Aştept în prag Lumina Învierii

Cu jindu-agricultorului ce-aşteaptă

Să se-mplinească spicu-n miezul verii.

Şi urc emoţia din treaptă-n treaptă,

Crescându-mi ca o pâine bucuria,

Ştiind că Azi a Înviat Mesia!

*

Simt că şi voi, confraţii mei creştini,

Sunteţi pătrunşi de ai coroanei spini,

Dar Azi urcăm din hăul decăderii

Trăind Minunea Sfântă-a Învierii.

Veniţi, urcaţi spre înălţimi!,

Nu vă-ndoiţi şi nu priviţi în jos!

S-aude-un cor de serafimi:

“A Înviat din morţi Iisus Hristos!”.

        Înainte de Unirea de la 1859, satul Verşeni (baştina mamei lui Mihail Sadoveanu) era una dintre numeroasele moşii ale domnitorului Mihai Sturza, iar satul vecin, Miteşti, era veche aşezare răzăşească. Pe vremea aceea, biserica la care se închinau locuitorii ambelor sate se afla pe pământul răzeşilor, unde îşi avea gospodăria şi preotul lăcaşului de închinăciune. Şi preotul, şi vechilul boieresc aveau câte o fată mare, amândouă bune creştine, nelipsite de la Sfintele Liturghii. La biserică însă era numai un loc de onoare în strană, loc pe care şi-l însuşise fata popii, în baza celor două argumente de netăgăduit: preotul era tată-său, iar biserica nu era pe pământul boierului ci pe al răzeşilor, unde autoritatea vechilului nu avea temei. 

        Fata vechilului râvnea şi ea la locul de cinste, căci starea ei socială o îndreptăţea. Vechilul împărtăşea ţâfna şi ambiţia fiicei sale, dar fără spor. Şi uite aşa prinse colţ sămânţa discordiei. Popa era greu de răspopit, iar de mutat din sat, şi mai greu. Mai uşoară însă îi păru vechilului încercarea de a unelti la mutarea hotarului, astfel încât biserica să ajungă pe moşia boierească din Verşeni. Că doar hotarul era foarte aproape de biserică. 

        Neizbutind să facă aceasta singur, vechilul ceru ajutor Domnitorului, stăpânul moşiei, care încercă şi el în zadar vigilenţa proprietarilor de ocini din Miteşti. Aceştia îşi păstrau cu sfinţenie vechile hrisoave de împroprietărire, pecetluite cu sigiliul domnesc al bătrânului Ştefan. Dar te pui cu Vodă Mihalache?! Acesta, neputând ajunge la vreo înţelegere cu răzeşii, a ticluit un vicleşug, căruia ţăranii miteşteni nu i-au putut găsi ac de cojoc. 

        Într-o zi, Mihail Sturza, domnul Ţării, a trimis la Verşeni episcopi şi preoţi, pasămite pentru o procesiune de întărire a hotarului, şters de vremuri, dintre cele două sate. Cu alai mare şi cu sfintele icoane în frunte, arhiereii şi preoţii au sfinţit hotarul brăzdat cu plugul tras de doisprezece boi şi au invocat blestem arhieresc peste cei care nu-l vor recunoaşte. Bineînţeles că boii au fost mânaţi să tragă brazda de hotărnicire puţin altundeva faţă de locul unde au fost troienii cei vechi. Biserica era acum, în sfârşit, pe moşia domnească. Căci unde se mai auzise ca vreun răzeş creştin, fie ei şi din Miteştii cei din coasta Războienilor, să îndrăznească a se răzvrăti asupra celor consfinţite prin invocarea Proniei Cereşti?! 

        Şi uite aşa, prearâvnita strană a bisericii celor două obşti vecine avea de-acum o posesoare nouă – fata vechilului din Verşeni. 

(Prelucrare după însemnările învăţătorului Gheorghe Cojocaru din Verşeni.)  

Foto: "Două fete", pictură de Şt. Luchian

Eu nu râvnesc la vreo coroană 

Căci am coroana mea de spini 

Şi fruntea toată mi-i o rană 

Din truda mea prin mărăcini… 

Eu nu râvnesc la vreo coroană 

Căci moştenesc un biet ogor, 

Averea mi-i o simplă pană 

Şi-o filă smulsă din cotor. 

Eu nu râvnesc la vreo coroană, 

Căci dat îmi e să ar cu plugul; 

Cât nu-s de rasă ariană, 

Îmi strâng sărman în pumn belşugul. 

Eu nu râvnesc la vreo coroană 

Căci n-am blazonul de nobleţe, 

Nici de zidit nu am vreo Ană, 

Deci muza n-o să mă răsfeţe. 

Eu nu râvnesc la vreo coroană, 

Şi neîncoronat va fi să mor, 

Cât stihul mi-i doar mie hrană 

Rămân doar scribul din popor .

(Plecăciune, poeţilor glorioşi!) 

Unuia care își cuantifică amorul
*
Iubirea lui pentru amantă
E o iubire fluctuantă,
Dar pentru soață, cică-ar fi
Constantă ca un… π (pi).

Unui manager "di π la noi"
*
E un manager ideal,
Căci cu balanța e la zi,
Iar la bilanțul anual,
Își ia profitul dintr-un… π (pi).

(Dacă epigramele vă par reușite, sunt ale mele. Dacă nu, sunt... apocrife.)

(Dacă epigramele vă par reușite, sunt ale mele. Dacă nu, sunt... apocrife.)

Nu-s singură, feciorul meu,   

Nu-ţi fă tu griji că îmi lipseşti,  

În casă eu te am mereu –   

Dar nu uita: trimite-mi veşti!  

*  

Nici tu, odorul meu, Ioana,  

N-ai grijă, zău, tu eşti cu mine,  

Am chipul tău, precum icoana –   

Ci numai spune-mi de ţi-e bine!  

*  

Nici tatăl vostru nu-mi lipseşte,  

Chiar dacă n-are să mai vină,  

Căci duhul lui trebăluieşte  

Prin cele colţuri de grădină.  

*  

Nu-s singură, copiii mei,  

Vă am mereu acasă  

Cu tot cu scumpii nepoţei –   

Doar daţi-mi veşti, că-mi pasă…  

*  

Iar când o să aveţi răgaz,  

Nu ocolesc, ci vă spun drept,  

Cu lacrimile pe obraz:  

Eu stau în prag şi vă aştept…

Foto: Portret de Aurel Băeşu

Nu fugi, clipă ştrengară! 

Ştiu că trenul ţi-i în gară 

Şi-orologiul trupu-ţi frânge, 

De sub pleoape mi te smulge. 

Mai rămâi, clipă zăludă, 

Deşi ştiu cât eşti de crudă! 

Lasă-te ademenită 

De şăgalnica-mi ispită! 

Ştiu, îţi e peste putinţă 

Căci ai chip fără fiinţă, 

Focul n-are-n tine vatră, 

Inima ţi-i ţep de piatră. 

Eşti şireată, rece clipă, 

Pană smulsă din aripă, 

Dar şi eu, cu vicleşug, 

Fulg din pană o să-ţi smulg... 

Şi ostatic o să-mi fii, 

Clipă, în fotografii, 

Ca să pot muşca şi eu, 

Timp hain, din trupul tău. 

        În joia aceea, satul era mai viu decât în toate celelalte zile ale săptămânii. Pe drumeagurile care se întretăiau înlăuntrul satului puteai vedea oameni de toate vârstele, mergând grăbiți în ambele sensuri de mers. Era ziua în care puteai întâlni exponenți ai celor patru generații de locuitori care acoperă un veac de conviețuire. Se întâmpla asta fiindcă era ziua târgului săptămânal, reînviat imediat după căderea regimului comunist. Bătrânii obștii își aminteau nostalgic că și pe vremea copilăriei lor era târg la Miroslăvești, dar l-au desființat supușii noii orânduiri adusă de ruși după război. 

        Acum, deși e doar un pui de târg, dacă îl compari cu cel de la Tupilați, care dăinuie de peste un veac și jumătate, sătenii sunt mulțumiți că au totuși din nou o înlesnire, privind nevoile cele cunoscute încă din copilăria omenirii. E drept că acum ei mai mult cumpără decât vând, deși ar trebui să fie pe dos. 

        Pe drumul de întoarcere, târgoveții din jumătatea de nord a satului aveau de înfruntat Holmul, dealul care era cândva chiar malul Moldovei. Dar drumeții habar n-au de asta; o știu doar cei ce pot coborî adânc în puțul timpului. 

        Câteva femei gureșe urcau și ele dealul agale. Deși abia respirau, căci urcușul era împovarat de greutatea cumpărăturilor, vorbele cele adunate peste săptămână trebuiau numaidecât slobozite acum urechilor. Și din vorbă-n vorbă, ajunseră în muchia dealului, de unde se deschidea larg panorama satului. Toamna intrase demultișor în drepturi și răcoarea dimineților ar fi trebuit să dea îndemn gospodarilor să-și aprindă focul în sobe. Mulți n-o făcuseră încă. La o gospodărie din peisaj urca frumos spre cer o funie groasă și zveltă de fum, înglobând în ea toate nuanțele de gri. 

        - Ia te uită, țață Marie, ce bărbat grijuliu ai acasă, căci pare-se că de la hogeagul casei matale iese fumumul acela, o atenționă pe tovarășa ei de drum, Olguța lui Niculică. 

        Ca trezită brusc din buimăcia unui somn ademenit cu pastile, Maria lui Andrieș își țintește privirile spre presupusa ei casă. Da, era chiar casa ei, căci în partea aceea nu era alta cu acoperișul din țiglă roșie. Și să vezi și să nu crezi ce dambla o apucă tam-nisam pe Maria, femeie voinică, cu fața pistruiată, aflată cu vârsta la vreo șaizeci de ani. După o răsuflare adâncă, de ziceai că-i ultima, scoate un țipăt sfâșietor de durere și furie, lăsând să-i scape panerul din mână și să-i alunece traista de pe umăr. Ridică apoi brațele bărbătoase spre cer, invocând numele Celui de Sus: 

        - Doamneee!... Ce-ai făcuuut, Dumitreee!... Ce-ai făcuuut!... 

        Și nu reuși nimeni s-o oprească din vaierul durerii. Nedumerite, femeile din preajma sa încercau să găsească o noimă pentru purtarea nefirească a Mariei. 

        - Ce-i cu tine, femeie hăi, că doar nu-ți arde casa, ci îți iese fum pe hogeag! A făcut bărbatu-tău foc să-ți încălzești oasele când vei ajunge acasă, încearcă Sevastița lui Ionete s-o „consileze”. 

        - Să-l trăsnească Dumnezeu pe bărbatu-meu! Să n-ajungă până mâine! M-a nenorooociiit!... Doamneee!... Ce-ai făcuuut, Dumitreee! 

        Și, ca o smintită, își aruncă broboada, ca să-și smulgă îndată părul și să-l încâlcească printre degetele-i butucănoase de femeie habotnică la muncă. Lăsă locului tot ce cumpărase de la târg și o luă la fugă spre casă, ca un vârtej din cele ce ridică vara colbul drumului până-n vârful copacilor. 

        Nedumerite, martorele întâmplării de pe culmea Holmului au rămas preț de câteva săptămâni cu această nedeslușită purtare a consătencei lor. Dar perseverența acestora în a descoase gurile mute a dat roade într-o zi, tot joia și tot pe calea de întoarcere de la târgul satului. 

        Părinții Mariei erau doi bătrâni, cică zgârciți tare și fără dare de mâna, chiar și când era vorba de propriii copii. Adesea moștenitorii, gospodari trecuți și ei prin valurile vieții, le cereau batrânilor bani cu împrumut, ori îi ajutau la muncă, cu năzuința de a primi ceva în schimb. Și se alegeau de fiecare dată cu făgăduieli neîmplinite. Bătrânii aceștia, fiecare cu negustoria lui de agricultor în vremea când se aflau în putere, își doseau banii în tainițe separate. 

        Într-o zi, bătrâna nu-și mai găși agoniseala ei, cea ascunsă într-un loc pe care îl credea știut numai de ea. Prima ei bănuială, chibzuită cu temenicie, a fost asupra copiilor ei. Că om străin nu putea avea vad în gospodăria lor. Și, cu inima strânsă că s-ar putea înșela asupra făptașului, îi vizită pe rând la casele lor, arătându-și, cu duhul blândeții, piatra de pe inimă. Și îngenunchind în fața fiecăruia, le ceru să înapoieze măcar ce le-a mai rămas după ce-au cheltuit din sumă, jurându-le că își va stinge supărarea numai cu-atât. 

        Văzând ea zădărnicia umblatului cu binișorul, schimbă foaia și-i amenință că va merge la preot, ca să scoată temutele „părticele”, chit că năpasta pedepsei îi va frige inima de mamă. 

        - Măi Vasile, măi Costache, fa Catincă, fa Marie, care-ați fi dintre voi cu păcatu’, n-am să cer moartea vinovatului, da’ nici neatins de mânia Dumnezeului Cel drept n-o să rămână păcătosu’! 

        Și Magistratul din Ceruri, cică a făcut dreptate, la vreo patruzeci de zile după „protocolul” cel intermediat de preot și înlesnit de osârdia petentei în rugăciunile cele aferente procesiunii. 

        Maria, că pe ea căzu efectul „părticelelor”, aflase în joia aceea de pomină, când se întorcea de la târg, că săgeata pedepsei a țintit cu foc și pară taman în șumuiocul de bani nemunciți, dosit în soba locuinței sale chiar de către ea, hoața cea neștiută. Îi găsise acolo ascunziș provizoriu, urmând să-și mute comoara mai înspre toamnă, când vatra care ține viu focul în casă avea sa-și recapete rostul. N-o făcuse însă la timp și, răcindu-se vremea mai de timpuriu, bărbatul ei primi, neștiind asta, învrednicirea de a fi mâna Domnului întru împărțirea dreptății. 

        Aflând deznodamântul demersului ei, bătrâna n-avu nicio satisfacție din asta, căci înțelese că Domnul alese anume această pedeapsă pentru prădător, ca să poată pedepsi și zgârcenia mamei păgubite. 

Nu îngerul e chip de nevăzut, 

Ci ochiul mi-i în pânză de albeaţă... 

Şi-orbecăi mânuit, ca o paiaţă, 

De-un păpuşar cu braţ de lut. 

Şi nu în Cer e îngerul menit 

Să-mi umple golul de fântână, 

Săpat adânc în inima-mi nebună, 

Ori să-mi trezească ochiul adormit. 

Tot darul Cerului, de-l vrei, e jos 

Şi are chip de prunc neprihănit, 

Ori de fecioară-n trup desăvârşit; 

Doar inimă să ai, şi ochiul de folos. 

O, ce târziu se risipeşte ceaţa  

În orizontul care mă închingă! 

Abia acum lumina vine să m-atingă – 

Şi-n seara mea, mijeşte... dimineaţa.

        Dl. Theodor Codreanu, critic literar, redutabil filozof al culturii, mi-a făcut onoarea cu ceva ani in urma – povară grea pentru mine – de a-mi dărui, cu autograf (ce-i drept, prin intermediar), una dintre cărțile sale: „Polemici incorecte politic”. Deşi domeniul distinsului savant excede abilităţile mele culturale, m-am străduit totusi să nu fac din cartea ce mi-a înnobilat mărunta mea bibliotecă doar un trofeu cultural. Și am îndrăznit să extrag, pentru cine-mi onorează exercițiul, câteva idei în care autorul ripostează asupra detractorilor lui Eminescu.
        Aşadar, ce aflăm de la autor (şi prin autor), foarte pe scurt, în legătură cu Eminescu?
„Centralitatea” lui Eminescu „le produce grimase” reprezentanţilor postmodernismului din literatură, resentimentarilor”, cei care sunt convinşi că „steaua lui Eminescu a apus”. Şi trag în el cu toate gurile de foc. Că Eminescu e reacţionar (portivnic progresului), e „xenofob”, e „pesimist”, e... „e nul ca poet şi ca gânditor”. Şi să vedeţi până unde se merge, în plan ideologic, cu învinovăţirea lui Eminescu: poetul e vinovat „de tot ce-a fost mai rău în istoria ţării de mai bine de un veac: antisemitismul, naţionalismul, fascismul, legionarismul, comunismul etc”, rezumă Dl. Codreanu acuzaţiile aberante (îndrăznesc eu) ale lui Ioan Petru Culianu (fie-i ţărâna uşoară!), un cunoscut exponent al diasporei româneşti. După alţii, ceva mai indulgenţi, pe planul literaturii „Luceafarul” poeziei româneşti aproape că s-a stins, de vreme ce poemul care l-a făcut astral „este o operă mediocră”. 
        Se trage în Eminescu şi cu... puşcocele de soc, smulse din mâinile copiilor, căci doar această muniţie e demnă de o ţintă precum pilozitatea corpului poetului sau platfusul picioarelor lui. După ei, în postmodernitatea literară nu mai contează „dimensiunea profundului”. „Apologeţii nimicului” pun preţ pe lucrurile de suprafaţă... Ce-i acela sacrul? Ce-i naţionalul?... Piese vestimentare ale unei mode anacronice.
        Autorul volumului mai sus numit ne pune în temă cu natura celor care gândesc aşa despre Eminescu. Există, în expansiune, o „ideologie transnaţională”, „politica corectitudinilor”, un „neocomunism de origine americană”, care „oblăduieşte” o „Şcoală a Resentimentului”. „Şcoala” aceasta are adepţi peste tot, evident, şi în România. Ea „se revendică de la drepturile omului”, care, atenţionează semnatarul cărţii, „ideologizate, tind să părăsească teritoriul realului”. Principiile acestui „curent al emancipărilor de tot felul” sunt cele ce stau în mâna demolatorilor valorilor naţionale, în serviciul globalizării, al „progresului cu orice preţ”. 
Argumentele lor de „resentimentari” pe tărâmul literaturii, vedem pe „şantierul Eminescu”, sunt „ideologice şi nu estetice”. Cu aceleaşi unelte se lucrează şi asupra lui Shakespeare, Cervantes etc, fiind scoşi parţial din programele universitare, în Occident, şi înlocuiţi cu „farisei revoluţionari, pe cât de puerili, pe atât de efemeri”. 
        În ce-l priveşte pe Eminescu, acesta... rezistă. Prin el însuşi în primul rând, ne asigură autorul eseurilor adunate în „Polemici...”, dar şi prin exegeţii lui, esteticienii oneşti de azi. Şi ni-i enumeră, exemplificând cu extrase din pledoariile „avocaţilor apărării”. Desigur, între apărători străluceşte (dacă-mi este permis) maestrul „de la bară” care m-a copleşit cu generoasa atenţie a Domniei Sale, trimiţându-mi şi mie un „fragment” din disertaţia sa pro Eminescu. Un fragment zic, căci, cantitativ, raportată la miile de pagini dedicate operii lui Eminescu, cartea „Polemici incorecte politic” reprezintă un mic segment dintr-o operă respectabilă.

Gheorghe Pârlea

De echilibru, 

nici vorbă fuse pân’ acum. 

Abia de azi o sârmă 

mi se-ntinde, 

să-mi fie încercare 

în restul meu de drum – 

până ce ductul căii 

se va-nchide. 

Și calea asta strâmtă 

pe care o prezum 

mă va lasa flămând, 

fără merinde, 

căci drumului din spate 

eu nu i-am dat uium – 

și vameșul, 

capcane-mi va întinde. 

Dar de-aș avea prăjină, 

căderea mi-o asum 

și teama de-nălțime-o voi ascunde 

pân’ ce mă-nghite hăul – 

căci știu că nu-i altcum, 

ci doar să calc 

pe sârma de secunde. 

Snop de lumină, 

ferecat cu lacăt şăgalnic 

în sipetul trecerii… 

Şi toţi purtăm cheia la gât 

sau o ştim pusă de mama 

sub preşul de la intrarea în lume. 

Numai că, crescând, 

ne luăm cu joaca 

şi umblăm la sipet seara, 

când ne muşcă şarpele lui Moş Ene. 

De aceea nu ne dumirim să alegem 

între lumina cea ferecată 

şi luminaţia cea risipită ademenitor 

de cel care înşală ochiul. 

Ferească-ne însă

de lenea cea lungă! 

căci ruginindu-ne cheia, 

nu mai putem deschide cu ea 

decât sipetul fetei babei. 

Din vina mea,  

cerul îşi va uita albastrul,  

iar ierbii i se va risipi verdele.  

Din vina mea,  

aerul ne va fi otravă,  

iar țărâna, pântece steril fi-va-ne.  

Din vina mea,  

izvoarele îşi vor renega apa,  

blestemându-mi nemernicia.  

Apocalipsa e planul uneltirii mele, 

deşi nu-s Anticrist.  

Toate relele asupra vieții,  

din vina mea se-ntâmplă,  

deşi eu aproape că nu exist.  

Dar îmi asum vina tuturor,  

fraţii mei de pretutindeni.  

Cineva trebuie să răspundă;  

şi cum nimeni n-o face, 

iată-mă-s, mă dau prins –  

Acarul Păun aşteaptă pedeapsa,  

deocamdată cătuşele.  

Şi, vă garantez,  

nu voi depune cerere  

de comutare a pedepsei cu moartea  

în închisoare pe viaţă,  

căci, oricum, va veni curând – 

totul stă într-un fir de aţă –  

vremea nevremuirii, 

vremea când nu va mai fi viaţă. 

Totul stă… într-un fir de aţă.

Eu nu doar sunt, 
chiar am şi fost – 
nu doar în joacă, 
ci cu rost. 
Bunicul nu mai este, 
dar eram în el 
celula care poartă stampa 
în aşa-zisul cromozom – 
cuvinte plăsmuite-n om. 
Doar trebuia să fie tata, 
şi-apoi, şi fiul, 
cel ce sunt, şi-am fost – 
şi gata: 
ajuns-a pân’ la mine roata. 
Trecutul naşte-n el prezentul 
şi-apoi, prin el, 
şi forma de “va fi”; 
deja eu am pornit 
spre acea zi, 
numită viitorul, 
anume cel ce cheamă viul 
din suflarea Cerului – 
izvorul. 
Nepoatele mi-s chezăşie, 
că eu în spirit, 
ba şi-n trup, 
nu voi muri, 
căci curg 
odat’ cu timpul 
în conjugarea verbului “a fi”.