Postările lui Puiu Gheorghe Răducan (37)

Filtrează după

Bolșevica

Bolșevica

În nădușeala cu brumă pe dinți, las trădătorii de neam și țară de la televizorul subtil, o iau pe jos la deal… spre Nenciulești. La cocoana Lisandrina, semnalizez cu scânteia ideii spre deal, către Jghiburoasa. Ajung la curbă! Las în dreapta drumul spre Sudos, și-o virez la stânga, la deal…
Când mă apropii de fântâna ce tocmai s-a privatizat… cu basma de tablă zincată, lanț și găleată asemenea și-o văd pe ea!
Aoleu, mamă!
Scotea apă! Îi era sete! Fusese de serviciu pe autostradă și nu prinsese… mai nimic. Pașii devin de felină critică, părul pe bulevardul spinării se face cam ca de Bazna ori… Mangaliță. Elegant pun frână pașilor și dau să mă întork. N-apuc s-o fac decât până pe la… 90 de grade că mă… bunghește.
Aoleu, mamă!
Întoarce capul spre mine, mă țintuiește cu ochii de siclă neagră. Își suge buzele ascuțite peste cei doi dinți ronțăitori și-mi zice:
-Unde fugi, mă! De frisoanele pantalonilor, nici n-am prea auzit-o
-Pe… icișa!…
-Păi… de ce te-ntorci?
Nu ești în primele liste!
-Sărut mâna, MOARTE!

08022019 – Băile Olănești

Citeste mai mult…

Cruci bătrâne

 

Cruci bătrâne

Începe să intre primăvara în curte, dar pe mine mă dor durerile amintirilor.
Până și dealurile au amuțit, au îmbătrânit. Pădurile de la umerii lui... și ele au îmbătrânit.
N-are cine mai asculta cucii, mierlele...
Și colecționerul cimitir a îmbătrânit!
Și crucile au obosit de văitaturi plăpânde. Cele bătâne stau într-o rână.
Terminați, crucilor, cu văicăreala, cu... chematul!

16022019-Băile Olănești

Citeste mai mult…

Poezii

Ce este cu tine, poete!


Ce se-ntâmplă cu tine, poete,
de nu adormi când noaptea se trezește?
Ce tot răstorni cuvinte-n caiete?
Nu știi că se-njură și nu se citește!

Nu te rog, prietene să-mi citești cartea
și de crezi că-ți face rău, te temi,
în loc de miercuri și vineri, postește marțea
și lasă-mi creația sa doinească-n vremi!

Nu te rog, prietene să-mi citești cartea!
Consideră că nu m-ai citit vreodată,
doar... nu ne-am întâlnit cu ochii ierbii
și... fă, ce bine știi, mai înjură odată!

Nu te rog, prietene să-mi citești cartea!
Mai fac și eu popasuri în clipe.
În loc de miercuri și vineri, postește marțea,
eu, mă rog de Domnul să-mi țină de-aripe!

Pierdere-n ceață

Mă tot privesc într-o oglindă oarbă
când cerul se răstoarnă în lac.
Construiesc dig, moartea vrea să mă soarbă,
deși… știu bine… nu-i sunt pe plac.


Nu vreau s-o las să-mi strice viața
și nici nu vreau să mă pierd în ceață.
Chiar de-și dă cu parfum de liliac,
viața mă mângâie pe față.

Cu genunchii pe coji de nucă


Se-nvăța carte… ne spune Creangă…
cu genunchii pe coji de nucă.
Acum, diva, cu țâțe pe-afără,
își educă puiul pe legea din luncă.

Și de-nvățătorul îi urechează odrasla,
sau îi mustrează geniul… câteodată,
ia foc madamka, i se zburlesc sânii
și dă-nvățătorul în judecată.

Conducătorii noștri cuminți (ca o vită)
și cu justiția în…. buzunar,
dă-nvățătorul afară din școală…
îl lasă pe drumuri fără… penar.

Halal… halal… de-al nost’ învățământ!
De-atâta „lumină”… se pierde în zare,
îl duc aleșii noștrii în mormânt
și pe noi culmi de-analfabetizare.

Citeste mai mult…

Coana Mare

În miez de iarnă când ceru-și scutură fulgii, aud bătăi (fi)nuțe la poartă. Cum să nu deschizi, omule, când tocmai au trecut sărbătorile? N-ar putea să fie un bun amic… mai întârziat care să te caute?
Și… am deschis!
Era gripa!
Nu știu cât m-o fi căutat a dracului de nenorocită, dar… m-a găsit. Nu numai că m-a găsit, dar mi s-a urcat în fânărie, în pătul, în coteț, până și-n cușcă mi-a intrat. Bagi pe dracu-n casă și te vaiți că nu mai scapi de el. Stai cu musafirul de vorbă, îi pui totul la dispoziție și el te-nvăluie cu scoarța blestemului.
Nu mai pot scoate hoașca din casă, frațilooor! Degeaba-i spun că am multe cuvinte ascunse în călimară, degeaba-i dau cu leacuri de la muma Omida ori baba Floarea din capul satului, degeaba o înăbuș cu țuică fiartă cum m-au învățat „nește (h)uni”, degeaba frecții (cred că nici masajul taylandez n-are eficiență), tincturi, carmol (carmol, bă, nu formol… cum vrea asta…) sau behăit de popă castrat…
Ea… nimic, respect regula ei, nemernica: 10 zile cu tratament ori o săptămână și trei zile fără…
N-am decât cinci zile și… iată… aiurez…

20012019 – Rm. Vâlcea

Citeste mai mult…

Plecarea...

În noaptea albă cu funingine groasă, încerc să dau băltoaca jos de pe mine, să-mi schimb straiele, să fac o pauză de tușit și ce-o mai fi… spre liniștea plămânilor. Jos lângă pat, pe covorul cu porumbei (eu numai porumbei - și…. porumbițe - văd de șapte zile), gripa adormise. Aoleu, îmi zic! Doarme hoașca!
În sfârșit m-a slăbit un pic din chingile-i nemernice! În buzunărelul de ilicu-i jegos, văd o hârtie. Îmi iau repede o pauză de tușit să nu se trezească musafirul, pun ochelarii pen as, scot cu atenție biletul și ce-mi văd ochii: Scrie că mai stă la mine trei zile. Păi…. Mai stă ea trei zile, dar presupun că pleacă, nu!
Unde pleacă… nu scrie că v-aș spune.

21012019 – Băile Olănești

Citeste mai mult…

Ninge


Ninge aspru la Țepești,
ninge, ninge…viscolește,
din vârghina de la poartă,
mama… mama mă privește.


Tremură la gura sobei,
sufletul lui tata,
și-n popasuri printre clipe,
simt cum trage roata.


Luna atârnată-n crengi,
se sbârlește rău în frig,
fulgii rătăcesc prin aer,
eu, la mama mereu strig.


Ursei stă în pragul casei
cu mustăți țepoase-n gheață,
dudul alb și rușinos,
se ascunde după ceață.


Iarna albă, răsfățată-și
scutură paltonul,
pe câmpii, dealuri și văi,
fulgi-i țin isonul.


În platou, la Crucea Popii,
burete aspru de timp,
vrea să-mi șteargă amintiri,
să le-arunce în Olimp.


Din cocoașa Chiciurii,
spre salcâmul aplecat,
fiorul de amintire,
mă cheamă iară în sat.

Citeste mai mult…

ochii de la mânăstire

ochii de la mânăstire

am văzut doi ochi la mânăstire

îi urmăream
cu ochiul din călcâi


se rezemau
de fiecare sfânt
vă spun vouă asta
nu oricui
alergau în toate direcțiile
prin nori își căutau cărare
călări pe cai sălbatici
fără de ham
îngenuncheau apoi
jos
la altare
erau triști
înlăcrimați
supărați
se-nchinau
se-nchinau la altar

ochiul călcâiului îi urmărea
speriat
Doamne
ce ochi cu sufletul de var

au urcat apoi sus
în chilie
să-l citească pe Alexandrescu
suntem în luna lui sfântu’ Ilie
priveam mirat
este firesc

îi urmăream atent
și cu migală
cum se plimbau
prin curtea mânăstirii


ochiul din călcâi
atent și vigilent
pășea timid
pe cărările firii

vai ce ochi triști
vai ce înlăcrimați
se rugau la Domnul

bulbucați
hrăniți cu rele supărări
înfometați
plângeau prin curtea mânăstirii
supărați

gândul meu
nu avea să-i mai caute
fericirea-i cât un bob de mei
ochii ce umblau prin mânăstire
i-am luat acasă


erau ochii mei

Citeste mai mult…

Lasă-l!

Lasă-l!

De multe ori, de cele mai multe ori când greutățile apăsătoare mă sufocă, merg la mânăstirea Cozia, ca și acum de altfel.
La vecernie am adormit adânc în fața altarului.
Am adormit rugându-mă! Un zgomot liniștit mi-a „circulat” prin trup.
Printre miros de smirnă, tămâie și lumânări, aud cum îngerii se neliniștesc în icoane.
Cu mâna umbră la ochi, citesc pisania bătrână și pictura veche din naos și pronaos. Îngerii coborau din rame să adune praf de păcate din florile covorului de pe dușumea.
Adunau și se rugau. Mă rugam și eu fără să-i văd.
Câțiva arhangheli au adus o măsuță și au așezat-o în fața altarului. Se pregăteau să-l primească pe Domnul!
Și, iată, Domnul, a venit! Cu barbă mare, albă, ochi albaștrii pătrunzători, haine vechi, ponosite, zdrențuite și mâinile încrucișate, privește adânc în bolta mănăstirii. Se uita spre boltă și murmura o rugăciune făcându-i pe toți sfinții de pe pereții bătrâni să coboare la slujba de seară.
Și eu mă rugam!
Deodată, Domnul s-a așezat la măsuța ridată de vremuri adânci, adusă de arhangheli.
Citea, iar sfinții pereților și îngerii din rame, în genunchi, se rugau.
Duhul lui Mircea asculta de sub piatră vecernia condusă de Domnul.
Ce s-a dus timpul!
De-abia au trecut 600 de ani de când marele voievod a fost adus aici.
Frumușică cifră, 600! Parcă ieri s-antâmplat! Mă-nchin și mă rog, pe când afară (vorba lui Grigore Alexandrescu de deasupra muzeului… „Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate:/ Către țărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc,/ Ș-ale valurilor mândre generații spumegate/Zidul vechi al mănăstirii în cadență îl izbesc.”), Oltul se reazemă de zidul sfintei mănăstiri.
În plină slujbă dumnezeiască, un înger cu haine rupte, se apropie de mine și mă poftește afară.
-De ce, îngân eu copleșit de teamă furibundă? Am venit să mă rog!
-Degeaba te rogi, vei primi doar ceea ce meriți!
-Știu, îngerule, dar eu nu mă rog pentru mine! Mă rog să-i ierte Domnul pe ceilalți! Să-i ierte și să-i ajute!
Merge și-i spune asta moșului ce conduce slujba.
Lasă-l, îl aud pe Domnul!
Zic și eu… în gând, Doamne, de-mi asculți ruga, înseamnă că te uiți și la mine!
Of, Cozie, Cozie, casa mea!
Bătrână ca Mircea mă primești să recit cu pioșenie rugăciuni…
Iartă-i, Doamne!
Ajută-i, Doamne!
Moșul continua să se roage, sfinții și îngerii îmbrăcați în haine rupte de vremuri multe se rugau, se închinau.
Văzându-i lacrimile șiroind în barbă, m-am apropiat de Domnul să i le șterg.
Cu prosop de borangic și cu mâneca ștergeam cu teamă și sfială lacrimile Domnului.
În urma lor, ce credeți că am observat?
Erau poeziile mele, Mama și Tata.

24032018 – Mănăstirea Cozia

Primăvară cânt de flori

Mi se dezbrăcă de iarnă, timpul primăverii.
În Aurora-i specifică, Prințesa Verde intră galeșă pe gura de râu cu Săptămâna Patimilor în ilicu-i verde. Își flutură liturgic rochița verdelui crud cu dinții de miel. Dinspre livada pestriță, un pâlc de muguri tocmai s-a repezit pe crengi somnoroase în mireasmă de anotimp nou. În cântece de Înviere, sosește-n toiagul de trandafir smirna și culoarea ce va învelii ouăle Sfintelor Paște.
La verdele pomilor și al ierbii încă lucrează Domnul la o acuarelă de colecție. Rândunicile își aranjează rochițele, cucii își scot din vechile scorburi ecourile lăsate la iernat, pe care le prepară apoi în cântece de vestire a Imensului verde.
Nerăbdători, bobocii florilor de caiși, de cireși se zbat în așternuturi. Greu mai pot fi stăpâniți în acoperișul maternal. Soarele le mângâie genele. Ating cu sfială fereastra casei și-n rugăciune angelică, cu ochii-n roua lacrimii, întreabă somnoroși: De ce a trădat Iuda?
Baba iarnă și-a lepădat blana. Zdrențe, zdrențe se mai zăresc pe la dosuri de dealuri. Bătrână, cu vremuri multe-n iarmaroace reci, se retrage-n bârlog pentru primăvărat, vărat și tomnat.
Acum iezii țâștesc prin țancuri. Verdele cu dinții de miel se rostogloește-n văzul ochilor și-n aburul pământului.
Multe zbateri în Săptămâna Patimilor…
Va învia Hristos?
Da! Hristos a Înviat!

03042018 – B. Olănești

Citeste mai mult…

Să zic ceva ca să nu tac...

Să zic ceva, ca să nu tac…


Cred că oricine se vrea a fi un Ion Creangă al vremurilor sale. Nu pentru a... epata, dar mereu m-am gandit sa las o … „dâră” pe hârtie în ceea ce privește propria-mi copilărie.
Mulțumesc Domnului pentru ceea ce sunt, pentru ce am realizat, dar nu aș fi putut în niciun fel să fiu cel de-acum dacă nu m-ar fi călit copilăria, viața de la țară din Țepeștiul natal.
Atât m-au frământat aceste meleaguri, atât au investit în ființa mea, încât, iată, au reușit să țină pe pământ, să-l țină și să-l întrețină pe omul care exist.
Sunt produsul lor, al dealurilor, al Văii Șasei cu tot ce mai cuprinde satul meu drag căruia-i închin și-i dedic întreaga-mi ființă.
Așa cum sunt, sunt al lor, ei m-au făcut, lor le datorez totul și le mulțumesc. Datorită lor am ajuns unde sunt și sunt foarte mulțumit de reuşita lor.
Mare răbdare trebuie să fi avut acele peisaje unice… cu unul ca mine!
Din acest punct de vedere, aș fi vrut să las numele lor pe o coală de hârtie ca semn de respect, de prețuire, dar și de mulțumire că m-au înțeles și m-au copt de la începuturi și până acum.
Ceea ce au făcut aceste peisaje mirifice cu persoana mea, se întrepătrunde cu alte aspecte din viață, în special cu cele din copilăria de la Țepești, care, așa cum spuneam și aceasta și-a adus o contribuție esențială asupra existenței mele.
Nefiind un Creangă, m-am gândit să dau curgere pe hârtie a unei însemnate părți din sfânta-mi copilărie, numind-o, simbolic, „Trepiedul de Aur”.
Cu bucuria de-a crea, poate, emoții, spun că unicitatea și frumusețea locurilor natale m-au făcut să mă subordonez lor, întru totul. Lor le dăruiesc, cu toată dragostea și respectul, realizările mele.
Multe lacrimi am pierdut scriindu-mi amintirile. La capitolul Ursei, vreme bună fiind, scriam pe terasă. Scriam printre lacrimi. Printre multe lacrimi.
La un moment dat mi-am, zis: Doamne, ce fac? Mă vede lumea din stradă ori de peste râu. Sigur se vede că plâng.
Am abandonat scrisul și am intrat în casă. Mai târziu, m-am apucat iarăși de scris și... același plâns, greu și îndesat, apărea în cuibul ochilor. Așa am terminat de scris Ursei, în suspin și lacrimi.
Am retrăit ca niciodată acele clipe, acele momente unice ale începutului de viaţă. Efectiv m-am întors în timp, cuibărindu-mă în brațele imense ale copilăriei. Tot restul zilei am fost marcat. Poate nici la moartea părinților n-am plâns cu atâta amar.
Am avut o noapte aparent normală, numai că dimineața nu mai știam ce se întâmplă cu mine. Pierdusem un fir important, de fapt, ce se întâmpla cu mine? Unde și cine eram...
Mi-am revenit destul de greu, dar am dat următoarea definiție, debusolantei mele trăiri, unicei trăiri de acest gen:
Domnul mi-a luat din șirul zilelor pe cea de ieri și mi-a dus-o în copilărie. Pierdusem șirul zilelor, de aceea eram atât de dezorientat. Era întâia oară.
Explicația este simplă! Mă identificasem cu propria-mi copilărie și-i trăisem clipele.
Așadar, mă consider un fericit că dau curs începutului de viaţă şi-o rostogolesc pe această imaculată hârtie, pe care o păstrez ca pe ceva sfânt precum un altar viu al celor trăite de cum am apărut pe pământ.
Melancolia Țepeștiului natal cu toate aspectele vieții mele de aici sunt trăiri vii la care mă închin cu smerenie, teamă și respect.
Mulțumesc lor, plaiurilor copilăriei și Domnului pentru ceea ce mi-au dat!

Autorul

Interminabila bucurie

De când mă ştiu, încă din copilărie, continuu am căutat ceva. Nu știu dacă am găsit ceea ce trebuia, nici atunci și nici acum, dar sigur știu că am păstrat în mine o interminabilă bucurie a căutării.
Şi dacă în copilărie am căutat în casă, în bătătură și grădină, în luncile şi pădurile dimprejur, acum mă aflu într-o perpetuă căutare în mine însumi, în sufletul meu, în cărţi şi-n oameni.
Venit din mirajul copilăriei, gândul căutării este bine statornicit și atrage mirifice amintiri aduse din lumea curiozității permanente, căci o dată ne este dat să trăim anii copilăriei, tărâm al obiectivităţii absolute, când „personalitatea încă nu s–a separat de la o mulţime” (M. de Unamumo) – de la Univers, de la această totalitate în care noi trăim cu adevărat.
Copilăria, când sufletul însuşi este un copil, cu ceva înţelepciune, merită a fi îmbogățită an de an prin cursuri promovate în şcoli și universităţi și nu numai. Cunoştinţele și multele informaţii cu care venim în contact ne dau dreptul să socotim că a fi competent şi priceput înseamnă a fi și înţelept.
Nu degeaba anticii subliniau – primum vivere (mai înainte a trăi), deinde philosophari (pe urmă filosofa). În copilărie noi trăim, apoi toată viaţa –filosofăm.
Pe masa mea stă de ceva vreme o carte plină cu seva copilăriei, cu trăirile copilului de odinioară. Răsfoind-o, mi-a atras atenția următoarele rânduri: „Îmi revăd copilăria ca pe un amestec de cultură, educaţie şi amintiri nemuritoare, cu un pic de istorie şi psihologie...”.
Aşa e! Sunt cu totul solidar cu autorul acestei cărţi – poetul, prozatorul, eseistul și publicistul Puiu Răducan, răsărit prin Vâlcea „orașul domniei mele,” așa cum i-a spus Mircea cel Bătrân Râmnicului, orașul de sub „Sprânceana Coziei”. Cartea sa, intitulată „Trepiedul de aur”, mi se pare una dintre cele mai frumoase și adevărate, sincere şi sugestive cărţi, pe care am citit-o dintr-o răsuflare.
Cartea, în care autorul se identifică cu propria sa copilărie, vârsta de aur a fiecăruia dintre noi, poartă în ea capodopera sufletului său.
Parafrazând confesiunea un pic melancolică şi totodată autoironică a autorului Puiu Răducan, şi eu aş dori să fiu un „Ion Creangă al vremurilor mele!”. Şi ce paradox! Folosind copilăriile noastre ca un fel de trambulină sau ca un reper al vieţii, la urma urmei fiecare dintre noi izbutește să scrie această capodoperă, singulară, unică, exclusivă, incomparabilă a existenței noastre.
Deci, după cum subliniază Puiu Răducan: „Fiecare fiinţă trebuie să aibă libertatea sa într–un spaţiu al său” unde, cu adevărat şi pe deplin, poate se resimte libertatea tuturor lucrurilor şi, mai ales, libertatea sa într-o copilărie fără margini, comoară a sufletului, care-și sporește valoarea cu fiecare an trecut.
Și cum este un adevăr recunoscut, nimănui nu-i este dat să trăiască copilăria de două ori şi în două locuri deodată. Pentru Puiu Răducan acest loc important este satul lui natal, Țepeștiul de pe lângă râul Șasa, poienile cu salcâmii, natura sfântă şi unică a acestor locuri, despre care autorul cărţii exclamă din tot sufletul: „... acele peisaje unice... cu unul ca mine!”.
Așadar, tot ceea ce primim şi moştenim în copilăria noastră este unic, este darul cel mai prețios, care ne aparţine doar nouă cu adevărat şi pe care nimeni şi nimic – nicio lovitură cumplită a vieţii și nicio regulă crâncenă nu poate să conteste, să răpească sau să interzică această bucurie.
Așa cum sublinia Puiu Răducan, când omul își pierde copilăria, el totodată se pierde şi pe el însuşi, iar sufletul său își pierde o parte din farmecul de odinioară. Asemenea unei cheiţe fermecătoare, copilăria poate deschide uşa nevăzută spre sufletul nostru mut uneori, spre duhul nostru necuvântător.
Oricine știe că prin natură se realizează copilăria fiecărui om. Natura cu văile și pădurile, cu ape, dealuri și munţi, toate atrag sufletul nostru ca un magnet și oferă coloană vertebrală inclusiv sufletului, pentru tot restul vieții şi, cine ştie, pentru veşnicia care zâmbește trist, aşteptând momentul când noi o vom deştepta, atingând-o.
De multe ori mi-am frământat în minte gândul care m-ar lămuri ce este în lumea asta cel mai stabil şi statornic. Netrecător, poate. Care este cea mai fermă garanţie al omului, a poporului, a ţării? Limba? Psihicul? Tradiţiile?
Nimic în lumea asta nu este veşnic! Totu-i nestatornic şi trecător, uneori chiar viclean, mereu schimbător și predispus spre pieire. Dar ceea ce cu adevărat se crează și sprijină identitatea naţională se bazează pe susținerea conștientă a Culturii, iar unul dintre elementele incontestabile este Natura.
Probabil de aceea atât de strident şi pătrunzător, cu atâta pasiune şi sinceritate în această carte „Trepiedul de aur” al lui Puiu Răducan, răsună pagini magnifice din capitol „Dudul” în care autorul descrie cu atâta ardoare bucuriile trăite la dudul stufos, cât și sfâșietoarea durere produsă dedispariția acestuia.
Odată cu tăierea acestui copac, un fel de arbore al vieţii, cu retezarea lui crâncenă, pleacă ceva foarte important, nu numai din peisajul satului său natal, al lui Puiu Răducan, Țepestiul, dar şi din întreg peisajul Olteniei. La fel de emoţionante sunt şi paginile din capitolul în care este prezentat câinele său drag, Ursei. Peripețiile băiețandrului Puiu și câinele Ursei rămân adânc săpate în memoria autorului. Prieten și călăuză, apărător și prieten, Ursei pătrunde pentru totdeauna în cele mai tainice colțuri din inima copilului de odinioară și a bărbatului de mai târziu.
Copilărie şi Poezie. Cât de fugară şi efemeră este prima, cât de înșelătoare şi amăgitoare este a doua! Deşi scrisă în proză, cartea lui Puiu Răducan „Trepiedul de aur”, din multe puncte de vedere, poate să fie considerată o carte poetică. Mai ales prin limbajul său bogat, variat, plastic, expresiv şi polivalent. Atât de maiestuos în această carte răsare Împăratul Soare peste „pădurea, barba stufoasă a dealului”! Acest „răsărit al Împăratului” este de neuitat, frumos și demn, mângâitor şi însemnat.
Puiu Răducan cu îndemânare folosește acest limbaj artistic, operând cu diverse mijloace poetice – imagini, simboluri, metafore. Menționez una, dintre metaforelecare m-a fascinant: ”Sfânta Treime a Copilariei - Natură, Visul şi Dragostea”, care împleteşte întreaga carte a lui Puiu Răducan şi nu numai că structurează şi consolidează conținutul cărții, dar, mai ales, pătrunde în esenţa vieții.
Instinctiv, inconştient şi, totodată, insistent, ca un magnet atras de curgerea fluidelor misterioase, chiar multe ore după lectura cărţii lui Puiu Răducan „Trepiedul de aur”, eu mai continui să mă reîntorc, iar și iar, la acea Poiană, de la Salcâmul aplecat din Sudos, unde, cu adevărat pe pământul acesta, se află Raiul, nu numai al sufletului atât de înţelept al autorului, dar şi Raiul sufletului meu de copil veşnic şi mereu surprins, un pic întristat, poate chiar deziluzionat, cu ochii larg deschişi spre tărâmuri nevăzute, încă nepătrunse şi, probabil, inexistente, dar verosimile - acolo unde şi eu, o apariţie nordică, mă simt atât de binevenit, frumos şi liber şi încă tot mai plin de bucuria căutării: a căutării mele în lumea trecută și cea prezentă.
Închid pentru o clipă ochii şi simt cum în venele mele, blând şi umbros, proaspăt și darnic, foşneşte sângele dudului.
Salut, contemporan al Dudului! Cei predestinaţi ai Copilăriei te salută!

Scriitor, Leons Briedis
16 martie 2018, Jūrmala (Riga-Letonia)

Citeste mai mult…

Yaya călare pe Dădă (II)

A fost, a fost… și mai este… A fost și este un ținut blestemat, de mii de ani blestemat, un ținut, un stat, statul Yaya. Ca să existe, să ființeze ca stat, trebuia să aibe și are, un popor al său, poporul Dădă. Lupte milenare s-au purtat între statul Yaya și poporul său Dădă. Atât a dușmănit, a furat, a mințit, a umilit, a hăcuit Yaya pe Dădă încât acesta din urmă s-a îndobitocit complet. Total.

Hăituit de vânturi roșii din răsăritul sălbatic Yaya s-a înălțat pe culmi de civilizație și progress, în timp ce Dădă și-a pierdut (ce-i mai grav), substanța cenușie din dupăceafa obiectului ce se sprijină pe gât.

Acest nemernic de Dădă a lăsat propriul Yaya să-i distrugă tot. Un pic mai are și-și distruge identitatea. Da, Dădă își va distruge identitatea. L-a pus hoțul de Yaya să se-mpartă pe grupurigrupulețe să se provoace între ele, să se lupte unele împotriva celorlalte, spre marea satisfacție a Yaya-ului baro(n)enorocit.

Cresc taxe, impozite, furturi pe cârca sărmanului Dădă mai rău ca pălămida-n călduri pe lanuri cerealiere… iar acesta, poporul Dădă, bine ras pe creieri, alege și cu morții trufandale latifundiar-licheliste.

Orgiile Yaya-iste nu mai contenesc. Yaya-iștii își aduc copii, mamele, amantele, tot ce se poate aduce mai de-ai lor în călimara roșie de unde răstoarnă apoi acid pentru hrană și frecții Dădă-iștilor anesteziați de ciuma voltaică.

Stă Dumnezeu pe buza cerului într-o dungă, privește, se miră, se-nchină și-o ia la fugă. Nu știe prin ce minune diavolul a strecurat atâta prostie (Ce prostie, prostia-i parfum!) în ceea ce poartă ca să- nu-l plouă-n gât amărâtul Dădă.

Nici dracu, nici Dumnezeu n-au văzut o prostie, o nemernicie mai mare ca la acest popor Dădă. Indiferent ce i se întâmplă el… Dădă-iește, dăruiește și votează… Yaya.

Ajuns pe culmea sărăciei, a luciei sărăcii, dar și pe ultimile rânduri în ierarhia mondială, poporul Dădă este mândru și mai ales orgolios, fleașcă de orgolios, de statutul său, de conducătorul său, statul Yaya.

Votează supus! Deși cu minte săracă, sărmană, atât cât mai este (doar ca să știe să se întoarcă acasă de la vot), nici măcar nu și-o ia cu el. Măcar în perioada votaroidă.

Poporul Dădă a devenit astfel ciumat, fug de el toate popoarele și dacă toate acestea îi vor binele, el tot la Yaya suge.

Cerul s-a îndepărtat, Dumnezeu de frică a fugit, poporul Dădă exultă-n prostia sa că nimeni și nimic nu-l va întrerupe din pupincurismu-i multimilenar.

Sărman, sărac, cu burta lipită de șira spinării (ne)dreaptă se târăște șerpește, miriapodic, nevertebrat, spre haznaua dispariției.

Contagioasa-i prostie de-o imensitate incomnsurabilă, este direct proporționlă cu mândria.

Da. Mândru de prost ori prost de mândru.

Oricum, Dumnezeu fuge.

 

22022018 – B. Olănești

Citeste mai mult…

O gară și-un timp

O gară și-un timpO gară năpraznică alerga bezmetică printr-un timp nemilos pe linia ferată a trenurilor care-și puneau șinele la ochi. Dorea să aibă o discuție cu mama, cu mama ei, despre ceea ce trăim. Cu gura aprinsă de-ascunse dorințe, cobor alene din amintiri pe insula ascunsă în veșnicie.În șoaptele singurătății ochii de fiară lărgiți se aprind, iar dinții se freacă-n zgomote surde.Doamne, timpule, ce fugi! În fuga-ți nebună tremură comoara ascunsă în copite.Tu, gara mea, de ce fugi? Fugi tocmai când amurgul meu cade în visul cu parfum de doliu. Ritmic copitele-ți bat și mușcă, mușcă nărăvaș din pământul meu.În nopțile-mi obosite se aprind vise, iar tu, gară, fugi pe calea ferată a timpului ucigaș.Trist mai răsună vioara din depărtări melancolice, iar luna cu sânii dezveliți umblă pe coridoare fantasmagorice.Dorințele cu ochii uzi dorm rănite în noaptea însetată de pace pe lespezi de zefir. Ascult nemișcat tăcerea care vuiește pe culoarele albastre din sala de așteptare. Haide, iubito, să-mbrăcăm trecutu-n flori de amintiri! Haide în grădina uitată de departe!Of! Gara-mi aleargă pe coloanele timpului nebun! Învinsă, suferința-n val de amăgiri crude privește soarele mic cât un punct care revarsă lumină și căldură.Visele de ieri s-au urcat pe singurătăți de munți cu chelie unde refugiile-mi sunt tăcute și ele în adâncimi de brazi.Mai cântă privighetoarea-n ochi de fântână, iar tu, gară-mi alergi pe coridoarele trenului de timp!Văd depărtarea!Ce aproape este!Sirena-n scorburi de apă îmi plânge a veții ursită și ridică spre stele valuri de drum.Am să-ți plantez grădini pe sâni și-apoi mă voi odihni pe umărul muntelui rece!13092017 – Rm. Vâlcea
Citeste mai mult…

Uite taxa, poftiți!

Uite taxa, poftiți!Ar spune asta guvernul mizerabil de azi! După ce ne-au ucis de nu știu câte ori guvernele iliesciene, iată, vine acum, cel de față, la fel de iliescian, care.... ne propune.... speranțe.După ce ne-a distrus totul, guvernarea diabolic-criminală iliesciană, iată că cei de azi, urmașii celor de ieri, aplică aceleași metode de nimicire a poporului.Ne „ameniță” că ne dau înapoi niște bani, fie ei și aceia pe care ni i-au luat când am vrut să înmatriculăm mașini din import. Guvernul (toxic) actual, „tare” blând cu poporul român, ne-nfioară cu noi taxe și ca să nu.... observăm, zice că ne dă banii înapoi pe ce am plătit ilegal cu câțiva ani în urmă.Plătim, măi, nenea Guvernule, plătim, că așa vrei tu, dar hoții ăia ai tăi care ne-au pus aceste dări în spinare ce plătesc pentru greșelile lor?Dacă tu, Guvernule, spui că trebuie să primim niște bani furați de un alt guvern la fel de hoț ca și tine, noi îi primim, dar întrebăm și noi așa.... de-a proasta..., cei care au greșit, când plătesc?????Orice contribuție pe care, TU, o inventezi, noi o plătim, dar...., spune-ne și nouă mai din timp cât vom mai plăti ca să vă ținem pe voi, trântorii poporului român, pe voi statul, cel mai mare hoț al poporului român?Azi am fost să recuperez hoția pe care mi-a făcut-o Guvern-Parlamentul român.Aceeași birocrație comunistă! Trebuiesc forme, formulare de completat, timp pierdut, pentru că un fost guvern scârbos de hoț al țării mele a greșit. El nu plătește pentru greșeala lui că ne-a furat și nu va plăti!Noi, cei oropsiți care-i alimentăm cu taxe babane, plătim cu speranțe că ne vom lua înapoi bruma de mărunțiș furat pentru campania electorală. Veșnica, eterna campanie electorală!De ce trebuie să merg eu, un om care a muncit și a „donat” statului tot ce a vrut el, statul, peste 44 de ani să-mi iau banii cu care am fost jefuit?De ce trebuie să completez atâtea formulare prin care plătesc, la fel de barosan, niște trântori ai statului care-mi fură poporul, când este foarte simplu: Cine a greșit, să plătească! De ce să mor plătind rate? Ce vrea acest guvern criminal? Ce vrea acest partid paranoic în metastază criminală???Dați-mi banii înapoi, hoților, criminalilor!Nu mă pedepsiți de două ori, criminalilor!11092017 – Băile Olănești
Citeste mai mult…

Ce este viața?

Ce este viața?Poate că din cele mai îndepărtate timpuri, oameni de forță cultural-istorico-științifico-bisericească au tot încercat să răspundă la această întrebare. Eu, susțin cu tărie că definiția adevărată a vieții nu poate veni decât de la un poet. Iată că până acum n-a venit, sau ceea ce a venit nu întrunește toate calitățile definiției în speța ei.Când nea Vasile al lui Maria lui Prichindel s-a hotărât să tacă, să nu mai vorbească cu nimeni niciodată și pe acest pământ să meargă un pic cu picioarele înainte mirosind florile la tulpină, Nicolae al lui Didineci, cel care vorbește morților înainte ca asupra "casei lor” să se arunce cu bolovani, i-a solicitat preotului Busuioc Străfulgerul să rostească și el o alocuțiune cu verbe.Deși era foarte ocupat, părintele Busuioc Fleoșcăit – trebuia să meargă cu combina proprie să secere un lan de secară, printre sprâncenele stufoase i-a îngăduit lui nea Nae să îndruge ceva, dar să nu depășească 4 – PATRU – vorbe. I-a făcut și cu mâna semne, adică a ascuns degetul mare de la mana stângă și le-a arătat țepene pe celelalte 4.Adică patru vorbe…Ok ! Ar fi putut să-i spună părintele, la care zicătorul de poezii, znoave și celelalte… când o mierlește câte unul… și începe discursu-i longeviv de scurt:„Ce e viața? Un c---t!Ia priviți la decedat!Ieri rânjea pe prispa cășii,azi, s-a dus în p---a măsii!”.Și nu este adevărat ?Păi…, chiar s-a dus…., mortul!... A plecat! Ce rămâne după el, sau mai bine zis…. Ce ia cu el?Muncește o viață-ntreagă să adune bogăție, ură, mizerie și pleacă fără ele…Cui le lasă? Toată viața s-a uitat pe toate rosturile să vadă dacă vecinul său are o capră! Pleacă acum! Ce face cu capra vecinului? Gușa i s-a umplut de venin, de ură! Pleacă, se cară! Cui lasă totul?Niciodată ca acum nu este această goană după avere. Și o fac, averea, din furturi.Din furturi construiesc, cu legile lor, clădiri de dimensiuni incomensurabile, palate, la care, nu pot dovedi veniturile care le-au determinat să le facă.Palatele țiganilor noștri sunt de dimensiuni uriașe!Ce fac nemernicii când ne ușurează cu plecarea?Ei, hoții, cu legea lor, se tolerează între ei, dar, nemernicii care spun că și-au rezolvat copii pe vecii vecilor, nu se gândesc că de fapt le fac mai mult rău cu această avere!? Copii hoților nu vor avea liniște cu moștenirea părinților hoți. Și ei, copii, la rândul lor vor pleca tot cu picioarele înainte mirosind flori la rădăcină. Averea va avea soarta imperiilor. De ce nu gândesc hoții nemernici acest lucru?I-ai drace repede de pe capul nostru și lasă-ne proști cum suntem!10092017 – Băile Olănești
Citeste mai mult…

Eroii

EroiiTrăim moment cumplite. Țara este în pericol de desființare. Pericolul nu este de a fi atacată de dușmani externi, ca odinioară, ci din cauza dușmanilor interni, din cauza dușmanilor care ne conduc. Dușmanii poporului român au distrus și jefuit totul. Au distrus industrie, economie, învățământ, agricultură, sănătate…Viermele lăuntric a ros tot ce se putea roade. Noi, cei suferinzi, votanții, alegând călăii, le-am devenit complice. Suntem un popor laș. Se zbat în lut eroii neamului și tremură de frică. Tremură, sărmanii că le distrugem țara. Și-au dat viața pe câmpurile de luptă să ne lase o țară mare, frumoasă și bogată.Mulți ne-au părăsit pe câmpurile de luptă pentru identitatea noastră, pentru neamul nostru, pentru poporul nostru.Intenționat sau inconștient „deștepții neamului” au făcut cum au făcut și din șiragul unei istorii milenare ne lipsesc vreo două petice de câteva sute de ani. Inconștient sau nu, „deștepții” evită să ne spună că marile salturi spre bine ale României din ultima sută de ani au fost în perioada regilor. Mânăstirea de la Curtea de Argeș le găzduiește, le apără și le păzește mormintele.Numai în războaiele recente statisticile ne spun:În Războiul de Indpendență (1877-1878), în timpul regelui Carol I (1866-1914) ar fi dispărut peste 10 000 de oameni. Au luptat, și-au pierdut viața să ne lase o Românie frumoasă și de mare perspectivă.În Primul Război Mondial (1914-1918), au murit peste 40 de milioane de oameni. Dintre aceștia, pentru apărarea patriei, 330 000 de militari, 85 000 de ofițeri. Datorită condițiilor de război și-au mai pierdut viața peste 700 000 de civili. (Rege Ferdinand 1914-1927)În timpul celui de-al doilea Război Mondial (1939-1945) și-au pierdut viața cca 72 milioane de oameni, dintre care 47 milioane civili, iar alții, cca 20 milioane, au pierit de foame și boli. (Rege Carol al II-lea (1930-1940) și regele Mihai I (1927-1930) – (1940-1947). Noi am pierdut peste 300 000 de militari, 64 000 civili în război și represalii, iar dacă mai adăugăm pe cei din Holocaustul evreiesc, suma lor ajunge la 833 000.Ni se spunea la școală, la orele de istorie din timpul comunismului, că România n-a purtat niciodată lupte, războaie de ocupare a altor teritorii. Uite că nu este așa, ci tocmai invers!Pentru apărarea țării, am purtat războaie de cotropire ale altor teritorii; Ce-am căutat la Cotul Donului? Ce-am căutat la Budapesta, Praga, Berlin?Pe lângă pierderile cumplite de vieți omenești, am pierdut și teritorii ca despăgubiri de război. Am pierdut astfel Basarabia, Bugeacul și nordul Bucovinei.Și totuși s-a luptat și ne-au murit oameni ca să ne lase o țară frumoasă și bogată. Geme pământul de eroi. În majoriatatea orașelor, comunelor și satelor sunt monumente cu eroi. Rareori li se mai face pomenire, preoții fiind ocupați cu alte lucruri…, mult mai „serioase”…Ce fac aleșii neamului cu țara mea? Ne-o vând la tarabe occidentale pentru o „mână de arginți”. Asta fac! Statul român, cel mai mare hoț al poporului român, fură și distruge totul. Pârjolește totul în fața poporului român. Fură cu legea. Cu legea lui, a statului, nu a poporului. Statul român și-a creeat justiția sa, învățământul său, agricultura sa și celelalte… ale sale, că nu doar ale poporului. Se apără între ei parlamentarii și guvernanții cu legea lor. Au propriile legi de protecție și îndemn la hoție.Înglodat în datorii de către stat, datorii imposibil de achitat, poporul meu, firav, fără de minte, le-a acceptat, dar cum spuneam nu le va putea plăti. Am ajuns țara fără de armată, dar doldora de generali super bine plătiți, suntem cu învățământul în curs de analfabetism, dar cu cei mai mulți doctori. Suntem țara cu cel mai scăzut nivel de trai din europa și din lume, dar cu foarte mulți miliardari.Și atunci!?Ce faci, poporule nerod?Spuneți voi, EROI părăsiți ce să facem! Ne-ați lăsat o patrie ca să ne-o jefuiască ai noștri.De-o viață, viața poporului român, am plătit și plătim datorii.Admirăm palatele, catedralele din Viena şi în general din Austria, din Budapesta, dar și din alte colțuri ale lumii care sunt făcute cu aurul nostru, cu sudoarea și asurpirea noastră.O statistică interesantă, dar dureroasă ne spune:România, de-a lungul istoriei, s-a aflat mereu la răscruce de vânturi, între 3 mari imperii:De la 1393 la 1877 (484 ani) Muntenia, Moldova şi Transilvania au plătit Imperiului Otoman 1.066.305.780 lei-aur, sau 341.021 kg aur (341 tone aur).Imperiul Habsburgic a ţinut sub ocupaţie Transilvania, între 1687 şi 1918 (231 ani), Banatul, între 1718 şi 1918 (200 ani), Oltenia, între 1718 şi 1739 (21 ani), Bucovina, între 1775 şi 1918 (143 ani) şi a stors aceste provincii de 2.450.000000 lei-aur, sau 857.500 kg aur, aproape 858 tone aur.În perioadele de ocupaţie rusească, între 1769 şi 1854 (85 ani), Moldova şi Muntenia au fost stoarse de 200.000.000 lei-aur, sau 64.516 kg. aur aproape 65 tone aur.Cu alte cuvinte, Imperiul Habsburgic, stăpânind 231 ani Transilvania şi 100 ani Bucovina, a jecmănit de două ori mai mult decât turcii (484 ani) şi de patru ori mai mult decât ruşii (85 ani).Fără a mai pune la socoteală tezaurul trimis spre păstrare ruşilor şi nici uriaşele despăgubiri de război impuse României la sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, înseamnă o pagubă de 1.264 tone aur, care astăzi ar fi valorat peste 63 miliarde. EURO.Toate aceste „donații” au fost făcute cu mari pierderi de vieți omenești de către poporul român. Ne-au jefuit, am plătit, am cedat, dar pentru ce? Pentru ce ne-au lăsat eroii o țară așa de frumoasă și bogată?Pentru ca să ne-o jefuiască ai noștri acum! Pentru asta tremură mormintele eroilor abandonați!Patriotismul?Patriotismul a devenit un slogan folosit în alegeri de mișei. Nici în țară patriotism nu prea mai găsim. Preocuparea noastră de bază, de popor laș, este să ne încăierăm între noi în a ne alege și susține călăii. Flacăra patriotică strălucește mai mult în zonele unde românii sunt cu probleme, unde sunt…. minoritari.Ce facem, Doamne cu țara mea?Cât mai chinuim eroii care ne-au dat-o?Ne vor blestema nepoții și strănepoții că am distrus-o. Complice cu cei care ne conduc de 27 de ani ne săpăm groapa. De fapt ne-am săpat-o!Stăm în bătaia vântului vremurilor capitalismului sălbatic și a blestemelor celor care ne urmează, pe buza gropii…, ne bălăngănim….Ăștia suntem și nici altceva nu merităm. Păcat de zbaterile și gemetele eroilor!Ei suferă cel mai mult, iar noi, noi nu simțim!Mereu cu gândul la ceea ce ne-au lăsat înaintașii, mai ales eroii neamului abandonați de oficialități și biserică, m-am gândit să scot acest album cu monumentele lor ca o veșnică pomenire. Peste tot pe unde umblu și slavă Domnului că umblu destul, am oprit în toate localitățile unde am văzut monumente de eroi, fie din Războiul de Independență, fie din primul Război Mondial ori al doilea, sau din timpul loviturii de stat din decembrie 1989. M-am apropiat cu respect și sfială de aceste monumente, le-am fotografiat, la fel și pe eroii menționați să-i adun în acest album care să rămână posterității.Dumnezeu să le aibă-n pază sufletele!Despre noi, cei de-acum, ce să zic!?Ajută-ne, Doamne și iartă-ne pentru ce am greșit!24082017 - Rm. Vâlcea
Citeste mai mult…

Nesuferita

NesuferitaTot umblând aiurea încolo și-ncoace, vagaboanda sezonului mi-a bătut în poartă. Cum să nu ieşi, omule, la poartă, când auzi soneria? Ieşi. Iei ceva pe tine și… te duci.Cam subțire îmbrăcat, e drept, am ieşit şi eu repejor ca să nu țin oaspetele mult afară. Ar putea răci, Doamne fereşte, doar este sezonul... gripei, nu!?Deschid larg portița! O înfățișare specială mi se arată în fața ochilor, iar intuiția mea de om uns cu câteva alifii îmi spune că ar putea fi vorba de o imitație, de ceva… fals. Nu-i normal să ții omul rezemat de stâlpul porții când stai cu el la o tacla, nu!? Așa am făcut și eu, că doar de la daci moștenim ospitalitatea..Frumoasă, picioare lungi – cerboaică de doi ani, mișcări unduitoare, mers valsant, pași de catifea, trup de multe carate, dar nu dermatoză contagioasă sau cronică datorată unei treponeme, care se manifestă prin erupții roșii, brune sau galbene, ci, cu indice pentru conținutul în aur al aliajelor acestuia, exprimat prin numărul părților de aur din 24 de părți de aliaj.Sâni marca guși de curcan – gutui în pârg, păr - castană coaptă, numai vocea ușor hodorogită…-Sărut mâna! Bine ați venit! zic eu. Ochii, dând raite de sus până jos, făcuseră febră musculară. Umblau haotic, dezbrăcați, de la părul castaniu, se scurgeau pe fruntea deșteaptă, pe năsucu-i de pisoi răsfățat în privirea altor ochi – măsline coapte, pe gura - perlă rară, bărbița un pic adusă, la fel de obraznică, gât fandosit, treceau destul de greu peste „munții stâncoși” ce se scurgeau de la umeri în jos, se prelingeau peste trupu-i mlădiu, tras ca prin inel, coboarau pe coapse într-o închipuire așa… fără o bază reală, ca produs al imaginației, într-o iluzie... ca o himeră.Ajung și la genunchii prea mult dezveliți, apoi se scurg pe cele două fluiere până la încălțăminte, după care începe urcușul. Și tot așa de multe ori, fără să-mi dau seama, hipnoptizat efctiv, am intrat în mrejele ei…-Sunteți de la gaze? o întreb.-Nț! îmi răspunde râzând şi scoțând în relief o dantură frumoasă, puternică, în care văd ceva feroce.-De la curent ?-Nț! îmi răspunde cu aceeași lejeritate, apropiindu-se cam obraznic.- De la cablu? mai zic, dar ea, surprinzându-mă un pic cu apropierea-i nițel tupeistă se apropie și-mi șoptește elegant:-Nț! și în acelaşi timp mă ia brațe.-Sunteți cumva vreo rudă și nu mai știu din partea cui? insist eu cu interogatoriul.-Nț, dar rude am putea fi ori am putea să ne facem! De ce nu? îmi mai spune cu un zâmbet larg cuprinzându-mă de gât și strângându-mă bine în brațe.-Domniță, doamnă, ce se-ntâmplă?... Cine ești? Ne vede lumea!... De unde vorbe acum, fraților? M-a împins din gura porțiței, a închis-o printr-o izbitură cu piciorul ăla zdravăn și elegant și ce credeți, oamenilor!? S-a suit pe mine. M-am luptat și am scăpat din „colții racului”, am fugit în casă și am închis ușa pe dinăuntru respirând ușurat. Două-trei atingeri pe umăr m-au făcut să întorc capul.-Cucu! Era ea. M-am dat pe spate, era sa cad, dar tot ea m-a sprijinit. S-a suit iară pe mine. Da! V-o spun sincer! A-nceput să mă molfăie, să mă toace mărunt… Mă sufocase nesimțita. Fraților! Mă înmuiam de-a binelea! Simțeam cum slăbesc din toate încheieturile, mă răspândeam, mă dezintegram. Am început să tușesc. Tușeam sec și înecat, săreau țăndări din plămâni, ficați și ce mai este pe-acolo, apele mă inundau, ea… nimic!Mă poseda fără pic de milă. Zguduiam trupul, precum pe prunul copt și nemernica, așa-i zic cu toată stima și eleganța mea pentru genul feminin, dânsa nimic, oameni buni! Călare pe mine, nesimțita! Din chingile-i tradiționale n-am putut scăpa nici la spital. N-avea și ea jenă de domnul doctor, de doamna doctor, de doamnele asistente… Am speriat-o cu pastille, am opărit-o cu ceaiuri, am acrit-o cu lămâi, ea nimic! Mă luase frica, zău! Mă ascundeam sub șapte pături de frica ei unde tremuram, precum câinele la injecție.Veneau medicii, asistentele și mă măsurau cu aparatura, a dreacului de belea de avea ea teamă, rușine sau milă de mine! Tușeam la ea, tușeam de-mi curgeau lacrimi pe genunchi să-i fie milă de mine, dar... nimic. Tot timpul zâmbea și călărea la mine, precum cazacul calul în vremuri de răstriște turbată. De n-ar fi râs permanent la mine, aș fi crezut că deja mă stâpânește duhul rău, dar ăla… nu râde.Așa de rău m-a descentrat, m-a dereglat, că acum nu mai mă înțeleg cu tusea, deși este a mea. Tușesc așa… din zi în noapte și invers. Acum beleaua asta m-a copleșit de tot. Mă domină total. Gâtul s-a umflat ca un furtun sub presiune, nasul îmi astupă aerul, trag de el cu batiste, șervețele și alte cârpe și normal, după atâta tras, ar fi trebuit să se lungească măcar de-o șchioapă, dar el ba! S-a umflat. Este ca un ardei gogoșar gata să se răsfețe-n farfuria flămândă. Urechile-mi țiuie tot timpul și peste tot. Totul de la atâta molfăială a acestei nenorocite de musafir obraznic…Carnea pe mine este ca un șnițel vienez bătut cu ranga. De frică, picioarele s-au răcit rău de tot, iar mâinile-mi tremură. Florile, iarba, pomișorii, păsărelele îmi duceau lipsa. Crengile de alun își puneau frunzele la ochi și priveau înăuntru pe geam spre patul unde eram răstignit. Repede dădeau sfoară-n grădină:„-Este-n pat acoperit cu șapte cojoace, tremură, îl chinuie…” Ce tristețe-n săraca grădină de chinurile la care eram supus de nebună!Așa este când îți bagi mărăcinii în curte, vulpea-n coteț ori uliul în porumbei. Mi-a mâncat sufletul nemernica, nu mai am putere nici să-i fac vânt cu piciorul.-Ho, c-ai să scapi de mine! Ai să mă regreți, că tare drag mi-ai fost și încă-mi mai ești!De frică nu mai zic însă nimic. Sunt învins total. Dar până la umă nu mă pot abţine şi intru iar în vorbă cu ea.- Zici c-ai să pleci?-Ce te grăbești, bre, așa! Vrei să scapi de mine? Nu-nțelegi că-mi ești drag și vreau să mai stăm ceva vrme împreună!-Cum îți sunt drag, soro, când nu mă mai cunoaște nici cățeaua? A sărit să mă muște când după patru zile de zăcut în pat am ieșit și eu la privată, pardon, closet, în fundul grădinii. Voce nu mai am. Ochii-mi atârnă lângă nasul gogoșar copt. Părul în cap este arici tânăr, mâinile-mi tremură, la fel plămânii, pipota, ficații, mațele și tot harnașamentul, arăt ca un drac, și tu, nenorocită feroce, îmi spui că-ți place de mine!-Te rog să nu mă superi! Un pic de răbdare să te rezolv și am plecat…Am tresărit de bucurie din somnolența de-o săptămână, dar era să cad într-o aripă de nu eram zdravăn ținut – nu de ea. Din frumusețea ce-o văzusem la poartă, acum, de sub trei plapume, văd arătarea cum mă chinuie, cum mă terorizează, cum mă stoarce parcă pentru a fi pus la uscat. Încep ușor, ușor să prind puteri, dar și să devin obraznic atacând-o frontal, direct!-Pleacă, răceala dreacului, de-aici! Of! Iat-o, mă slăbește din chingi câte-un pic, câte-un pic și jignind-o foarte ies din cameră lăsând ușa deschisă ca aerul rece de-afară să mă distrugă.- Așa ! zice ea, dar aerul dulce, primăvăratic, a început să mă mângâie, să mă-nvăluie cu miresme de zambile, de flori de cireși, piersici, pruni, meri, peri, ghiocei. Nu mai mă dor oasele!. Ușor amețit ies afară-n curte, în grădină. Minune dumnezeiască, oameni buni! Până și gazelele au venit să mă aplaude. Roua lacrimilor din flori mi-a spălat privirea.Simțeam cum prind puteri.Răceala tocmai ieșea pe poartă.Du-te dreacului!07092017 – Govora
Citeste mai mult…

La un nesuferit, mă gândesc!

La un nesuferit, mă gândesc!
Nesuferitul...
Fraților! Nu știu cât oi fi de dușmănit sau cât dușmănesc pe lumea asta, dar este ceva care mă supără groaznic. Mă enervează cum n-am fost niciodată pe nicăieri și n-am dușmănit niciodată pe nimeni cum o fac acum cu beleaua asta ruginită...
Are așa... o artă în a mă simți când îi sunt pe aproape, ce nu se poate. Dacă doarme și trec pe lângă el, deși pășesc încet, aproape în genunchi, imediat ciulește urechile și-mi face cu limba și cu ochiul drept, adică s-o iau la dreapta..., pe poarta mare...
Când tace, rugina dracului, tocmai când zici că a... „mierlit-o”, c-a murit, tocmai atunci „învie”. Când îi sunt prin preajmă ia foc nu alta. Este zglobiu din cale-afară.
Am ajuns, de voie, de nevoie, când trec pe lângă domnia sa, să mă ascund după oameni, după căruțe cu porumbi, cu fân, să merg târâș prin șanț să nu mă vadă... Degeaba! El tot mă simte. 
Face cum face, dă de ochii mei și râde de se topește. Cum v-am spus îmi face cu ochiul... ciudat rău de tot, hoașca dracului.
Nimic nu mă doare, nu mă supără mai mult și mai puternic decât jaful ăsta bătrân, cotoroanța asta care a îngropat mii de oameni și nu se lasă de loc, nu stă locului de loc.
Pâsâie după mine, mă șuieră, îmi face cu ochiul... haimanaua dracului, dar mai ales râde. Râde de rupe pământul când mă vede. Mereu mă uit dacă am toate hainele pe mine.
Nu știu dacă „mă iubește” cineva mai mult decât el!
Bătrână cum este, hoașca, cu haina ruptă-n genunchi și pantalonii în cot, are un simț diabolic al prezenței mele prin preajma-i nenorocită. Radar cosmic, nu alta!
De mă îndepărtez prea mult de hoașca turbată și-n călduri, rage și urlă după mine ca un turbat. Cred că de n-ar fi priponit cu sfoara de limbă ar lua-o la fugă după trupșorul meu.
Fraților, știți ce tare mă strigă nenorocitul!
Nu mă lasă nici să dorm.
Mă strigă și mă cheamă fiara, stă cu gura căscată după mine... de parcă aș fi ultimul...
Al dracului clopot!
05032017 – Rm. Vâlcea
Încă viul, Puiu Răducan
Citeste mai mult…

În zbor angelic…

cuvinte ruginite pe rouă dulce

 

Stând drept, au, ba, mereu m-am întrebat cât ar schimba lectura pe oameni! Aș zice că cititul ajută mult, dar scrisul, cam cât ar ajuta?  Păi… Sigur că și acesta ajută. Nu te retragi, tu, poetule, în cămăruța luminată a sufletului unde ești numai tu cu tine, cu toate frământările tale?

Odată, dincolo de timp, de ce nu și de spațiu, pe acest pământ tare drag și frumos trăia un bătrân care avea patru fiice, de fapt cele patru anotimpuri. Bătrânul le iubea pe toate la fel, fiecare dintre copilele  sale aveau sarcinile lor bine definite .

Primăvara aducea culorile, Vara cocea roadele, Toamna cobora de pe dealuri cu cobilițele îndoite de darurile dumnezeiești, iar Iarna aducea liniștea albă.

Uşi iată că un grup de oameni inimoși s-au gandit să se alinieze-ntr-o carte cu „părticele” dedicate măriei sale, Toamna.

Of! E toamnă, Doamne și mi-e toamnă! Unde eşti, tu, cânt al verii? Mi te-au furat! Ai dispărut din desenul memoriei brumărite acum! Of, Doamne! Mi-e toamnă! Mi-e toamnă rău! Se toarnă argint peste obrazul otavei, iar râurile cu ochi verzi nu ies din adolescență. Fiarele toamnei cu brumă pe călcâie și blană au început să dea târcoale prin coama verii. Deja urlă. Urlă a brumă care se rostogolește-n lanuri de otavă unde noaptea paște-n liniște luna.

Mi-e toamnă, Doamne, mi-e toamnă!

Urletul lupilor tomnatici a speriat până și soarele. Timid, acesta se retrage-n hăul lui și greoi se cațără-n dimineți cristaline pe ramuri de copaci.

Urlă lupii toamnei! Pun stăpânire pe zare! Cântul ciocârliei s-a ascuns după aracul viei, iar ecoul cântului de cuc tremură-n scorburi.

Pe trup gol de cuvinte brumării și tăcute dansează rochia toamnei iar luna nu mai poartă minijup. Imnul urletului a speriat bolțile ruginite care de teamă au țâștit în spinarea moșilor cu umeri aromați, zgrunțuroși, zgribuliți, pregătiți să-și depună odorul, simbria, la iernat  între doagele butoaielor primitive.

Mi-e toamnă, Doamne, mi-e toamnă!

Mieilor tomnatici cu dinți de brumă le este foame de lupi și vor să se răsfețe-n îmbrăcăminți de pastramă pe grătare incandescente.

Cărările dealurilor își poartă-n cobilițele vremurilor bunurile agonisite.

Ce mai fug recoltele-n hambare! Ce se mai înghesuie-n borcane, în sticle, prin beciuri de frica brumei stropită de lupii toamnei. Se-agață punțile de struguri în cârlige prin poduri de case. Ecoul lupilor de brumă sperie totul.

Mi-e toamnă, Doamne, mi-e toamnă!

Roua cu buze argintii se așează mereu pe cumpeni de fântâni, iar vântul cu obraji de brumă ne catifelează datoria recoltei. Glasul frunzelor fugite din pomii care-și țineau rodele-n pumni mărturisesc păcatele vântului vânăt. Adierea nichito-stănesciană ne aerisește sufletele.

Până și noi ne schimbăm hainele de teama zgribuliciului, dar nu ne predăm lui și nici brumei.

E toamnă, Doamne și mi-e toamnă!

Mi-e toamnă, doamnă...., rău mi-e toamnă!, mai ziceam și eu...

Toamna plină cu poeți își răstoarnă „coșurile cu daruri” într-o minunată colecție antologică         „Cuvinte în zbor, ciclul antologic  „Metamorfozele naturii – simfonii albastre” - Volumul 3 (toamna).

Dacă de acest lucru se ocupă oameni ca:

Lenuș Lungu – coordonator, Gabriela Mimi Boroianu – corector, d-nul Ioan Muntean – tehnoredactor, dacă la coperți muncește Ioan Muntean și Matei Ioaniţiu, iar la ilustrare,  Rodica Bogdan, alături de care vin şi eu, Puiu Gheorghe Răducan cu această notă de lector lucrarea conține toate ingredientele… toamnei cu brumă dulce.

 O găsim aici pe doamna Dimitriu Doina cu... „o drăguță toamnă…” dar și cu o o tomnatică exclamație: „e-atâta rugină pe jos…”   Tot căutând domnia sa „prin cămară” după  „nişte biţi de murătură”, pe raftul sufletului, la fel de tomnatic își așează... „poemul...”, după care, în „lecția despre sine” rostește angelic: „prea rece  toamnă”.

Domnul  Cristinel Badea ne anunță majestuos: „Vine toamna!” Păi, n-a mai venit?  A venit, sigur ca a mai venit dar acum... „Se scutură rugina pe cărare”.  Cum totul vine și pleacă cu sau voia noastră, dumealui nu mai rămâne decât cu ruga: „Du-te toamnă!” și-i și explică de ce: „Frumoasă toamnă, timpul tău se duce/ Pleca-vei către zări îndepărtate/ A tale frunze duse-s să se culce/ Rămâne-vor doar visele deşarte”.

Jaqueline Cocuța Obogeanu, cu „Şoapte pe trupul nins” se-ntinde la o discuție, tomnatică evident, cu iubitul: „Ce linişte-i pe pieptul tău iubite,/ doar degetele-n părul meu le-aud,/ de parcă vântul începe să agite,/ toți mugurii din sânii mei de nud!”.

Nicoleta Mija se-nscrie în paginile acestei lucrări tomnatice cu un sonet de „Toamna” din care reiese clar preocuparea de... sezon:  „Strâng câteva frunze pentru al meu album,/ Beau un ceai aromat din multe flori din cană,/ La geamul casei mele toamna frunze adună,/ Respir fericită al crizantemelor divin parfum.”

           La ceas târziu de toamnă cu dinții de brumă, domnul Ion Vanghele găsește de cuvință să-i ceară iertare iubitei, și asta... de față cu noi: „Iartă-mă iubito sunt obraznic,/ cânt acum la mama lui de praznic,/ frunze cad în jur pe îndelete/ şi foşnesc uscate şi cochete.”

          Când ferestrele încep să turtească năsucurile celor mici, doamna Maria Giurgiu, într-o... „Pietate”, ne spune cu vocea toamnei bătrâne: „Se adună nori ruginii/  Pe cerul răsăritului/  de secol al mileniului trei;/ disperarea și prigoana/ cer adăpost sub acoperișul/  omeniei și milei”.

Da, stimată doamnă! Omenia și mila sunt ale lui Dumnezeu, de la Dumnezeu,  numai noi am uitat ai cui mai suntem. Într-o „Fantezie de Toamnă”, doamna Claudia Cioca, tot de sub mantaua țesută cu lacrima brumei, ne informează la fel de brumăriu: „E soare afară, dar e frig/  Vântul din nord se războiește/  Cu frunzele moarte/ Ce mătură trotuarul/  Ce armonie de culori.../  Și ce șuvoi de gânduri/  Îmi stârnește/  Mi-e gândul la o toamnă ruginie/ În care să-ți cuprind chipul în palme/  Să-ți sărut catifeaua obrazului/  Sau valurile unduitoare ale părului/ În nuanța frunzei de octombrie”. Cum s-o contrazici! Nu este și toamna – una din fetele moșului din poveste, anotimpul dragostei? Iată că este!

Domnul Gabriel Todică chiar dă un „Anunț” măriei sale toamna cu ochii de brumă: „Se caută tinereţe,/ Şi puţină tandreţe,/ Primul fior de iubire/ Şi scânteia din privire!/ Se caută inocenţa/ Şi adolescenţa,/ Zâmbetul bucuriei/ Şi anii copilăriei!/ Se caută prietenia/ Şi bucuria,/ Liniştea din trecut,/  Mâna ce m-a crescut!/ Dau la schimb tristeţea/ Şi cu bătrâneţea/ Iar de nu vi se pare chit,/ Le cumpăr! Dau oricât!” Ei, domnul Todică!... Multe se caută sub mantaua de argint a unei toamne fierbinți!

Și domnul Florin T. Roman, ne explică angelic, și elegant de tonatic: „Toamna îmi bate discret în geam/ cu degete de ploaie,/ se-aude cum plânge afară văzduhul/ şiroaie, şiroaie,/  lumea se-nvârte deodată cu frunzele/ în vârtejuri de vânt,/  vechi poezii se rescriu sub coperţi/ în acelaşi cuvânt.// Cocori melancolici pleacă departe, departe,/ în pribegie,/ în aer plutesc ritmuri străvechi, risipite,/ de doină târzie.” -  toate astea într-un „Septembrie”  plin de brumă.

          Din nestemata toamnă antologică nu putea lipsi doamna Gabriela Mimi Boroianu.

Ce înseamnă pentru domnia sa anotimpul  ăsta... cu brumă pe călcâie, căruia i se spune... „Toamnă”, și ce ne face, aflăm imediat: „Ne desfrunzeşte toamna de păcate,/ Ne spală trupu-n lacrimă de ploi/ Și ne-nveleşte-n pleoapele lăsate/ Ale apusului ce-a obosit în noi./ Dar inima pârdalnică gutuie,/ Mai arde ca o flacără târzie./ Din amintiri iubirea vrea s-o suie/ În toamna vieții rece și pustie...”

Oare de ce apusul obosește în noi? De ce obosim noi în apus? Pentru ce ne vine... toamna? Astea-s întrebările!...

Domnul Ioan Muntean încheie „plutonul” acestei cărți document cu... săruturile anotimpurilor, dar ne exlică ce și cum se petrece luni și miercuri; ... „Luni/ pentru cei buni/ luni/ s-aprind cununi/ s-aprind pe cer/ culori/ şi stele/ şi-n inimă s-aprind/ iubiri însărutate”, iar „Miercuri/ cerul îţi trădează/ chipul/ printre nori de turme-nvolburate/ adăpostind în ochiurile de stele/ vremi/ când a noastre buze/ dulce în amurg/ se-mpreunau îndelung”.

Am ajuns la finalul unei antologii brumării în care participanții s-au întrecut în a ne expune frumusețea acestui minunat anotimp când se trage linie peste munca de-un an.

Trecută prin filtrul unor oameni pricepuți, unei echipe de excepție Antologia capătă valoare de document.

Felicit participanții „tomnatici” și autorii acestei lucrări deosebite, drept pentru care dau fuga să mă iscălesc:

 

Puiu Răducan – Băile Olănești, într-o zi de 8 martie când toate florile lumii merită îmbrățișate.

Citeste mai mult…

Peronul părăsit

Peronul părăsitSinguratic pe peronul gării care m-a părăsit, m-am pierdut la ieșirea din tunelul vremurilor ostile și tocmai am intrat în cel în care prietenii de tristă ocazie se îmbrățișază într-o altă stație bezmetică, lipsită de lumina soarelui. Bucuria necazurilor mele, a singurătății mele, a suferinței mele îi face să se îmbrățișeze, ba mi-au strivit în dansul lor nebun și roua lacrimii lăsată intenționat pe peronul gării de unde tocmai gara plecase.Nu știu dacă era o zi de la începutul calendarului sau de la finele umanului, dar mereu, mereu, fericirea mea era legată la ochi, iar iubirea (of, ce-o fi aia?) era trasă pe roata horiană. Zumzetul sfârcurilor de brumă amar de dulce îngheța în cornetul peronului în liniștea împunsă de câte-un claxon bolnav, îndepărtat.Un clown nesigur plângea pe crestele pomilor și la roșul semaforului durerii mele albastre. O vagă urmă de lacrimă zdrobită de tocul cui al durerii se năucea în plămânii îmbrățișați ai singurătății flexibile. Scăderea nivelului durerii din cutia-n care o păstrez ca s-o folosesc deseori creează o stare de alertă care ar putea declanşa un tsunami zâmbitor de obraznic.Degetele durerii mereu fac (ne)amor cu tandrețea singurătății fudule care mă dorea și o doresc.Arareori clapele stupidului pian îmi fac masaje candide pe durerile care tocmai se căznesc să iasă din orbitele-mi celeste. Un ospătar glumeț se prezenta la cina de la prânz cu un meniu straniu și catifelat, după care se făcea nevăzut de fiecare dată când îmi aducea micul dejun. Fie dispărea el, fie mi se accentua orbirea durerii punândumă-n repetabila practică de a apela la ceașca cu suferință domestică.Ospătarul Destin mereu se-nfățișează cu ceștile pline cu suferință și dezamăgiri, iar eu, lacom, mă tot grăbesc să le golesc...Buzunarele peronului de unde gara m-a părăsit fremătau golănește, iar fantele luminii oarbe șubrezeau mințile maicilor dornice să păcătuiască.Din weekendul de mâine doresc la felul unu - singurătate, la felul doi - durere dulce, atât cât să se pipăie singure cu nuiaua de sânger de statura unui batic decolorat al unei moarte masculine întoarsă pe dos pentru parastasul de șase săptămâni.Gara, trecându-mi dintr-un război în altul, peste și prin sârma ghimpată dulce, plutește precum o icoană din lemn de trandafir sălbatic nudă și palidă.Biserica veselă cu clopotnița timidă s-a îmbătat și stă-ntr-o rână. Limba clopotului mereu trasă de sforarul satului mugește stupid și melancolic. Și aici se trag sfori. Până și-n curtea bisericii se trag sfori ca limba de clopot să-i mângâie buzele reci care rezonează-n sărbători ori dispariții, ștergeri de pe listă a vreunui dus.Gara îmi rătăcea dincolo de femei și bărbați, în anonimatul de seară fierbinte insensibilă la roua din lacrima strivită pe dușumeaua peronului amar dar protejat de luminile din stâlpii obraznici ori de farurile țipător de nesimțite care ucid umbre flămânde.Singurul lucru de care mă tem este acela că în goana-i bezmetică gara mea în viteza-i angelică să nu rupă gardul bisericii.Nimeni nu-și dă seama și nu mă informează prin ce peroane-mi umblă gara tomnatică, eu, încă (ne)muritorul zurbagiu și sihăstrit într-un corp de durere dulce, sub supraveghere de singurătate bezmetică – legată la gât, mereu îmbrățișat de oftaturi eterne și de prieteni cu șișu-n mâna de la spate, eu tot aștept!Rătăcitoare umbră, cauăt-mi gara, adu-mi liniștea-n peronul unde roua lacrimii strivită de caldarâm se tânguie-n angoasa orașului cenușiu ca o metaforă plină de sensuri obscure, nu obscene!29112016Băile OlăneștiPuiu Răducan
Citeste mai mult…

Neamul Pârșccioropompilcăniță

Neamul PârșccioropompilcănițăCu mult înainte de apariția omului pe pămnt, deabia-mi aduc aminte, s-a petrecut invazia pârșccioropompilcănițănoilor cu pârșccioropompilcănițănici cu tot. Era plin pământul. Ei, pârșccioropompilcănițoii, erau și pârșccioropompilcăniți și pârșccioropompilcănițoși, dar și pârșccioropompilcănițoviști, mai puțin dintre ăștia de la urmă. Toți ma(sculii) se purtau cu pantaloni bufanți, scurți, un fel de tanga și pe cap purtau coarne.Ele, pârșccioropompilcănițăle cu pârșccioropompilcănițoaiele, și pârșccioropompilcănițoasele și pârșccioropompilcănițovistele erau legate la ochi, cu fuste lungi pana la oul de le gleznă, până la amândouă ouăle, dar stăteau cu privirile ațintițe pe ciuboțica cucului. Nu-și luau ochii de la ciuboțică.Toată ziua ... după ciuboțica cucului.Ciuboțica era așa.... o cizmuliță cu care bărbații își acopereau cucul, sau cuculețul. Câțiva aveau și cuculoi de nu găseau ciuboțică pentru El trebuind să folosească ciuboțici mai mici.Ăștia erau șefii. Toată ziua se pârșccioropompilcănițăreau de au umplut pământul de pârșccioropompilcănițănici.Așa de mult s-au înmulțit ca nu mai aveau loc. Pârșccioropompilcănițăriseră pământul. Ele,pârșccioropompilcănițărițele aveau mult icre, serveau cafeaua cu caimacul pe stânga și ofiliseră fleașcă ciuboțicile.Pârșccioropompilcănițărăniștii erau și mai fleașcă. Conduceau noaptea cu luminile stinse și opreau la verde nemâncați. Încă nu ajunseseră să se mănânce între ei, ca noi.Era o pace absolută, toată populația de pârșccioropompilcănițănici o ducea bine într-o bunăînțelegere, în pace și bucurii, asta vreo 1500 de ani pană la invazia cotcodorochistelor care a produs numai jaf, lupte și nenorociri.Acestea, cotcodorochistele, purtau fustițe foarte scurte, mai scurte decât mini. Cum să se mai uite pârșccioropompilcănițărăniști la femeile lor, pârșccioropompilcănițărănistele la care se vedeau doar ouăle de lângă călcâie!Așa a apărut neliniștea, războiul...Aprige, iute la mânie, războinice, mai rele decât femeile gepizilor, că nu mai știu cum le spune ăstora, pârșccioropompilcănițărănistele au cam pierdut lupta cu cotcodorochistele, asta și din cauză că le încurcau în lupte fustele lungi.Războiul a trebuit să se încheie ..., cam cu victoria cotcodorochistelor, și iară după câteva sute de ani de lupte, a răsărit pacea, dar s-au și ... corcit. S-au corcit rău și de-abinelea.Cotcodorochistele au început să poarte fuste lungi, iar pârșccioropompilcănițărănistele s-au emancipat, au trecut la fuste scurte, deasupra ouălelor de la genunchi. Mult, mult deasupralor și a ouălelor și a genunchilor spre dragul și plăcerea inimoșilor lor bărbați.În sfârșit, pacea iara s-a instalat, pârșccioropompilcănițărănistele erau ca surorile cu cotcodorochistele, lucru norml de altfel când țelul, scopul este comun.Și a durat pacea vreo 200 de ani când s-a produs o nouă invazie, de data asta a harrihbamcamabufilor însoțiți de focoasele lor harrihbamcamabufe.Ei, harrihbamcamabufii cu cotcodorochiștii și pârșccioropompilcănițărăniștii nu s-au bătut de loc. Stăteau la umbră de pălămidă magnifică toată ziua numărându-și ouăle, bând cafea cu caimacul pe dreapta, dar și apreciind comportamentul pârșccioropompilcănițărănistelor, al harrihbamcamabufelor ori al cotcodorochistelelor lor.Harrihbamcamabufele, nervoase pe proprii bărbați, harrihbamcamabufi, care mai mult dormeau și beau, decât să se ocupe de treburi „administrativ-gospodărești”, având și mare nevoie de ... sânge-n instalații, au pornit cruciada.Nu aveau nevoie să se lupte cu cotcodorochiștii și pârșccioropompilcănițărăniștii, ci, cu femeile lor, pârșccioropompilcănițărănistele și cotcodorochistele aveau treabă și asta numai pentru faptul că bărbații lor erau foarte ... productivi.Le atacau fulgerător pe pârșccioropompilcănițărăniste și cotcodorochiste direct în subsiorii picioarelor, mai bine zis între degetele mari. Bărbații gazde, cum spuneam, și-au primit invadatorii pașnic, ca pe niște prieteni buni, s-au pupat și s-au apucat de băut.Femelele harrihbamcamabufe, rele rău de tot și le-au cam harrihbamcamabufănit pe pârșccioropompilcănițărăniste și cotcodorochiste.Prietene deja între ele, cotcodorochistele și pârșccioropompilcănițărănistele au cedat de bună voie, adică și bătute și ... învinse, dar nu le suportau la început pe harrihbamcamabufe, lucru normal, de altfel...Niciun bărbat nu participa la lupte, la războaie, ci doar își susțineau consoartele...., moral, nu mortal.Războinice, mult mai războinice decât fuseseră codcodorochistele și cu mult mai rele decât nevestele gepizilor, că iar uit cum se numeau acestea, au deranjat fleașcă comunitatea feminină cotcodorochisto- pârșccioropompilcănițărănițoasă.Pană la urmă și în acest caz s-a instalat liniștea, pârșccioropompilcănițărănistele cu harrihbamcamabufele și codcodorochistele purtându-se ca surorile. Masculii, cum spuneam, s-au înțeles de la început și procreeau continuu și în neștire.Pămâmântul codcodorochista, pârșccioropompilcănițărea și harrihbamcamabufa.Pe când în aceste ținuturi după mult timp s-a instalat o liniște „cruntă” au apărut ca din senin Corcozodoșchițele...Războinice cum altele n-au fost, au luat prin învăluire pe codcodorochiști cu tot neamul lor, pe pârșccioropompilcănițăroi cu tot neamul lor și pe harrihbamcamabufi, la fel cu tot neamul lor. Soțiile războinicelor gepizi, că iar am uitat cum le cheamă, erau mici copii de joacă pe lângă sălbaticele cotcodorochiste.Cum după război vine pace, după secole de luptă corcozodoșchițele, pârșccioropompilcănițărănistele, cotcodorochistele, Harrihbamcamabufele s-au împăcat. Au ajuns la concluzia simplă: Dragă, de ce să ne mai războim pentru ceva de care toate avem dreptate și pentru ce. Deci pace, iubire, fraternitate peste tot. Bărbații nu aveau treabă, ei se înfrățeau de la început, fără luptă. Ei doar satisfăceau dorințe de se umpluse lpământul de corcozodoșchițănoi, pârșccioropompilcănițănoi, cotcodorochistănoi, și harrihbamcamabufelnoi.Se umpluse de nu mai aveau ce mânca. Au început să se mănânce între ei, cam așa.... cum ne mâncăm noi acum.S-au mâncat până la unul. Acesta după ce și-a mâncat mâinile până la genunchi, picioarele până la coate și-a devorat ouăle și a murit.Am apărut noi după aceea.Noi care am început să ne sfâșiem.07092016Băile OlăneștiPuiu Răducan
Citeste mai mult…

Scrisorile Roşiianului

Scrisorile RoșiianuluiZestrea spirituală a ținutului maramureșan și nu numai, s-a îmbogățit cu încă o lucrare valoroasă, „Scrisori de dragoste neexpediată”De parcă n-ar avea ce face, prietenul moroșan dă de lucru poștașilor răspândaci trimițând epistole peste tot, dar, rețineți, numai dragostea n-o expediază. Cu o vechime zdravănă într-ale scrisului, fiind și în preajma unor oameni deosebiți ai domeniului, scriind multe și de toate, iată, acum, reputatul scriitor ne trimite scrisori… Nouă, dar și … altora. Mamei frumoase îi poți scrie orice, inclusiv că „preoții au mașini și burți nejustificat de mari într-o lume săracă…”. Săracă rău, prieten drag! Săracă și rea. Iisus nu vine la noi să facă infarct, Iisus a fugit de la noi, maestre! L-am gonit.Adrsându-se iubitei în „Scrisoare despre cerul căzut pe pământ”, poetul i se confesează liturgic: „Iubito, în seara asta pustie cerul e ilegal de aproape de pământ, razele lunii sunt nefiresc de razante cu sufletul meu plămădit din trăiri…”Până și „din mijlocul salbatic al lumii” poetul îi scrie iubitei: „IUBITO am stat amândoi pe trotuarele lumii și lumina abia se strecura atunci până la noi. Printre oamenii grăbiți vântul răzbătea greu număra ore și zile și răvășea frunze căzute în parcul gol. Aleile ne țineau minte trecerea și pe băncile goale umbrele nostre se țineau în continuare în brațe. Nu era nimeni în jur să fie martor la trecerea vieții prin sângele nostrum, numai Dumnezeu stătea la pândă din înaltul crucii bisericii din colț să ne prindă cu viața în zămbet…”Scrisori, scrisori poetul trimite ritmic și elegant în toate colțurile inimilor.În mai toate scrisorile poetul moroșan i se adresează iubitei. Normal, nu!„Din scrisoare(a) despre lumina salvatoare a morții” aflăm: „IUBITO din această noapte am început să mă obișnuiesc cu întunericul adânc al vieții”. Ajungând aici, „în întunericul adânc al vieții”, ”am început să merg spre lumina binefăcătoare a morții…”Ce metaforic „valsează” poetul! Știu și eu, dar și alții că ne pândește din întuneric pe la toate colțurile moartea, că face serviciu în ture pe autostrăzi, prin mulțimi, dar nu luminează, ci…..„stinge lumina”.Lumina binefăcătoare a scrierilor lui Romeo Roșiianu luminează până și umbra morții.Citiți-i scrierile, scrisorile, revistele… și veți fi înconjurați de lumină!Nu uită scriitorul nici „o lacrimă uscată pe gene”, căreia-i trimite … o scrisoare: „IUBITO, în noaptea în care am plans pe umărul tău ți-am pătat sufletul și cearceaful cu flori…”„IUBITO, pasărea vieții mele și-a frânt aripile și zborul ei către înalt se sfârșește în visul rămas…ne mai scrie poetul în „Scrisoare despre o pasăre cu aripa frântă în zbor”, unde mai aflăm: așa s-a încheiat noaptea printre umbrele reci…”Foarte multe scrisori trimite talentatul poet iubitei. Scrisorile lui Ioan Romeo Roșiianu sunt „scrisori” ale spiritului, chiar ale unui singur trup uneori, scrisori exprimate angelic în care printre multe te regăsești, „cetitorule”.Poetul maramureșan se simte bine printre elementele primordiale, pământ, foc, aer, apă. Se așează timid la masa „chinurilor” de unde sloboade iubitei scrisori, nesfiindu-se să ni le arate și nouă.Matur, cu forță și energie, dur cum mai lasă impresia uneori, devine mielușel când trimite scrisori iubitei. Până și poetului și cuvintelor sale, Romeo trimite o scrisoare …, dar tot iubitei i se adresează: „IUBITO ti-am zis de la-nceput că nu poți zbura aproape de soare fără să-ți arzi aripile…” Îmi amintesc că și eu i-am trimis „iubitei de-atunci” o scrisoare în care o rugam: „când vorbești cu mine să taci„!În cele peste 55 de scrisori din această carte superbă, ”Scrisori de dragoste neexpediată” – iată un titlu capcană al acestei cărți, poetul este un „totuna” cu iubita sa.Grijuliu cu persoana iubită, poetul, fie că este pe patul de spital, fie „din mijlocul catedralei”, ori în „toamna din sânge și trup”, îi trimite scrisori despre „cuvinte crescute și noi”, „despre raza rebelă de lună”, „despre tăcerea din cuvintele tale”, despre „frigul care a venit mai repede ca tine”, despre „întrebări și răspunsuri”, despre „bogăția lumească și sărăcia spirituală”, despre „căderea din rai”, despre „cuvinte și tăcerea din ele”, despre „mijlocul sălbatic al lumii”, despre „un suflet cu fermoarul tras până la gât”, chiar și despre „cuvântare și bluestem” trimite scrisori iubitei chiar și „despre sânii tăi și palmele mele…”Chiar dacă a publicat poezie, proză și eseu în Germania, Anglia, Franța, Spania, Italia, Bulgaria și multe alte țări, chiar dacă este ocupat cu multe și de toate, găsește, iată timp să trimită scrisori iubitei.Mai știm că Romeo Roșiianu a publicat de toate și multe în ziare, reviste din țară și străinătate.Noutatea acestor scrisori este o încununare a unei opere importante și interesante care îmbină armonios toate stilurile în care s-a reliefat în scrierile de până acum. Despre Ioan Romeo Roșiianu, prietenul Nicolae Scheianu, binecunoscut scriitor si critic literar spune: Poemele lui Ioan Romeo Roșiianu „sunt poeme de substanță și cu impact liric evident, care-l impun ca pe o voce ieșită din corul mare al cântăreților de strană”.Da. Prietenul meu moroșan, Romeo Roșiianu „cântă” mândru și frumos. Și Dorin Ploscaru remarcă: „Scrierile poetului sunt, iată, trimise din departele aducerii aminte în aproapele găsirii”, iar Marian Ilea, referitor la scrierea roșiiană, scrie: „Roșiianu revine în literature română cu o carte inedită într-un peisaj saturat de experimente”.Iată o sinceră părere a mea și a câtorva specialiști ai domeniului despre această carte, dar și derspre scrisurile roșiiene. Un scriitor din Porțile Nordului care impune și se impune „cu litere de tipar” în apanajul de vârf al culturii și literaturii românești.Felicitări Romeo Roșiianu!10112016Băile OlăneștiPuiu RăducanInsignifiante păreri despre cartea „Scrisori de dragoste neexpediată” a prietenului moroșan Ioan Romeo Roșiianu
Citeste mai mult…
-->