Postările lui Paul Rotaru (121)

Filtrează după

Vizită

M-a vizitat, pe neașteptate, Moartea!

Distinsa mi s-a prezentat ca Doamnă.

Venise ca să-mi spună despre cartea

În care o priveam ca pe o toamnă.

Ea nu știa că toamnele robuste

Sfidau și morți, și vieți, și cele toate!

Ea, Doamna Moarte, prinsă în vetuste

Speranțe, disperări și plinitate!

Zeița mă privea ca în neștire,

Mă ignora cu semnul de „Nu știu“.

Mi-a fost rușine de a ei privire,

Rușine că în fața ei sunt viu,

Că lucruri care tind să mă atragă

În matca unei lumi necunoscute

Pot fi la fel o lume foarte dragă,

Precum un iad de ofuri nedurute.

Pătrund tenebre dornice de mine,

Alunec în adâncurile mele.

Salvați-mă, în primul rând, de mine,

Dar nu mă părăsiți, vă rog, de ele!

Mi-aș pune gaj cuvântul pe tapet

Și suflul pe o falsă modestie.

Am un pian, deși nu sunt poet,

Nu fredonez și nu zic poezie! 

Citeste mai mult…

Amicului G.P.

„Nu-i vreme ca oamenii ăștia mărunți,
Inculți, dar și mulți ca să zdruncine munți.
Nu-i zor să le dăm prin pipete o vară!
Lăsați-i bezmetici! Lăsați-i să moară!

Priviți-i cum luptă ghidați de un câine
Să-și tragă felia mai groasă din pâine!
Uitați-i pe oamenii care se rup
Să macine haita cu foame de lup!“

In res, res incerta! spunea un amic.
Sed lex, dura lex! aș putea să-i prezic.
Neoameni ne facem prin câte trăim,
Neoameni sperăm să mai fim când murim.

Căci, după această perversă natură
Ce latră principii și dogme din ură,
Neom să mai fii! Altfel, te sugrumi
Cu raiul visat în isterice lumi...

Fii rece, dar blând. Fii puternic și-atent
La gușterii care decid în prezent!
Ei nu recunosc nicăieri omenia
Și n-au să respecte nicicând România.

Privește-i cum dau buruiana pe față,
Cum nu dau un preț pe minuscula viață
A celui ce ești: doar un caz și atât!
Tot ce reprezinți le miroase urât.

Tu nu ești o formă, nici fond, nici contur –
De spețe ca astea, îi doare în cur!
Deci, luptă cu lupii în cadru legal
Sau lasă-le spiritul occidental...

Citeste mai mult…

ROCK!

Uneori ascult rock și mă las voluptos
În oceanul din mine, oceanul de os,
În oceanul de umbre, de oameni absenți
Și pe care oricând îi privești ca prezenți.

Viermii graniței mele sunt tot mai flămânzi!
Când nu îi strivești, ci mai tare-i afunzi
În prăpastia hranei, în ego-ul meu,
Mă privești ca și cum aș fi hrană doar eu...

Nu cunosc omenie mai clară de-atât,
Cum nu-s nici fericiri să-mi atârne de gât...
Pentru mine pot fi un tardiv tibetan...
Pentru tine... un scop repetat an de an.

Mi-am atras întunerici din culpa de-a fi
Mai curând o grimasă! Căci oamenii vii
Nu credeau nici în lirica verbului meu,
Nici în noi, nici în ei... și nici Dumnezeu!

Nu mă-ntorc la infamia stâlpului vechi
Să descriu apotema iubirii-n perechi.
Știu că iadul și raiul mereu au un loc
Pentru mine și tine... și muzică rock!

Citeste mai mult…

Noi cerem pietre

sau Epitaful profesorilor lapidați

Noi am crescut în umbre de povară,

Dorind să nu lăsăm acestea toate
Nici vieții noastre ca o primăvară,
Nici lumii ca o vrajă de păcate!

Noi învățam, de mici, că se petrece
Mirajul omenirii într-o viață,
Dar nu credeam că dincolo de RECE
N-ar fi ceva ce ÎNCĂ ne învață!

Noi cerem pietre! NOI suim pe ele!
Ne avântăm în hăuri și abisuri.
Noi, vinovații de idei rebele,
Generatori de iluzorii piscuri!

Noi cerem pietre, chiar dacă se poate,
Din matca lumii și de la Cristos!
Cerșim pietriș din ulițele toate,
Mărind promisiunea de frumos!

Noi nu trădăm mai multă-nțelepciune
Decât ne-a dat destinul să avem,
De-aceea ducem pietre și-o minune
Ca pe un rai și nu ca pe-un blestem!

Noi cerem pietre! Dați-ne odată
Înțelepciunea ce ați regăsit
În viața voastră scurtă și curată
Sau în doctrina ce v-a liniștit.

Noi cerem pietre, una câte una,
Știind că prăbușirea ne așteaptă.
Dar, pentru a desființa minciuna,
Să ne loviți numai cu mâna dreaptă!

Citeste mai mult…

PIG-MAGNON

Remember! Remember The second september

In which we were cursed to forget and remember

A hell and a lake, or a thousand of years

That stubborn the walls and crush in the nears.

Remember! It was on a 2nd september

When people arrived in dispair and hunger

To urge annonymous ideas and yet

They were prepared to announce and forget!

Remember, my darling, that second september

Which turns into storms of a suddend october.

Through this you have been, but they wouldn't know

Which one is the best or the worst... Neither thou...

Remember the day when I screamed to the river

And praised all the waves to retain, not to shiver

Until they were ready for sinking a soul

That wishes to fight an unbodied parole!

Remember again if that 2nd september

Was fit for the Journey of a finished december.

If autumn brings blossoms to any next year,

Well, winter will always take care when theyʼre near.

Citeste mai mult…

Ceasul liniar

Ceasul își declamă limba plată

Într-un vag elogiu liniar.

L-am reînviat pe Niciodată

Numai pentru a-l ucide iar!

 

Imnuri scriu cu patimi pentru Moarte,

Pentru infinit și apogeu,

Chiar de încă mă revăd departe

Și de tine, și de ceasul meu.

 

Timpul se desface în petale,

Într-o epopee de culori –

Parcă toate simțurile tale

Tind să aibă noimă uneori!

 

Te revăd smulgând din rădăcină

Vraja vieții mele trecătoare,

Cum te-arunci cu voia ta senină

Spre o grotă mare... Tot mai mare...

 

Iar, în golul care se așterne

Dincolo de hău și absolut,

Reconsideri viețile eterne

Ale celor ce-au pierit demult...

 

Nu, Zeiță! Nu vei fi scânteie

Nici măcar în ceasul solitar

Care va dori să-mi dea idee

Despre cum și când, și cât să sar.

 

Nu ai vreme tu de-așa parade!

Tu ești prizonieră într-un ceas.

Eu voi fi acolo, unde cade

Secundarul mort și fără glas.

 

Doar în viforul de nebunie

Te-ai putea preface în mormânt.

Însă, cât te țin în poezie,

Moarte, ești captivă în cuvânt!

 

25.07.2021

Citeste mai mult…

Pseudograme

Tare în aparență
Nesigur în esență
Iartă poetul
Ignoră profetul

sau cum am vrut s-o scriu:

Tare în aparență,
Nesigur în esență,
Iartă poetul,
Dar ignoră profetul.

și cum mi-aș dori să o auzi:
Tare în esență,
Nesigur în aparență,
Te ignoră profetul
Și te iartă poetul.

însă tu auzi:
Poetul ignoră,
Profetul iartă,
Tare,
Aparență

și cam asta-i culmea!

Citeste mai mult…

Du-te în fugă!

Hey! Alexia!
Tu cu cine crezi că te pui?
Nu știai că bezna și absența
au mușchii mai tari?
Sigur că știai
cum să nu știi
ceva acolo, cât de cât!

Alexia, scanează o pleoapă
oricare
numai a Ta să fie

Sărută-ți tălpile și du-te
DRACULUI!
Dacă așa îți place ție,
respect pentru alegere.
Noi, ceilalți, te vom urma în iad
ca să te citim.

Du-te dracului, Alexia,
du-teʼn poezie!
Te înjur
și te conjur
să scrii poezii acolo
și aici
în cicatricile inimilor noastre,
Ema!

Fie ca iadul și paradisul
oricare dintre ele
să pună mai puține virgule
între tine și lumea ta visată

(poetei Alexia Ema)

Citeste mai mult…

Amicului Cristian Tănase

Ce păcat că murim
o singură dată
și pentru atât de mult timp – disait le francais

Errare humanum est, perseverare diabolicum,
Sed inter homini humanum est lupum – disait le latin

Și ce pierdere de a trăi fără să greșești o dată,
în goana către coifurile de carton
pe care oglinzile în care te privești
vor întârzia nejustificat a ți le acorda!

Sed lex, dura lex! vor zice coifurile din carton.
To be or not to be! vor zice clasicii.
Ucide și există! îți vor traduce deștepții din cărțile pe care le-ai citit în diagonală

Rimă:

Nu fi perfect! Nu te uita la nimeni
Și nu-ți lua repere de la toți
Ratații ce se oglindesc în tine,
Dar au soluții pentru idioți.

În voia lor, pierduții merg departe,
Se scurg încet ca niște șobolani
Și tot ce pare că sfidează moarte
E doar o zi în minusul de ani.

E tragic, cred, să judec România
Prin dispariția ce o așteaptă.
Dar nici nu cred că imnu-i melodia
În care țara... dacă se deșteaptă!

Deși ateu, mă-ntorc spre populime
La fel cum încercase Frida Kahlo,
Dar n-aș putea să spulber în mulțime
Același praf: Libera nos a malo!

Când Panem Nostrum e cottidianum
Și proștii se înfig în ea ca hunii,
La ce să crezi că se-mplinește anul
În care au să facă față unii?!

Cu de-aʼl de Pater Noster, fie-mi silă!
Românii se pricep la incantații,
Dar, cand privești la viața lor umilă,
Sunt plini de fericiri și de ovații.

Frate, am scris-o pe asta doar pentru tine.
Ține-o bine!

Citeste mai mult…

Contra-umanitate

Sătul de lumea asta de căcat,

Îmi vine să dau viața înapoi.

Mă-ntreabă Moartea: „Ce s-a întâmplat?

Ți s-a urât așa de rău cu noi?“

Zeiță Moarte, m-aș întoarce-n rai,

Acolo unde Tu m-ai cunoscut.

Ce suplă și ce tânără erai

Pe drumul nostru de la început!

Eu Te visam mireasă! Tu priveai

Cu ochi acizi la visul meu dintâi,

Dar tot atât de dulce îmi păreai

În viața asta fără căpătâi.

Acum, te caut iar printre oglinzi

Pierdute în trecut și în eter,

Căci te implor, o dată, să îmi vinzi

Copilăria dusă-n efemer.

Dar, dacă tot nu poți să îmi redai

Ceva răpit de-al ființării vânt,

Întoarce-mă în colțul meu de rai

Și nu mă mai aduce pe pământ!

Citeste mai mult…

Romanul sufletului meu

Mi-ar fi plăcut să scriu ca Stephen King

Să o duc pe Dolores Claibourne la stâlpul infamiei

Apoi să evadez din închisoarea Shawshank

Și mi-ar mai fi plăcut să scriu

Ca Victor Hugo

dar numai la tinerețe („Ultima zi a unui condamnat“)

și numai la bătrânețe („Mizerabilii“)

sau ca Dostoievski (toate!)

Cu toate astea, am crezul nevinovat

că Poezia,

care începe cu CREDO CHE...

să o lăsăm să spună!

Aș fi rămas o umbră de cuvinte, îmbălsămând splendorile Selenei,

Un vector al tăcerilor abstracte prelinse pe oglinda lui Orfeu.

Cu toate astea, am ales cărarea nesigură din beznele catrenei,

Descoperind o lume fără margini, dictată de un dumnezeu ateu.

Aş fi putut să cad în amorțire pe povârnişul liniilor drepte,

Să rumeg conştiințe afumate în graiul declarat universal.

Dar înțeleg aceste tribulații, de-aceea le mai las să mă aştepte

Şi le pretind, canicular, blândeţea cu care mi-au trasat un vis formal.

Aș fi dorit ca simfonia vieții să-şi lase toată roua peste oameni

Cu-aceeaşi dăruire care arde în spiritul astralilor blajini.

Şi, totuşi, cu Orfeu sau cu Selena abia mai poți pe unul să asameni,

Rătăcitor pe calea cea abruptă a golurilor fără rădăcini.

Aş fi cântat, de dragul unor inimi, ovația minciunilor perfecte

Cu-acelaşi sens prin care se invocă, în ritmul echivoc, satani şi zei.

Dar unde m-ar fi dus inconsecvenţa retoricelor teorii abjecte

Şi ce ar fi putut să mai incite din slăbiciunea semenilor mei?

Cedarea se cultivă cu măsură pe cărţi, pe generaţii, pe vorbire,

Pe vârste care nu se integrează, dar definesc principii de a fi.

Și-acum, bogați în tainele bizare care pretind un drept la fericire,

Să judec rațiunii arbitrariul de-a face din bătrâni niște copii?!

Ar fi un semn de imaturitate şi îndrăzneala care sapă iaduri – 

Dejecția umană se revoltă la tot ce omul nu percepe-a fi.

Eu, însă, nu condamn speranța oarbă că zace camuflată printre vaduri,

Distinsă rătăcire a naturii prin care glasuri noi vor răbufni.

Nedreapta judecată dinspre mine s-ar face susceptibilă de multe

Rumori pe care nu le pot susține decât nebunii care vor a fi

Vreo slabă dezaxare a răbdării. Dar pe-un nebun câți pot să îl asculte,

Doar pentru a-nțelege, astfel, dreptul nebunului în lume a trăi?

Aş fi râvnit la roadele menirii tot astfel cum destinul mi-ar fi pagini

Şi tot mi-aş fi adăugat veninul în revelații care au mai fost.

Mi-aş fi creat religii din iluzii, din utopii constrânse în imagini;

Lui Samson i-aș reda-o pe Dalila și-aș crede c-am făcut-o cu un rost.

Pe ea, Selena, aș repune-o-n drepturi ce-n paradis i-au fost brutal negate, 

Iar lui Orfeu i-aș sfărâma oglinda, să se trezească din a fi poet. 

Mi-aș rezerva iubiri neîmplinite, însă eterne și imaculate,

Și muzici ancestrale ce invocă iubita fără nume... dar încet. 

Şi, cum nimic nu poate să atingă nici pulsiunea, nici tăcerea gurii – 

Căci rezultatu-i unul: duhul vorbei şi toate câte se ascund în ea –, 

Să nu mă judeci dacă las deoparte povestea cu sabinii şi augurii.

Eu nu contest mitologia vieții, chiar dacă nu mă regăsesc în ea.

Aş fi anticipat, dintr-un capriciu, întreaga dramă ce ne stă-nainte

Cu raiul şi infernul pe balanța aceluiaşi autocrat incert.

L-aş fi ucis pe dumnezeul care îmi modelează universu-n minte;

I-aș fi lăsat, în semn de garanție, cuvântul că voi încerca să-l iert.

Şi aş mai fi ceva: o boltă-naltă pe unghiul lunii septentrionale,

Reverberându-mi galaxii nocturne supuse unor plete de mahon.

Oglinda poeziei mă cuprinde cu vălul aurorei boreale, 

Mă poartă în oceanul agoniei și-al versului oprit la semiton. 

Redat pământului doar pentru-o clipă, tentacular captiv, cum vrea visarea,

Îmi vine să izbesc neantul lumii la talpa muzei care m-a robit.

Aş reteza în două poezia şi degetul care măsoară marea,

Desființând iluziile moarte din sufletul etern îndrăgostit.

Căci, dincolo de cosmosul în haos, de praful condensat după explozii,

Resimt chemarea către rădăcină şi ascendența către absolut.

De-acolo, i-aș privi cu nepăsare pe toți nefericiții și nerozii

Ce viermuiesc tânjind o viață-ntreagă la mlaştinile timpului trecut.

Şi-atunci, aş vrea să nu pot înțelege nici taina aşteptărilor mărunte,

Nici rațiunea care zămisleşte, prin orb instinct, părerea de a fi.

Doar eu şi Ea, într-o infinitate de vise ce ne-au răsărit din frunte,

Am întregi Arcadia pierdută şi Edenul tăcerilor târzii.

M-aș reînvia din propria uitare, golindu-mi orizontul de rutină,

Ducând acasă spirite rebele blocate-n pragul dintre două lumi.

Aș face-n rai puțină gălăgie și-n iad aș pune mai multă lumină,

Zdrobind hotarul care amăgește ideea despre răi și despre buni.

Iar Ei i-aș reclădi altar în stele, un templu sprijinit pe stâlpi de ape,

În care trandafiri cu diamante s-o țină mai presus de dumnezeu.

Desprinși de premoniții în eroare, vom fi de nemurire mai aproape.

Așa să se înscrie-n Cartea Vieții, așa cum zice numai visul meu!

Dar îi iubesc atât de mult pe toți,

când scriu,

încât Esenin nu e doar icoană,

ci Legea Supremă

a lumii noastre fără de morală.

Și toți vă duceți, oameni, pe un drum

Scăpat din rațiunea barierei.

Nu vă blestem, nu vă regret nicicum!

(Gândea Esenin la-nceputul erei).

„Sergei Esenin, mi-e urât cu tine!“

zicea poetul, aspru despre sine

și, când pleca din lumea asta goală,

gândea: Impozit minus. Socoteală! 

Citeste mai mult…

Da, Ție și lumii fără Cloanțe

Da, ție și proștilor cu care te înconjori, vită adormită!

Ce-ți pasă ție, chip cioplit
Din marmuri fidiene,
Că port pânzet de Heraclit
Și nu ca Diogene?!

Voind în cercul tău cel strâmt
Să cred că mai încape
Atâta lume de pământ
Și-atât pustiu de ape,

M-aș reîntoarce într-un ieri
Blamat și fără vină,
Găsindu-te pe nicăieri
Și fără de lumină.

Aș încerca să te găsesc
În lumile celeste,
Din stranii bezne să-ți clădesc
O stranie poveste...

Să fii mai mult decât putea
Nimicul să-ți ofere
Și lumea care este-a ta
Să urle c-ai putere!

Dar nu poți fi! Nu ești decât
Banală și pe ducă...
Faci tot ce crezi și doar atât
Când foamea te apucă!

Încerci să pui pe galantar
Familii și tendințe?
Echilibrează-ți un cântar
Și Ție dă-ți semințe!

Parcurgi în forul diafan,
Cu trecerea-ți fugară,
Iluzia că an de an
Ești tot pe din afară!

Păzește-te! Te schilodești
Cu orice așteptare.
Ea nu te vede nici cum ești
Și nici pe-o oarecare!

Iluzia ce ți-o petreci
În împliniri rapide,
Blochează șanțuri și poteci
Și viața ta închide.

Să poți obține prea ușor
Incendiul și nimicul,
E îndeajuns un rău fior.
Întreabă-l pe bunicul!

Citeste mai mult…

Ficțiunea – o realitate artistică

Pentru că editorialul din numărul anterior a punctat în trecere caracterul verosimil al unei creații literare, iată, ne propunem să dezvoltăm acest conținut sub aspectul dinamismului liric. Postura în care se regăsește un autor alături de opera sa este, de multe ori, aceea de modelator al realității prin instrumentul numit ficțiune, lucru fără de care percepția umană ar stagna la nivelul unui banal implacabil, într-o lume plată care ne-ar exaspera prin uniformitatea ei. Acolo unde banalitatea este regină, unde neprevăzutul încetează a-și da roadele, ascuțișurile ideilor se netezesc, iar spiritul creator vegetează într-o existență mecanică, guvernat de automatisme. Grație dinamismului liric, estetica încă ține departe ideile de riscul aplatizării – și este meritul imaginației prolifice că ficțiunea capătă, uneori, valoarea adevărului incontestabil. Nu de puține ori, totuși, ficțiunea a îmbrăcat vesta distopică pentru a se dovedi ea însăși produsul unui spirit vizionar lucid, de aceea se cuvine să acordăm mai mult din energia noastră de cititori fenomenologiei de sorginte inspirațională.

Dacă, în perioada interbelică a secolului al XX-lea, romanul realist a cultivat culmile răului de care omul părea capabil, literatura de după al doilea război mondial se desprinde lesne de frământările imediate, veriste și, aparent, trecătoare. Aceasta din urmă nu vrea, ci se teme să facă față unui prezent al genocidului practicat în virtutea demagogiei și a puterii de convingere prin idei seci care speculează neputințele omenirii în scopul de a o învrăjbi cu ea însăși. De aceea, scriitorii au căutat să ignore prezentul apocaliptic, dornici să își imagineze un viitor foarte departe de acel prezent, însă frământările tacite le-au generat un tablou al instinctelor care tind către conflictualitate. Iar aici, ficțiunea distopică s-a înșelat de prea puține ori, lucru fără de care poate că nu ar fi existat Samuel Beckett, George Orwell sau James Joyce.

Dacă Arthur C. Clarke și Isaac Asimov își declină ficțiunea în veritabile viziuni asupra unor fenomene sociale și a tehnologiei futuriste, Nikos Kazantsakis construiește distopia prin reinterpretarea trecutului, desigur, sub valențele tenebroase și nepărtinitoare cu care literatura secolului trecut a supus omul observației. Prin urmare, acest gen literar ne arată mișcarea în buclă a omenirii pe itinerariul conflictului de forțe, cu manifestări artistice imprevizibile, ca atunci când nu zgomotul perturbă somnolența, ci tocmai încetarea acestuia.

Se nasc, iată, întrebările: este ficțiunea o realitate artistică și depășește ea perimetrul rigorilor prin care actualul își motivează normele în continuă prefacere? Are spectacolul banalității ceva atât de sacru în el, astfel încât fenomenologia umană să nu își poată rupe lanțurile ciclicității? Raportul dintre actual și fictiv, după ce a generat o dinamică a distopiei tocmai luând sevele utopiei, își angrenează întregul sistem prin juxtapunerea și exaltarea valorilor până la pragul autodistrugerii, nicidecum prin antagonismul specific expectanțelor imediate. La scară restrânsă, meta-stilistică dacă vreți, ficționalul poate părea o compensare, dacă nu chiar o potențare a unor fenomene sociale deja consumate. Dar, atunci când verbul vizionar extrapolează tendințe și valori în exercițiu moral, distopia, dacă nu inițiază un curs reversibil, plutește în derivă până când se va lăsa atrasă de un domeniu utopic cel puțin la fel de îndepărtat. A fost comunismul o utopie? Ba încă una la care a aderat o masă de oameni înfiorător de mare. Cu toate acestea, comunismului nu i-a fost necesară trecerea unui timp îndelungat pentru a se inflama până la explozie, căci el s-a instalat ca o distopie în sine. Paradoxul în exercițiu a fost favorizat de aceleași porniri umane care au aruncat societatea în carnagiul postapocaliptic fără a recurge la tertipuri psihologice. Și totuși, noțiunea de comunism continuă să anime nostalgice tresăriri în inimile unora dintre semenii noștri. Ce le-a trebuit artiștilor acelor vremuri pentru a-și menține spiritele lucide în fața opresiunii ideologice sistematice? Ficțiunea din care comunismul se hrănea pentru a-și declama suveranitatea utopică, și ficțiunea intimă, care sporea tăria spiritului în mișcarea de rezistență contra opresiunii. De cele mai multe ori, finalul unor fenomene ca acesta nu este lipsit de schimbări dramatice cu efecte pe termen lung.

În altă ordine de idei, idealul uman mărturisit în capodopere literare ar cădea pradă cinismului dacă toți am crede că adevăratele idealuri nu se împlinesc niciodată. O consecință nefericită este generată de conexiunea ombilicală dintre om și concretul a priori, un concret care se cere validat în Eternul Acum. Acest inflexibil Carpe Diem provoacă stagnarea în putrefacție a referențialului critic, de unde și reacția instinctuală, primitivă a omului la declanșarea inevitabilului. Desigur, nu trebuie să dăm valență absolută oricărei creații literare ce abordează ficțiunea ca reverie ori ca fantasmagorie ludică. Din acest punct de vedere, orizontul fictiv, oricât de îndrăzneț și de volatil se prefigurează în fanteziile autorului, este o simplă realitate artistică ce se face obiectul exegezei și al criticii comparate. Dar trebuie să insistăm pe aserțiunea că idealul literar este manifestarea unei trăiri pe care omul o ridică la nivel de artă prin intensitatea ei. Cumva, simțurile omenești sunt augmentate pe planul astral prin lentila care dă acea însemnătate aparte, unică, fiecărei patimi de la groază până la fericire. Poate că se probează aserțiunea că un ideal, cu cât este mai mare și mai departe de a se împlini, se transformă în nebunia idealistului și, brusc, fantezia devine o realitate interioară, subiectivă, ca o capsulă ce desparte omul de realitatea exterioară, obiectivă.

Pe de altă parte, ficțiunea are menirea de a întări concretul, suplinind punctele ocultate de diverse conjuncturi cu retorica plauzibilă și logica behavioristă, așa cum strălucit a procedat Stendhal în operele sale. Literatura engleză și cea rusă abundă de tipologii unice aduse către analiză cu abilitate de psihiatru. În plus, romanul universal al secolului al XX-lea a îndrăznit să observe fizionomia morală a omului trecând peste orice limită a pudorii și a rezervelor preventive. Noul mileniu îndrăznește să exploreze, la nivel experimental, o nouă manieră de exprimare a firii umane și recurge la arta pornografică drept o extensie a esteticii urâtului. Un roman subiectiv care înșiră cu toată libertatea până și cele mai macabre fobii, cele mai negre obsesii, este cu precădere o ficțiune. Dar asta nu înseamnă că un pacient cu sindrom compulsiv obsesiv nu poate scrie opere de excepție în consacrata arie a maniei reverberate în infinit. Oamenii au nevoie să își înțeleagă temerile și obsesiile, să le verbalizeze și să le înfrunte cum pot ei mai bine, iar cenzura necritică, pudibonderia de cancelarie și formalitatea sterilă nu fac decât să agraveze tarele individului ca autor și ale societății în fenomenele ei specifice. De aceea ficțiunea, fiind generată de creativitate și sporind valența cognitivă a imaginației, este un veritabil panaceu pentru psihicul aflat în necesitate. Destul că omul bipolar trece anevoios prin furcile caudine impuse de instanța propriului for interior; dar, dacă îi amputăm spiritul creator, el rămâne o simplă brută feroce și atacă pentru că așa a fost dresat de deciziile noastre iresponsabile, arbitrare.

Așadar, pornind de la axioma că ficțiunea nu este întru totul fantezie, căci ea se constituie pe fundamentul unor concepte preexistente în punctul ei generator, rămâne să îi pătrundem cu mai multă deschidere și pricepere puterea afectivă, adică forța motrice cu amprentă unică pentru fiecare om. Fantasmele pot apărea pe fondul unui dezechilibru temporar, al unei tulburări endogene, dacă se poate spune așa. Dar ele personifică năzuințe și frici, împliniri și nostalgii, de aceea, dacă ajung în lumea feerică a expresiei artistice, creează adevărate simfonii de idei. Și trebuie să o recunoaștem: asemenea manifestări ale spiritului creator sunt cele mai molipsitoare pentru că, în unicitatea lor, sfidează spectacolul banalității. În absența viziunii artistice, trăirile umane sub toate formele lor se supun materialismului dialectic a cărui sterilitate riscă să contamineze gândirea flască, neproductivă, lipsită de individualitate.

De aceea se cuvine să ne sondăm cu luciditate propriile spirite înainte de a ne raporta la ceilalți, prevenind amăgirea că fenomenele de mari proporții decurg în mod natural cu toate consecințele lor nefaste. Fazele confuze pe care le provoacă hapurile demagogice au drept scop orientarea socială pe făgașul obscurantismului, iar cei care văd în asta o expresie a ordinii generale, contribuie la instituirea și proliferarea orbiei generalizate. Aceștia se lasă atrași de sistema redusă, dar cu atâtea efecte profunde, care a favorizat rasismul, xenofobia, disprețul față de cei care nu se pot ajuta singuri. Reducționismul acesta de principii și valori din practica discursului contemporan nu diferă cu nimic față de toate absurditățile proferate de cei mai cunoscuți tirani. Rațiunea lui este de a mobiliza o societate în scopul atingerii unui singur obiectiv, dar ignoră particularitatea și forțează omogenizarea unor caractere ce pot conlucra mai bine dacă rămân distincte. Dacă toți oamenii dintr-un grup se lasă ghidați de același precept, dacă își depun energia vitală la soclul gândirii tipizate, acel grup este purtat către o conduită fără repere care îl va deruta inexorabil în instanța impusă de falsul ei guvernator.

În speranța că cititorul va îngădui pasa trecătoare cu care am contrapus utopia și distopia în paragraful anterior, vom încheia acest editorial cu sentința că respingerea ficțiunii presupune inhibarea potențialului creator. Imaginația, o mai spunem o dată, este generată de aria largă a cunoașterii, ea discerne, îmbină și omogenizează noțiuni distincte într-un tot unitar dar cu prețuire față de ceea ce este eterogen. Cu cât diversitatea este mai amplă, cu atât cresc resursele cognitive și inspirația devine mai prolifică. Așadar, îndrăzniți să visați! Ficțiunea este umană în firescul ei și, de aceea, realitatea este arta de a ne împlini cele mai frumoase visuri.

Citeste mai mult…

ET POESIS QUO?

 

Motto: Poezia începe din titlu și nu se sfârșește niciodată.

 

Balzac, un veritabil vizionar al intențiilor umane fără ca el însuși să pretindă asta de la sine, izbutește să construiască, în romanul „Iluzii pierdute“, o strălucită parabolă a destinului poeziei. Și face asta cu ușurința conferită de convingerea faptului comun, a ochiului care nu vede excepționalitate și care nu manifestă vexare în proximitatea acestui destin. Iar parabola sa rezidă în tocmai antiteza a două entități: Lucien Chardon, un maestru al cuvântului, poet prin tehnică și spontaneitate, care se compromite în mod caraghios în inima unei societăți decadente și cumnatul său, David Séchard, poet prin simțire și existență, însă lipsit de talentul nativ, spirit pitoresc, de o bonomie soră cu naivitatea. Balzac nu propune o analiză a unor arhetipuri umane plauzibile, ci le ia, pur și simplu, din modernitatea contemporană și le aduce înaintea noastră dezavuându-le identitățile de orice artificiu – și, de ce nu am crede-o, lumea acelor vremuri avea multe de oferit în sensul ăsta! La fel ca azi și ca întotdeauna, de când Homo Sapiens se erijează în ceea ce pretinde a fi.

Dacă, pentru unii cititori, apare drept un paradox faptul că, într-un editorial despre poezie, aducem în primul paragraf numele lui Balzac, acest exponent al prozei moderne, tot aceștia ne vor îngădui și o mică detaliere. Mulți dintre marii prozatori ai literaturii universale au debutat cu încercări poetice, versul fiind considerat un apanaj al tinereții, ca ulterior să-și afle vocația propriului lirism în monumentale opere în proză. Un exemplu pe placul inimii autorului acestor rânduri este însuși Caragiale care, într-un moment de precară inspirație, credem noi, ironiza poezia chiar în fața celui mai bun prieten al său, nimeni altul decât Eminescu. Dacă veți citi versurile lui Caragiale, veți înțelege lesne punctul nostru de vedere.

Așadar, Poezia încotro? Asemenea unui cleric care, întrebat fiind unde este Dumnezeu în vremuri de restriște mondială, vom da același răspuns: acolo unde a fost dintotdeauna. Sigur, redundanța ce reiese din această sentință aparent evazivă, suscită oarece frustrări în chestiunea poetică, de aceea vom apela, mai departe, la dispoziția cititorului, asigurându-l de preocuparea noastră, dacă nu deplină, cel puțin satisfăcătoare asupra lirismului în sine. Căci Poesis nu înseamnă doar versificare! Versuri se scriau și la Moulin Rouge, ba chiar se savurau cu enormă larghețe. Poesis rezidă oriunde se identifică în etos, în tradiție, luându-și eponimul după continentul spiritual al simțitorului. Și iată, cu toate acestea, se scriu multe versuri, fără ca ele să fie poezie, fără să conțină miezul substanței lirice, fără să emane nici măcar cel mai firav fior de viață – iar asta este o consecință a fricii de prozodie, a tendinței de aliniere la uzanțe propuse și impuse de... niște non-poeți!

De partea cealaltă, se află timizii, indecișii, adică aceia care caută cu orice preț să se ralieze unor standarde pe care nici nu le înțeleg, nici nu le vor agrea vreodată. Abia dacă poți spera să scrii poezie în pentametru iambic doar pentru că cineva spune că acest tip de vers aparține literaturii engleze! Abia dacă vrei să construiești amfibrahi și anapești doar pentru că altcineva, înaintea ta, a făcut-o – și încă cu ce măiestrie! Dragii mei, luați-l pe Eminescu! El abundă de pentametri iambici (Ai noștri tineri), de amfibrahi (Mortua est!) și s-a aventurat în jocul de prozodii până într-acolo încât s-a întors la versul popular ca să ne ofere Luceafărul. El a scris Epigonii, apoi Memento mori și, mai târziu, Scrisorile urmând o prozodie ușor de regăsit la pașoptiști precum Ion Heliade Rădulescu (Sburătorul) sau Grigore Alexandrescu (Umbra lui Mircea. La Cozia), dar nu numai acolo, ci în chiar literatura clasicilor latini precum Vergiliu, Horațiu, Juvenal și Ovidiu! Cum să crezi că scrii poezie de vreme ce te ferești de așa-zisele șabloane? Ai întâlnit pentametrul trohaic al lui Esenin (Toți vom fi acolo, poți să sameni/Viața ta cu râs și cu tumult!/Pentru asta trag mereu spre oameni/Și-i iubesc pe toți atât de mult.//Pentru asta inima mi-e moartă/Când privesc al anilor prăpăd./Vechea casă cu-n dulău la poartă/Parcă simt că n-am s-o mai revăd) și ai descoperit că, la vreo optzeci de ani după moartea lui, ai scris ceva în aceeași prozodie și te suspectezi singur de plagiat? Păi, dacă te uiți după fiecare nor, nu mai pleci niciodată la drum!

Lasciateʼogni speranza, voi chʼintrate (tot pentametru iambic, la care se adaugă un contraiamb sublimat în ultima silabă a versului, efect al perplexității)! Încă ceva: de la Baudelaire încoace, s-a trezit un deștept să spună că Florile răului au dat naștere poeziei moderne. Apăi, dacă însuși Baudelaire ar fi auzit inepția asta, i-ar fi dat ipocritului cu cartea peste ochi! Sau, ceva mai delicat, l-ar fi orientat către Candidul lui Voltaire și numeroasele versiuni ale nașterii lui Tamuz pentru a vedea mostre de literatură modernă! Dar când a fost vreodată ceva modern în jalnica istorie a lui Homo Sapiens? Oare Dante Aligheri ar mai fi scris Divina Comedie dacă ar fi crezut că modernitatea omenirii se va instaura abia după Baudelaire? Oare ar mai fi visat el la o întâlnire cu Vergiliu în Infern și cu Beatrix în Paradis dacă modernismul, postmodernismul și neomodernismul nu aveau, încă, degete să bată la porțile lumii? Cum a putut Ovidiu cel trist să se metamorfozeze într-un ținut al geților care râdeau în batjocură de graiul lui latin? Modernitate?! Nu, domnii mei! Lirică. Scumpa și oropsita lirică! Modernitatea e dejecția unei gândiri eterogene care, sub aparența liberalismului, invită spiritul să își suprime individualitatea prin acces la porțile facile ale falselor democrații. Prin estompare, spiritul nu mai iese din mulțime, ci se autogenerează în standardul unui infinit de oglinzi, incapabil să discearnă sinele de ceilalți și mulțimea de diversitate.

Punctul just al sentimentului nu are nicio relevanță în raport cu șabloanele propuse de falsele libertăți! În teoria contagioasă a „modernismului“ (a se citi „pseudomodernism“!), valențele converg către același perimetru eterogen, în care gândirile tipizate vehiculează nonsensuri cu valoare axiomatică, în care libertatea se rezumă la tiparul unei realități construite prin ingerința unor precepte aduse cu roaba înaintea gurii. Deci, ce modernism și de unde? Din Comuna Primitivă?! Din marmura Senatului Roman?! Din flamura înstelată a Europei?! Ori din degetul mic al lui Lincoln cel așezat pe tron?! Și, ca să dăm credit (cu aceeași plăcere!) lui Eminescu, teoriile astea „supte din deget“ înseamnă modernism?! Cine nu înțelege că poezia este modernă în eternitatea ei, că ea rezidă dintotdeauna în arealul suprastructurat al gândirii și esteticii, ei bine, aceia sunt dedați (fie-ne iertată expresia) la prostituție literară. Când sufletul ajunge la supraplin de angoase, fie cade doborât, fie își desprinde aripile și izbucnește din crupa convenționalului. Noi singuri ne creăm ziduri împrejur și tot singuri vom fi în corvoada de a le dărâma. În definitiv, spiritele noastre gemene se află dincolo de acele baricade și nu ni se vor alătura decât atunci când vom fi gata să le primim. Astfel, lumea asta plină de simulări precare nu va mai fi străină de ea însăși, căci este un dat al firii să cunoaștem Purgatoriul înaintea Paradisului.

Freamătul spiritului condensat în splendorile esteticii cristalizează năzuințele rațiunii, iar expresia poetică înalță făptura umană în sfera eterică fără să riște a-i mânia pe zeii artelor. Doar că desprinderea de cauzal necesită o exaltare a referențialului critic în progresie geometrică prin cultivarea intensă a acestui spirit. Desigur, nu trebuie să confundăm această întreprindere cu devalorizarea factorului substanță, materie, căci asta ar conduce la schilodirea spiritului privându-l de motorul care generează contemplarea. Materia, odată trecută prin caleidoscopul perspectivei estetice, se abstractizează, devine idee și, deci, intră în starea eterală, iar concretul rămâne extensia fixă a unui simbol. De așa manieră se comportă poezia, acest narcotic ce domolește sevrajele cotidianului, stârnește frenezii erotice prin transpunerea eului în voluptosul relief al planetei Venus și descătușează cugetul de rigiditatea rațiunii prin animarea pulsiunilor lirice.

„Arzătoarea voință de creație mă aduce mereu la om, în același fel în care ciocanul este mânat spre piatră“ – scria Nietzsche cu privire la monumentala sa operă „Așa grăit-a Zarathustra“. Nu cred că există în literatura universală o sintetizare mai iscusită a menirii creatorului, întrucât ea combate teoria formelor în scopul eliberării fondului. Și ce altceva este poezia dacă nu o manifestare a fondului pur, originar, dezavuat de restricțiile pe care le îmbracă în mod amăgitor convenționalul? A crede că poezia oglindește fidel structura interioară, adică fondul creatorului, este, uneori, o deplorabilă amăgire. Cu toate acestea, cititorul resimte aleanul atavic de reîntregire ce rezidă în sevele versului. De aceea, pentru ca o poezie să își asigure eternizarea, autorul necesită să atingă numeroase deziderate din care vom aminti verosimilitatea și bogăția vocabularului propriu. Scopul oricărei creații lirice verosimile este, de cele mai multe ori, reflexiv-subiectiv, dar asta nu o împiedică, așa cum tradiția literară ne-o arată, să oglindească simțăminte comune, dovedindu-și, astfel, mobilul tranzitiv. Poate că și de aceea mentalul colectiv dă credit majoritar prozei, alterând personalitatea poeziei prin orientare către proza scurtă, efect al tendinței de satisfacere imediată a unor nevoi sub generic intelectual. E drept că ritmul vieții comportă cadențe imprevizibile, că omul își măsoară rațiunea de a fi pe scara hazardului și el a realizat că drama îl apropie sau îl îndepărtează de alți oameni tot așa cum o face fericirea. Tocmai de aceea „ciocanul“ lui Nietzsche se apropie de „piatră“ și poezia stă aproape de spirit.

Dacă m-ar fi întrebat cineva ce concluzii aș trasa la acest editorial, cândva aș fi fost tentat să răspund că nu există concluzii pertinente și exhaustive în privința poeziei. Dragii mei, aș încerca, totuși, un exercițiu de imaginație și v-aș invita să vă abandonați în voia propriilor firi, să petreceți într-un dialog intim cu naturile voastre și să vă lăsați fascinați de numeroasele necunoscute și întrebări ce vă vitalizează. Acolo, în leagănul de fantasme, ați putea găsi un gol pe care poezia nu promite să îl completeze în vreun fel, iar, în acel gol, se ascunde o poveste neterminată. De aceea, puteți îmbrățișa golul, puteți să plonjați în el, să vă izbiți de valuri și să le escaladați crestele. Extenuați pe plaja de iluzii, clipiți măcar o dată pentru a regăsi cerul care vă umanizează, vă admiră, vă trimite astrele ca pe cei mai dedicați martori ai poeziei numite OM. Și, dacă nici atunci nu ați gustat o fărâmă de eternitate, povestea poeziei voastre rămâne departe de a se fi încheiat.

Cu prețuire, Paul Rotaru

Citeste mai mult…

Resurrectio

Crepuscule curg dinspre vară spre iarnă,

Se-ngână cu lumea lipsită de zei.

Licoare amară în suflet își toarnă,

Frenetici de fel, prosternați și atei.

Reptile ascunse-n ținuta deșartă

A vremii lipsite de vânturi și mori,

Din Eden revin cu perfecta lor artă

Să scrie... rescrie pierdute valori.

Un colaps văzut prin perdele de ceață

Frământă principii dospite-n idei.

Un spirit rebel se trezește la viață

Să spulbere lumea și vrăjile ei.

Orfeu își ornează oglinda cu stele,

Scântei în pleiade apuse demult –

Selena privește absentă la ele,

Inertă când cerul se zbate-n tumult.

Mormântul își țese aripi din cerneală

Și zboară din mine, din sufletul meu.

Poemul desprins din lumina banală

Își caută-n beznă un nou dumnezeu.

Doar Moartea privește cu ochii-i de mamă

La viața ce curge prin lirica mea.

Că este-o zeiță, acum bag de seamă,

Divină, eternă și unică, Ea.

Citeste mai mult…

In a literary world as motley as the one of our time, there are many sailors of the pen who hang their feelings on the wire. Free writing, but so free that it no longer takes into account orthoepics and punctuation, has generated an uncritical mass of authors and readers with sudden accesses of imaginary masters. Both prose and poetry, viewed through the spectrum of agrammatism and not through the superbly combined nuances of the universal authors of modern literature, they risk more and more slipping into triviality precisely because of the lack of a linguistic and literary culture shown by the above-mentioned sailors. I felt for almost a decade that the world has not offered notable authors since Borges and Eco. Coelho is obsessively pasty in books with motivational speeches for personal development, and since Osho's death, so many unique books on spirituality have been published that we would be tempted to believe that, under the name of the Indian thinker, some impostors with learning ambitions are hiding.

Therefore, I think it is very useful to know the young literature as it is written: raw and unperverted by impersonal marbles, lacking originality, to discriminate the quality of thinking in prefabricated and expressing in clichés. Webinars, literary sessions organized in online circles and social networks that promote the new style, free of convention, but scrupulous in its way of presentation, allowed a clear distinction between literary art and whimsy of any kind.

Despite the many inconveniences caused by the 2020 pandemic, however, the availability of the online environment has increased and people have cultivated new forms of knowledge, dissociation and selection of sources that bring them cultural satisfaction. Moreover, where communication is done in a language of international circulation, where aesthetic spirits manifest themselves without barriers in the area of prose and poetry, the reader is fascinated by the splendor that resides in the cultural diversity of the world. Of course, we need to take into account not only the lyrical mantle that the potential wears, but especially the vast culture with which authors from all over the world delight us.

Here, then, we look with interest at issue 5 of the international cultural magazine Taifas Literary Magazine, a sample of lyrical and spiritual diversity in the incandescence of which we will try a modest review. Starting from the rhetoric to which perfection is subjected in the poetry of Muhammad Ishaq Abbasi (But what about the beauty of the maker of this beauty?). This issue proposes in its first column the recognition of the beauties of nature under the rule of divine reason. However, the American poet Scott Thomas Outlar feels the echoes of the primordial explosion reminiscent of childhood games, but the sound reality obsessively shows him where he is going, as a repression of the vital energy in uncertainty.

Next, we will stop, with the permission of the readers, on a text if not of a Baudelarian invoice through its coloristics, at least of a strange psyche that we find in the writing of E.A. Poe. The secret of an autumn night, a story about obsession and hidden fears that ends with the mysterious death of a woman, masterfully builds the psychological framework in which the inner conflict culminates in falling into inertia. Disasters in World War II take the path of nightmare and become reality again through the chain of mania, vice and sequelae. The end of the story confers, by detachment and hiding in anonymity of the hero Stanislas, the cynical role that the world plays in relation to death as an immediate reality and taken to banality. The author's power of suggestion lies in the very stimulation of obsessions until they become a concrete fact again, and the enigma perpetuates the cynicism of not understanding what is not to be remembered. Although I would not place the text in the editorial species, it is perfectly integrated in the beginning of this issue.

Perhaps the largest and most complex part of this issue is the poetry section, as it provides an opportunity for readers to be abducted in a macroscopic area of ​​ideas and feelings that converge in human spirituality. Sajid Hussain declines his soul on the line of cosmic time in an eternal Now, while Bozena Helena Mazur-Nowak tends to lift the human being out of the routine by retelling eternity as an Unusual everyday. For Gabriela Mimi Boroianu, the reason for all things lies in love; within her poetry, love is an opportunity to rediscover the self by evoking a diaphanous past, it is a manifesto of the living presence (Love is my path!), but also a reason to retreat into a self assailed by anxiety. The Poetry Letter of the poet Marija Najthefer Popov is a hymn dedicated to the eternal couple, a tribute to the anxieties that lovers live in a perpetual uncertainty of life, a praise to those who love supreme. In Jigme Jamtsho's poetry resides the atavistic urge to find inner harmony by invoking the Forest as the mediator of this assiduous enterprise, which Sameer Goel proposes by balancing hatred with love.

The essay section begins with a broad introspection into turmoil, an ambiguous journey in which contrasts are defined by mutual reporting, each with the need to point the finger at the other. Lidia Stoia is not shy to resort to suggestibility, she herself a skilled handler of the word, approaching the wide range of narrative specifics. Of course, the Auntie Sophie anecdote, in which Anna Maria Sprzeczka-Stepien improves the humor of the situation through the rhetoric specific to the dramaturgy, should not be avoided.

Well, the Confabulation column begins with a set of not at all rhetorical but existential questions, which Destiny M O Chijioke snatches from himself to propagate to all mankind. Remaining in the spectrum of questions, here, Lenuș Lungu shares with us the experience of an interview with the poet Bhagirath Choudhary, a thinker whose main force should touch us all.

It is true that the literary palette does not reach one of the most optimistic chromatics in this issue, it being, if you will, a link, a confession of the world in a time that has what we have a duty to discern. The cut of the world is made after events, but the fabric that covers the world is the very sense of humanity. I wanted to write this review not so much for the authors already known to me for the quality of their creations, but especially to draw attention to the unity in diversity. I will not commit the recklessness of dissociating the culture of humanity and the reason of the world, because that would mean annulling my entire value system, upsetting my references and, tragically, not recognizing myself.

Finally, I consider this review an opportunity to give credit to an editorial team that works tirelessly on the Taifas Literary Magazine project. Lenuș Lungu, whose merits are recognized in all corners of the world, is the main person responsible for this difficult and feasible project at the same time. Let's not go over the contribution of Mr. Ioan Muntean, the technical eminence of all publishing enterprises, his reign assuming the finality of the TLM type product.

Without drawing a conclusion of modus ad sine, I sign everyone's

 

                                                                                          Paul Rotaru

Citeste mai mult…

Într-o lume literară atât de pestriță ca cea din epoca noastră se disting numeroși veleitari ai condeiului care își atârnă sentimentele pe sârmă la zvântat. Scrisul liber, însă atât de liber încât nu mai ține cont de ortoepică și punctuație, a generat o masă necritică de autori și cititori cu subite accese de maeștri închipuiți. Atât proza, cât și poezia, privite prin spectrul agramatismului și nu prin cel al nuanțelor superb combinate de autorii universali ai literaturii moderne, riscă tot mai multe derapaje spre trivialitate tocmai prin lipsa unei culturi lingvistice și literare de care dau dovadă veleitarii mai sus amintiți. Am resimțit aproape un deceniu întreg că lumea nu a mai oferit autori de seamă de la Borges și Eco încoace. Coelho este pastișat obsesiv în cărțile cu discursuri motivaționale pentru dezvoltare personală, iar, de la moartea lui Osho, se publică atâtea cărți inedite despre spiritualitate, încât am fi tentați să credem că, sub numele gânditorului indian, se ascund niște impostori cu ambiții de înavuțire.

De aceea, cred a fi de mare folosință să cunoaștem literatura tânără așa cum se scrie ea: brută și nepervertită de marote impersonale, lipsite de originalitate, spre a discrimina calitatea de gândirea în prefabricate și exprimarea în clișee. Webinariile, sesiunile literare organizate în cenacluri online și rețelele sociale care promovează stilul nou, liber de convenție, dar scrupulos în maniera sa de prezentare, au permis o distincție netă între artă literară și veleitate de orice fel.

În ciuda numeroaselor neplăceri provocate de pandemia anului 2020, totuși, a crescut disponibilitatea față de mediul online și omul a cultivat noi forme de cunoaștere, de disociere și selectare a surselor care îi procură satisfacții culturale. Ba mai mult, acolo unde comunicarea se face într-o limbă de circulație internațională, unde spiritele estetice se manifestă fără bariere pe arealul prozei și al poeziei, cititorul este fascinat de splendoarea ce rezidă în diversitatea culturală a lumii. Desigur, e nevoie să ținem cont nu doar de mantia lirică pe care o îmbracă potențialul, cât mai ales de cultura vastă cu care autorii din toate colțurile lumii ne încântă.

Iată, așadar, ne aplecăm cu interes asupra numărului 5 al revistei culturale internaționale Taifas Literary Magazine, o mostră de diversitate lirică și spirituală în a cărei incandescență vom încerca o modestă recenzie. Pornind de la retorismul căruia i se supune perfecțiunea în poezia lui Muhammad Ishaq Abbasi (cum rămâne cu frumusețea creatorului acestei frumuseți?), acest număr ne propune în prima sa rubrică recunoașterea frumuseților naturii sub imperiul rațiunii divine. Cu toate acestea, poetul american Scott Thomas Outlar resimte ecourile exploziei primordiale ce amintesc de jocurile copilăriei, însă realitatea sonoră îi arată obsesiv încotro se îndreaptă, ca o reprimare a energiei vitale în incertitudine.

In continuare, ne vom opri, cu permisiunea cititorilor, asupra unui text dacă nu de o factură baudelariană prin coloristica sa, cel puțin de un psihism straniu pe care îl regăsim în scriitura lui E.A. Poe. Taina unei nopți de toamnă, o poveste despre obsesie și temeri ascunse care se încheie cu moartea misterioasă a unei femei, construiește cu măiestrie de arhitect cadrul psihologic în care conflictul interior culminează prin căderea în inerție. Dezastrele petrecute în cel de al doilea război mondial iau calea coșmarului și redevin realitate prin filiera maniei, a viciului și a sechelelor. Încheierea poveștii conferă, prin detașare și ascundere în anonimat a eroului Stanislas, rolul cinic pe care îl joacă lumea în raport cu moartea ca realitate imediată și dusă la banalitate. Puterea de sugestie a autorului rezidă în tocmai stimularea obsesiilor până când acestea redevin fapt concret, iar enigma perpetuează cinismul de a nu înțelege ceea ce nu se vrea reamintit. Deși nu aș încadra textul în specia editorial, el este perfect integrat în debutul acestui număr.

Poate partea cea mai vastă și complexă a acestui număr o constituie secțiunea de poezie, căci ea conferă prilejul ca cititorii să se lase răpiți într-un areal macroscopic de idei și sentimente ce converg in spiritualitatea umană. Sajid Hussain își declină sufletul pe linia timpului cosmic într-un etern Acum, în vreme ce Bozena Helena Mazur-Nowak tinde să ridice ființa umană din rutină repovestind veșnicia ca pe un Neobișnuit zilnic. Pentru Gabriela Mimi Boroianu, rațiunea tuturor lucrurilor stă în iubire; în poezia ei, iubirea este prilej de regăsire a sinelui prin evocarea unui trecut diafan, este un manifest al prezenței vii (Iubirea este calea mea!), dar și motiv de retragere într-un sine asaltat de neliniști. Poezia Scrisoare a poetei Marija Najthefer Popov este un imn închinat cuplului etern, un tribut adus angoaselor pe care iubiții le trăiesc într-o perpetuă incertitudine a vieții, un elogiu celor care iubesc suprem. În poezia lui Jigme Jamtsho rezidă aleanul atavic de regăsire a armoniei interioare prin invocarea Pădurii ca mediator al acestei asidue întreprinderi, ceea ce Sameer Goel propune prin echilibrarea urii cu iubirea.

Secțiunea de eseu debutează cu o amplă introspecție în răvășire, un periplu ambiguu în care contrastele se definesc prin raportare reciprocă, fiecare cu nevoia de a arăta cu degetul către celălalt. Lidia Stoia nu se sfiește să facă recurs la sugestibilitate, ea însăși o mânuitoare iscusită a cuvântului, abordând gama largă a specificului narativ. Desigur, nu trebuie evitată anecdota Tanti Sophie, în care Anna Maria Sprzeczka-Stepien ameliorează umorul de situație prin retorica specifică dramaturgiei.

Ei bine, rubrica Taifasuri debutează cu un set de întrebări deloc retorice, ci existențiale, pe care Destiny M O Chijioke le smulge din sine spre a le propaga întregii omeniri. Rămânând în spectrul întrebărilor, iată, Lenuș Lungu ne împărtășește experiența unui interviu cu poetul Bhagirath Choudhary, un gânditor a cărui forță principială ar trebui să ne atingă pe toți.

E drept că paleta literară nu atinge cromatici dintre cele mai optimiste în acest număr, el fiind, dacă vreți, o verigă, o confesiune a lumii într-un timp care dispune ceea ce noi avem datoria să discernem. Croiala lumii se face după evenimente, dar țesătura care îmbracă lumea este însuși simțul umanității. Am dorit să scriu această recenzie nu atât pentru autorii deja cunoscuți mie pentru calitatea creațiilor lor, cât mai ales pentru a atrage atenția asupra unității în diversitate. Nu voi comite imprudența de a disocia cultura de umanitate și rațiunea de lume, căci asta ar însemna să îmi anulez întregul sistem de valori, să-mi dau peste cap referințele și, în mod tragic, să nu mă recunosc.

În final, consider recenzia de față o oportunitate de a da credit unei echipe redacționale care lucrează neobosit la proiectul Taifas Literary Magazine. Lenuș Lungu, ale cărei merite sunt recunoscute în toate colțurile lumii, se face principalul responsabil de acest proiect dificil și fezabil deopotrivă. Să nu trecem peste aportul domnului Ioan Muntean, eminența tehnică a tuturor întreprinderilor publicistice, domnia sa asumându-și finalitatea produsului de tip TLM.

Fără a trasa o concluzie de modus ad sine, semnez al tuturor

 

                                                                                         Paul Rotaru

Citeste mai mult…

ultima

Un gol și eu! Un ultim început

E logica în care n-am crezut,

În care îmi părea că-i insipid

Să mă rezum la propriul suicid.

O ultimă privire către Tine,

Spre aura ce a legat destine

Și a depus un jurământ etern

Doar să ajungă-n jale și Infern.

O prea frumoasă ultimă privire...

Îmbrățișarea!

Te gândești la mine?

Și, dacă tot abunzi în viața mea,
Te rog, ai milă, Sfânto, doar de Ea
Și nu o pedepsi cu moartea mea. 

Citeste mai mult…

Adultescentul (cap. 19)

Sofia Brenner dădu buzna prin ușa secretariatului, deși, pentru felul ei de a fi, se putea considera că făcuse o intrare delicată, chiar subtilă. Cele două femei s-au ridicat ca alarmate de memoria marelui cutremur din 1977, dar s-au reașezat în mod sfidător când au văzut cine le onora cu vizita.
—Uite și dosarul meu de pensionare! zise malaca trântind pe masă hârtiile care se făceau pricina aparentei sale revărsări de entuziasm.
—Să vedem – făcu secretara luând dosarul la puricat cu o falsă preocupare, privind aiurea peste foi și închegând în minte o modalitate de a trimite bruta la plimbare. Se pare că avem toate datele necesare. Înregistrez documentul și îl trimit la Inspectorat pentru confirmare.
—Deci, îi bine! strecură mercenara o urmă de râs față de naivitatea secretarei.
—Sigur că da, scumpă și distinsă doamnă Brenner! zise aceasta în intenția de a măguli o vacă.
—Tovarășă de data asta! corectă Sofia împingând cu arătătorul o greutate imaginară în sus. Gata cu doamnele! Ele moare de tinere, daʼ tovarășa luptă și după pensionare!
—Oh! Memorabilă aserțiune! Pentru elocința domniei voastre, eruditul Nicolae Iorga v-ar invidia, desigur!
—Cine? Ăla de a fost găsit mort cu căcat în gură?!
—...?
Sofia Brenner părăsi biroul aruncând o ultimă privire asupra Emiliei, pe lângă cele pe care le azvârlise cu coada ochiului în timp ce vorbise cu secretara. În scurtul răgaz pe care l-a avut ca să o vadă pentru prima dată pe cea a cărei reputație precedase această întâlnire, Emilia se cutremură ca la un presentiment. La ieșirea malacei, privirile lor s-au intersectat într-un fel care Emiliei îi amintea de ziua propriei nunți, când nașa mare emana către ea energii malefice. Dar intuiția ei nu zicea doar atât despre acest gealat costumat în bibliotecară; în imaginația ei, puse o mască sterilă pe fața Sofiei și recunoscu determinarea monosprâncenatului care i-a răpit fiica. Momentul în care ochii lor se înfruntaseră era identic cu acela în care Jean Valjean, sub identitatea filantropului Leblanc, l-a reîntâlnit pe inspectorul Javert deghizat în cerșetor.
Deși păreau construite în pripă, temerile Emiliei erau întemeiate, căci treaba cu dosarul de pensionare deschisese doar o cale pentru ca Sofia Brenner să-și analizeze următoarea țintă. Aserțiunea aceea cu moartea prematură a doamnelor și dăinuirea în veci a tovarășei, chiar dacă se potrivea de minune cu previziunea unui viitor apropiat la scară națională, era doar o plăcere sadică a Sofiei, identică cu cea a felinelor când se joacă cu prada înainte să o ucidă și să o devoreze. Din privința asta, ludismul macabru și asocierea cu felina caracterizau un anumit tip de femeie. Toate celelalte atribute, dacă am comite vulgaritatea de a ni le imagina, ar genera distopii în detrimentul poeților care au idealizat sacrul feminin. Deși nu s-au mai întâlnit niciodată, cele două femei păreau să se fi recunoscut dintr-o privire.
Sofia Brenner avea o bănuială mai mult ca sigură că, la fel ca ea, puicuța aia de Emilia deținea un dosar fabricat, drept pentru care miza noii sale misiuni își dublase importanța. Aflând că tânăra contabilă își aducea deseori pruncul la serviciu, privi acest aspect ca pe un bonus și se linse pe bot ca o hienă. Informațiile primite mai târziu prin trimisul lui „Maina“ stabileau ultimele detalii, iar tovarășa Brenner le studia cu delectarea lucrului ca și făcut. Păstrând aparențele, continua să inventarieze volumele din rafturi fără a mai da semne de migrenă la numărul de care se poticnea. Lăsa un semn în dreptul unei cărți și mergea mai departe reluând numărătoarea în gând. O colegă cu ceva spirit i-a spus:
—Fată, problema ta este că numeri prea mult. Oprește-te, mai bine, la o sută!
Sofia nu luase în seamă acest mic deliciu, atrasă fiind de bustul în hologramă al Anei Pauker de pe cotorul unei cărți care nu avea ce să caute acolo. „Te pensionași, veche tovarășă, dar eu îți duc mai departe visul!“ gândea mercenara. Trecu la volumul următor și abia atunci își întrebă din priviri colega dacă a spus ceva. Nimic; i se păruse.
Sâmbătă, 13 octombrie 1984, ziua în care, pe lângă aducerea moaștelor apostolului Andrei la Iași, creștinii îi comemorează pe mucenicii martiri Agatodor, Carp și Papil, avea să rămână pentru o bună vreme în memoria colectivă.
Se ținea ședință cu personalul Bibliotecii în sala mare de lectură, însă Emilia, la solicitarea directorului, a rămas să încheie ultimele socoteli ale inventarului. Copilul ei dormea într-un separeu pe care colegele avuseseră bunăvoința să i-l amenajeze special pentru asemenea ocazii.
Pentru Emilia era o desfătare să alerge cu privirile asupra cărților și să descopere titluri care, prin ermetismul lor abstract, declanșau reflecții profunde ce aveau sau nu aveau legătură cu conținutul paginilor. Băgă de seamă că multe dintre cărțile interzise de cenzura comunistă se găseau aici, nu la loc de cinste, dar, în orice caz, respectuos conservate. Directorul Bibliotecii dusese lupte grele de lămurire pentru a justifica patrimoniul clandestin, făcând asigurări că „niciun ochi nepotrivit nu va cunoaște subiecte nepermise”. De pildă, aici se găsea versiunea necenzurată a „Decameronului”, operă care, după 1989, a trebuit să înfrâneze falsa pudoare a publicului pentru a reintra în circuit sub forma ei originală. Până atunci, demagogii din slujba Partidului păstraseră doar acele povestiri care puneau într-o lumină proastă Biserica, eliminând scenele de sex explicit și transformând opera într-o desuetudine romanțată de care însuși Boccaccio s-ar fi îngrețoșat.
Preocuparea Emiliei fu întreruptă de apariția Sofiei Brenner. Pretextând că a fost trimisă în ajutor, gealata se ocupă de raftul în fața căruia, cu o zi înainte, petrecuse un timp neobișnuit de lung. Uneori, o privea pe Emilia cu acei ochi în care cu greu te poți decide ce gânduri se ascund: o perversă poftă lesbiană sau, pur și simplu, un nesaț vorace. Malaca venise cu un scop precis și, pentru a-și omorî timpii de așteptare, își pusese în gând să o facă pe deșteapta.
—Am auzit o poveste interesantă, zilele astea. Cică printre noi s-ar afla o persoană cu nume și dosar fals.
Oare Sofia Brenner vorbea despre sine?
—Nu că m-ar interesa! continuă ea cu ipocrizie. Oricum, mai am puțin și mă pensionez. Dʼaia zic că să facă ce vrea cu viața ei.
Așadar, este vorba despre o femeie.
—Daʼ una e să nu zici nimic de tine și alta e să-ți schimbi trecutul odată cu numele.
Emilia crezu că nu era vorba despre ea, căci nu venise aici cu un nume inventat.
—Și știi ce se mai aude? Că farmazoana și-a turnat bărbatuʼ la Secuʼ! Adică, muierușca, după ce s-a ghiftuit cu fazani și mistreți, și-a dat seama că nu îi mai place blegovanuʼ tocmaʼ când ăsta a lăsat-o borțoasă. Păi nu-i a dracuʼ pușlamaua?! Este! Ți-o zic io. Ezact cum ți-o spui acuʼ!
Până la urmă, ce vrea zdrahoanca asta? Un premiu Pullizer pentru delicioasa elocință?!
—Și-ncă asta nu-i tot! turui Sofia Brenner luând prea mult demaraj. Pațachina împuțită l-a tradus așa de bine pe pămpălău, că securiștii l-au băgat la zdup și acolo s-a curățat de tot. Cică știa el ceva de la un ofițer, de pe vremea când îi turna rapoarte. Acuʼ o caută și pe ea, da-i greu, că nu știe nimeni unde se ascunde. În fine, io nu mă bag! Nu-i treaba mea nici dac-o văd în față!
Emilia nu o privi, dar înțelesese afectarea fățarnică proiectată pe ultimele cuvinte. Obișnuită cu situațiile tensionate, își păstrase cumpătul.
—Da-i spre binele ei să se autodenunțe! continuă malaca după o pauză de efect. Și al mormolocului! Că am auzit că a fătat între timp!
Mormolocii eclozează, tâmpito!
—În fine, văd că nu-ți arde de palavre. Te las. Poate ești puțin răcită și te doare capul. Vezi, dacă întreabă careva de mine, zici că-s la budă. Apoi, Sofia șopti pe un ton conspirativ: Merg să trag o pipă!
Sofia Brenner știa un lucru cert: câtă vreme copilul se afla aici, mama lui se punea singură în captivitatea încăperii. Așa că deschise și închise ușa, rămânând înăuntru. Intenționa să se furișeze în separeu – lucru dificil pentru gabaritul ei –, unde să sugrume copilul adormit. Apoi, târându-și victima printre rafturi, să sfâșie micul cadavru chiar în fața ei, delectându-se cu tabloul imensei suferințe, înainte să o ucidă. Trebuia ca semnele crimei să indice o femeie intrată în depresie postnatală care, speriată că – în inconștiența ei – și-a mutilat propriul copil, recurge la suicid. Pentru deliciul personal al mercenarei, mama sinucigașă va fi găsită cu o bucată de carne din trupul victimei infante în gură. Cam tot așa cum a fost găsit istoricuʼ ăla, de zice prostimea că l-au aranjat legionarii luʼ Codreanu!
Crezând că a rămas singură, Emilia se duse către colțul de raft pe care Sofia Brenner își sprijinise mâna criminală puțin mai înainte. Acolo găsi un volum din „Regii blestemați”. Știind că locul lui nu era între cărțile interzise, îl luă ca să îl așeze înapoi între suratele sale. Numaidecât, își aminti de biblioteca lui Carp, în care se găseau cărți interzise ale ultimelor două milenii și, purtată de un presentiment, deschise volumul la întâmplare. Răsfoi câteva pagini, până se opri cu ochii asupra unui paragraf subliniat cu creionul. În fragment se evoca momentul în care Mahaut dʼArtois îl ucide pe fiul lui Guccio Baglioni crezând că, astfel, îl elimină pe ultimul Capețian și asigură regența ginerelui ei. Fiind vorba despre o pruncucidere și asemănarea dintre Sofia Brenner și Madamme Mahaut așa cum o descrie Maurice Druon, Emilia își aminti unele zvonuri privitoare la suspecta gealată pensionară. Vru să alerge spre separeu, dar, în aceeași clipă, un zgomot ca o trosnitură îi înțepeni picioarele.
Ușa separeului sărise din întărituri cu tot cu toc, ca în urma unei explozii, proptindu-se în primul raft întâlnit în cale. În dezordinea provocată de izbitură, trupul Sofiei Brenner zăcea ca și cum ar fi fost catapultat. Hainele de pe ea erau arse aproape de tot, sinteticele – lipite de piele și, pe tot corpul ei, se vedeau crestături adânci ca și cum un tocător rudimentar nu își terminase treaba. Cadavrul mirosea a fum și carne friptă, iar, dintre mațele care îi fuseseră scoase pe gură, ieșea o miasmă specifică stării avansate de putrefacție. Rânjetului ticălos al gealatei îi luase locul o figură îngrozită care părea să îl fi văzut pe Mefisto exersându-și menirea la cazanul supliciilor eterne.
Cu singura putere pe care o mai avea, Emilia trecu pe lângă cadavru, ferindu-și ochii de priveliștea înfiorătoare și goni spre separeu. Acolo, în pătuțul din lemn de trandafir, copilul dormea liniștit, ca și cum sunetul infernal de mai înainte nici nu s-ar fi produs. Deasupra lui, pe perete, calendarul creștin ortodox arăta chipul mucenicului Carp, cel care, pentru că l-a sfidat pe împăratul Decius, a fost biciuit până la sfâșierea cărnii de pe trup, ars cu flăcări de lumânare pe rănile coastelor și ucis de sabie. Emilia își luă pruncul în brațe și fugi ca să anunțe terifianta și misterioasa nenorocire prin care a trecut Sofia Brenner.

O echipă formată din șase criminaliști sosiți de la București a cercetat mai bine de trei săptămâni fiecare colțișor al separeului în care se presupunea că ar fi avut loc atacul intempestiv și criminal asupra Sofiei Brenner. Nu s-a găsit nimic care să explice mutilarea trupului femeii, niciun corp ascuțit sau cu tăiș. Arsurile puternice care păreau să se fi extins dinspre abdomen indicau condițiile unei combustii interne spontane. Chiar și așa, era greu de explicat acest tip de combustie în absența unei surse de foc din încăpere. Ori în acel separeu, singura sursă de foc posibilă era instalația electrică, un circuit închis și foarte bine izolat cu exigența impusă de prezența miilor de volume ușor inflamabile din camerele alăturate. Prin urmare, corpul neînsuflețit a fost ridicat și depus la IML pentru investigații profunde.
Criminaliștii au luat în calcul și posibilitatea unui acces ascuns în separeu, prin pereți sau podea, dar nici așa nu le-au fost confirmate suspiciunile, iar despre gratiile de la fereastră nu mai încăpea vorbă că s-ar fi umblat în vreun fel la ele. Prin urmare, ancheta mai avea doar două repere: fie singurul martor era adânc implicat în problemă, fie o putere necunoscută, stârnind ridicolul profesioniștilor, s-a manifestat asupra victimei. În fond, cine ar putea crede că o forță neobișnuită a luat-o pe Sofia Brenner pe sus, în timp ce ea se apropia de copilul adormit cu binecunoscutele-i intenții și a aruncat-o ca pe o cârpă mai bine de zece metri? Dacă pentru arsuri și crestături era necesară doar plăcerea macabră a unei imaginații bolnave, pentru puterea cu care cadavrul, prin izbitură, a scos ușa din perete, cu tot cu toc, era nevoie de cel puțin trei sau patru bărbați de o vigoare herculeană. În plus, petele de sânge de pe covor indicau faptul că tăieturile au fost produse în afara separeului, mai exact în locul în care căzuse corpul azvârlit.
Unul dintre criminaliști își extinse aria de investigație și, cercetând rafturile, constată poziția neobișnuită a volumului al cărui fragment subliniat cu creionul stârnise spaima Emiliei. Specialistul gândi că lucrurile sunt prea strâns legate pentru a face obiectul unei simple coincidențe, așa că notă acest aspect în raportul de analiză. Covorul pătat cu sânge și ușa deteriorată fură, de asemenea, ridicate pentru expertizare, precum și cele câteva cărți cu care victima intrase în contact prin izbire. La IML, medicul autopsist constatase prezența în corpul defunct a unei substanțe periculoase cu acțiune instantanee și catastrofală. Prin urmare, se credea că Sofia Brenner ingerase otrava cu cel mult o săptămână în urmă și că, în absența odioasei crime, ar fi fost răpusă de substanța respectivă. Așadar, omul care își spunea „Vira“, când i-a ordonat mercenarei să înghită biletul, s-a asigurat că aceasta va intra în pământ cu secretul ultimei sale misiuni. Pe biroul lui Carp, dosarul Sofiei Brenner fu închis definitiv cu numărul de identificare 9247. Acum, Carp trebuia să se ocupe de aplanarea discuțiilor din jurul evenimentului și, dacă se va impune, de o nouă schimbare în viața Emiliei.

Citeste mai mult…

Toamnă, venerată Doamnă!

Continui să număr nori,

raze de soare

și frunze care se întorc la matcă.

Mă onorezi cu brațele tale,

adorato, bogato, rubensiano!

Mă onorezi că ești, Toamnă!

E prea puțin

că mă închin

aerului tău sublim

și prea frumos că în fiecare vânt al tău

respir mesajul divin, Venerată Doamnă!

Șoptești matern în fiecare ramură nudă,

mai dulce decât harpa lui Orfeu,

prea plin pentru elogiul ce-ți închin.

Rizomi de dumnezeu sunt ochii

portretului ideal, coroană de salcâm,

în care timid privesc printre genele speranței.

Vineri, Toamna este Doamna!

Borealis îmi citește poezii,

refren al toamnei sufletului meu —

atâta iubire, atâta culoare

mai vie azi pentru ochiul discromat.

Copil și mamă, venerată Toamnă,

mai caldă decât sufletul ce ți se înclină

pe altarul vieții cu formă de buze,

Doamnă cu rochie croită din amurguri,

cu pliuri de mângâiere!

Permite-mi să te ador mai mult, Femeie,

permite-mi să mă fac pământ

ca să-ți adun frunzele pe frunte,

oglindit în cerul chipului tău.

Toamnă, venerată Doamnă,

îți mulțumesc pentru rodul înțelepciunii

pârguit în celelalte anotimpuri.

Mă seduci,

Toamnă, venerată Doamnă!

26 octombrie 2013

Citeste mai mult…
-->