. Iarna trecu târându-se cu viteza unui melc pentru tinerii satului, care așteptau fiorul primăverii cu sufletul la gură. Zăpada neîndurătoare pârjoli anul acela pomii înfloriți, ce gătiseră satul în straie de sărbătoare pentru venirea întârziată a Sfintelor Paște, din prima duminică a lui mai. Sătenii își puseră mâinile în cap disperați, în dimineața în care descoperiră prăpădul făcut de cerul parșiv, ce compromisese într-o singură noapte toată recolta din acel an, de fructe și zarzavaturi. Speranța mai pâlpâia încă fricoasă în sufletele lor, pentru recolta de grâu abia încolțit din cauza frigului prelungit al primăverii și al celei de porumb, încă nesemănat. Dar de acestea din urmă avu grijă grindina cumplită din luna august, care distruse tot ce cruțase zăpada din mai.
Fu jale mare, foamete și deznădejde anul acela. Câte un sătean mai cârcotaș evoca obidit plânsul viorii din noaptea dintre ani, care atrăsese asupra satului toate nenorocirile. Nimeni nu se ostenea să contrazică asemenea superstiții, însă ostilitatea începu să țintească tot mai fățiș pe Florina, care inspirase în opinia lor acea doină nefastă. Horia nu se mai apropiase de sat, de când incendiase inima fetei cu gene lungi, dar faima lui de băiat ușuratec, bețivan și cam prea petrecăreț creștea vertiginos printre flăcăii satului, care-l stimau pentru istețimea lui, ușurința cu care trecea de la o fată la alta și nepăsarea cu care înfrunta sărăcia și vitregiile vieții sale de băiat orfan. Acum, vioara lui sucea mințile altor fete și lumea se obișnuise cu asediile ei.
- Pe cine o mai fi pus ochii Horia, de data asta? se întrebau sătenii, dându-și coate. Dacă țața Viorica, moașa satului ar vorbi, cred că s-ar putea deschide un cimitir pentru copii avortați de mâna ei. Ticălosul asta a nenorocit multe suflete! Arcușul său fură mințile fetelor care-l ascultă și cad ca muștele în mrejele lui, apoi plâng toată viața rătăcirea de o noapte!
Astfel de zvonuri ajungeau inevitabil la urechile Florinei, care le alunga indignată, ca pe niște roiuri de bondari periculoși. Clădise un piedestal aurit cu sufletul ei pur, pe care îl urcase pe Horia ca pe un zeu, la altarul căruia depunea zilnic ofrande de vise minunate, suspine și buchete uriașe din florile inimii. Era sigură că și el simte la fel pentru ea, dar inventa tot felul de justificări pentru absența lui.
Casa lor era peste drum de pădurea tânără de salcâm, care umplea valea cu parfumul florilor, cu cântecul divin al păsărelelor ce se zbenguiau printre crengile sale și cu șoaptele misterioase al vântului, ce răsfira pletele copacilor în zorii fiecărei zile, când Florina deschidea larg ferestra odăii sale și asculta vrăjită, dezmierdată de razele suave ale lunii concertul răpitor de frumos al naturii. Își sprijinea bărbia pe pervazul ferestrei, îngenuncheată în patul ei alb de fecioară și țesea vise dintre cele mai ireale și mai candide, asemeni sufletului ei pur și inocent.
Într-una din acele dimineți speciale, când se îmbăta cu vraja naturii și a iubirii, peste inima ei începu să picure lin cântul dulce și trist al unei viori, care se întrecea în măiestrie cu simfonia inegalabilă a naturii. Florina ridică fruntea încet de pe brațul îndoit pe care ațipise o clipă și surâse închipuirii, despre care credea că îi adusese în auz acele sunete dumnezeiești, rodul dorinței sale nebunești. Își trecu degetele peste ochi ca și cum ar fi încercat să rupă vălul vrăjit ce îi acoperise rațiunea confuză și străpunse cu ochii aprinși întunericul, care genera astfel de fantasme, menite să o tulbure și mai mult.
Strunele viorii se tânguiau amarnic și se auzeau tot mai îndepărtate, până tăcură de tot. Inima fetei alerga după ele prin văile ascunse de noaptea neterminată, rănindu-se în spinii speranței absurde. Era sigură că iubitul ei venise și o chemase la el în pădurea de salcâmi, iar ea se rătăcise pe drumul încâlcit al incertitudinilor. Agitația atinse apogeul în acea noapte, dar nu putea dezvălui nimănui secretul lor. Așteptă cu înfrigurare chemarea viorii, dar ea nu se mai auzi multă vreme. Florina începea să se îndoiască deja, când după câteva lungi săptămâni vioara răsună din nou, foarte aproape și foarte concret. Cu mintea complet rătăcită, fata sări pervazul în grădină, apoi gardul ce o împrejmuia și se afundă în pădure desculță, în cămașa ei de noapte care se agăța cu disperare de toți mărăcinii. Chemarea viorii venea parcă din altă dimensiune, unde ea voia să ajungă chiar și cu prețul vieții. Acum vioara suspina, mângâiată din când în când de arcușul vrăjit, dezvăluind privirilor ei lacome silueta bărbatului rezemat de cel mai uriaș salcâm, care asculta foșnetul pașilor ei prin iarba plină de rouă și spini, cu ochi de lup flămând.
- Ai venit!... murmură el surâzând.
- M-ai chemat! șopti ea hipnotizată de acei ochi ciudați. Te-am așteptat!...
- Demult bântui pe aici ca un spirit al pădurii, dar nu am îndrăznit să te chem în lumea mea! Nici nu știu dacă am făcut bine! Tu aparții altei lumi, Florina! Ar fi mai bine să rămâi acolo!
- Lumea mea este acolo unde ești tu!
Pe patul umed de iarbă, luna stropi cu praf de argint iubirea celor doi tineri care își devorau sufletele, condamnându-le la durere eternă. O dragoste strâmbă, spurcată ce avea să deschidă cimitire lacome și înfometate, pe care urmau să le umple cu pietroaiele păcatului, cu ființe dragi și nevinovate și cu resturile însângerate ale inimilor zdrobite. În acea noapte se zămisli fiul păcatului, într-o lume care nu se sfia să arunce piatra și să strivească destine. Horia iubi fecioara care îi sfinți pentru o noapte sufletul negru ca păcura sincer, total și curat. Cunoscu în scurta lui eternitate binecuvântarea pură a luminii, care îl purifică de toată putreziciunea sufletului său damnat. Primi botezul pur al dragostei în adâncul inimii și se simți izbăvit. Atunci și acolo el deveni Cavalerul Luminii și străluci pe altarul poleit cu argint al cerului înstelat, împreună cu Îngerul căzut din sferele inocenței și ale purității, în brațele de abur și iluzie ale viciului și decadenței.
Iubirea lor se consuma noapte de noapte prin văile profunde, la rădăcina salcâmilor profanați, luând forme hidoase, generând patimi interzise, desfrâu inimaginabil și orgii nemaiauzite. Lumina soarelui refuza să se mai strecoare printre crengile copacilor dezolați. Pădurea satului era pângărită în fiecare noapte de grupuri de tineri stricați până-n măduva oaselor, adunați de prin toate satele învecinate, care beau, se dezmățau în fel și chip și profanau sanctuarul naturii cu practici, parcă inspirate din orgiile lui Nero.
Lumea satului începu să șușotească pe la garduri, pe uliți, întâi discret și mai cu fereală, apoi tot mai vădit și mai îndârjiți. Într-o duminică la biserică, familia Florinei senină și neștiutoare participa la slujbă ca de obicei. Vasile se alătură bărbaților din sat în strana destinată lor, împreună cu cei doi fii ai săi, în timp ce Jeana cu cele două fiice, Florina și Maria, rămaseră în grupul femeilor, cu privirile plecate și capetele acoperite cu marame, așa cum era obiceiul, ascultând slujba cu smerenie. Florina înfrunta privirile piezișe și dușmănoase ale sătencelor cu trufie și batjocură, provocând un clocot general de ură nestăpânită. Mama ei și Maria nu băgaseră de seamă ostilitatea oamenilor și se rugau în liniște, cu privirile plecate. Deodată una dintre femei se apropie de altar și șopti preotului ceva la ureche îndelung, gesticulând din ce în ce mai agitată, în timp ce chipul preotului se schimonosea de scârbă și indignare. Când femeia se îndepărtă, glasul acestuia ceru atenția mulțimii, cu mare tulburare și mânie.
- Oameni buni, tocmai mi-a ajuns la urechi un fapt îngrozitor pe care nu-l pot tăinui de voi, credincioșii mei! Printre noi Satana și-a trimis ostașii, pângărind pâmântul acesta cu ticăloșiile lui! Și-a ales ca discipol un suflet curat și inocent, pe care l-a transformat în mesagerul și executorului iadului. Acela este!... tună el.
Degetul lui o ținti pe Florina, ca o mitralieră gata de prăpăd. Toate capetele se întoarseră către ea, privind-o unii uluiți, alții furioși, dar cei mai surprinși, mai îngroziți și mai îndurerați o priviră ai ei. Tatăl se repezi către ea și-i făcu scut cu trupul și sufletul lui, pentru a opri dușmănia și insultele cumplite ce se revărsau asupra ei. Dar urletele oamenilor creșteau și acuzațiile curgeau asemeni unui fluviu otrăvitor peste ei, insultând, amenințând, atacând...
Adevărul urla cu turbare prin gurile oamenilor, degetele lor ținteau pieptul tinerei care ascundea dovada păcatului, despre care majoritatea știau. Oricât o implorau ai săi, fata nu se apără și nu dezminți acuzațiile ce i se aduceau. Pe chipul frumos i se întipărise un rânjet oribil și trufia din ochii ei arunca săgeți otrăvite în atacatorii săi dezlănțuiți. Semăna izbitor de mult cu demonul din pictura turlei, o palidă și vagă tentativă de a reprezenta Infernul lui Dante. Scandalul și oprobiul satului nu mai încetă zile în șir. Peste casa lui Vasile coborî blestemul. Jeana căzu la boală și în două săptămâni se stinse de rușine și inimă rea. Cei doi băieți plecară din sat într-o noapte, copleșiți de durere și rușine și își pierdură urmele în lumea mare. Vasile primi lovitura drept în inimă și se clătină asemeni unui taur lovit între coarne. Rămas singur cu cele două fete, viața lui se stingea cu pâlpâit ușor și lin, până deveni o umbră. Maria își puse pe cap broboada bunicii, se acoperi cu straie cernite și se înhămă mută și încrâncenată la cârma gospodăriei, alungând-o pe Florina de acasă, fără îndurare. În zadar se rugă aceasta, imploră pentru pruncul ei care se pregătea să vină pe lume. Sora ei rămase neînduplecată. Horia, odată descoperite ilegalitățile și josniciile înfăptuite fu trimis la închisoare cu multe capete de acuzare, pe care nu le putea dezminți sau nega.
La scurt timp după ce căzu la boală, Vasile își pierdu mințile, condamnându-și fiica cea mare la închisoare pe viață, alături de el. Florina se acunse prin păduri o vreme, cerșind pe la casele din sate tot mai îndepărtate, unde încă nu se auzise de rușinea ei, dar simțind că i se apropie sorocul, se târî către satul natal cu speranța că va putea înmuia inima surorii, dar durerile o apucară în pădurea de salcâmi în plină noapte și nu reuși să mai ajungă până la poarta casei sale, să ceară ajutor și îndurare. Născu acolo, printre spini și rădăcini, ajutată doar de luna ce o jelea duios și de vântul milos care-i uscă sudoarea frunții și-i mângâie trupul sfâșiat. Muri odată cu răsăritul soarelui, din cauza hemoragiei. Puiul ei primi botezul dimineții plângând sfâșiat de mărăcini, plin de furnicile care îi explorau trupușorul chinuit și de foamea de neostoit, cu care avea să trăiască tot restul vieții. Foamea de dragostea părintească, omenească și dumnezeiască. Spre deosebire de mama lui, el ajunse în casa familiei, fiind găsit la timp pentru a fi salvat de un sătean, care auzi plânsul lui tot mai pierit, când se îndrepta către fântâna din fundul văii.
Maria, apriga lui mătușă îl crescu așa cum o lăsa sufletul ei înăsprit și-l sili să plătească din greu păcatele părinților săi.

Mă aplec peste izvorul gândului sorbindu-i prospețimea până în tainițele sufletului, mă oglindesc mirată în oglinda unduioasă care-mi descompune chipul în curcubee ciudate, alcătuind imagini fantomatice din trăsăturile mele. Fruntea se sprijină ostenită de buza fântânii așteptând răbdătoare ochii rătăciți, care se aleargă unul pe celălalt prin prundișul viu colorat. Părul dezmiardă obrazul străveziu al apelor, măturându-le neliniștea. Pe obrazul drept poposește o frunză aurie, venită pe aripile vântului pribeag, să acopere obrăznicia gândurilor înecate în puritatea adâncurilor. Dorul meu își caută neobosit alinarea în tropotul enigmatic al Unicornului, născut din lumini și umbre. Brațele se întind să-l atingă, buzele îl sorb într-un sărut pătimaș iar ochii îl împodobesc cu diamantele limpezi ale sufletului, încoronându-l împărat peste vise și gânduri.
Mă ghemuiesc suspinându-mi legendele la picioarele lui, așternându-mi sufletul căpătâi, deschizând larg ochiul minții să-i admir frumusețea. Îi simt respirația înmiresmată încă, de ambrozia păscută în grădinile zeilor, o inspir cu nesaț, îndestulându-mi nevoile spiritului. Pe fruntea-i plină de stele strălucește divin promisiunea eternității, iar din cornul de argint se revarsă peste mine și timp cântecul magistral, compus de Fiicele Cerului, care se poate asculta doar odată în viață. Momentul meu a sosit, unic și sublim, plătit cu prisosință cu vise zădărnicite, lacrimi risipite pe căi singuratice, strigăte pierdute în nepăsarea anilor și doruri neostoite, semănate până la capătul lumii, pe care nu voi înceta să le adun, niciodată.
Constelațiile își acordă Lira fermecată, alinând rănile sângerânde ale lumii cu viersul fermecat al îngerilor. Inorogul se întoarce în grădinile zeilor, zburând pe raze de lună, risipind pulbere de stele peste umbrele tainice ale nopții, ducând cu sine o nouă poveste, pe care o va împărtăși zânelor surori. Dorul meu se înalță până la cer și tulbură armonia galaxiilor adormite.