Postările lui Veronica Șerban (129)

Filtrează după

Iarna

Este frig; urât pe-afară.
Ninge, ninge viscolit.
Peste fiecare seară
Noaptea s-a înzăpezit.


Soba duduie a tractor.
Vântul scormonea-n tăciuni
Să găsească un locușor
Cald să-i fie la plămâni.


Peste peticul de țarnă
Gerul s-a făcut cumplit .
Poarta suferă o dramă;
Scârțâie cu glas dogit.


Toate nopțile o pășune.
Albe stele vin s-o pască,
Luna nu mai e minune,
A slăbit în loc să crească.


Sufletul pe dos, sucit,
Mai golaș decât o stâncă
Obosit de strălucit
Nici nu bea, nici nu mănâncă.


Și mi-e verdele pe ducă,
Tot albastru spălăcit,
Sânii s-au ascuns în nucă,
Pasul mai împleticit,


Zâmbet rar; o ficțiune;
Tot obrazul deal și văi.
Mai fă, Doamne, o minune:
Pune în simțuri scântei!


Veronica Șerban

Citeste mai mult…

Dintr-o poveste de iarnă

Pe adăpostul încâlcit de crengi
A nins, a nins de multe zile întregi.
E ger. E cald în pieptul de cerboaică,
Însă grumazul îi este pătură săracă

Pentru vițelul care mai șade pitulit
Sub trupul ei, de parcă ar fi adormit.
Cu muget nădușit a smuls din soare
O rază de lumină să-i facă învelitoare.

-Mai ninge? Întreabă puiu’ ca prin vis.
-A stat. Privește, cerul ochii a deschis,
Dar primăvara, să știi, nu e departe.
Abia de-acum îi crește dinți de lapte.

Vin păsări albe care poartă în cioc
Un strop de apă și un strop de noroc.
Zboară pieziș nimeni să nu le vadă
La cine vin cu toatele, grămadă.

-Eu sigur nu apuc ziua de mâine
Să mă ascund ca tine în desime...
O să mă sting aici; nu mai am vlagă
Să țin pasul cu tine, mamă dragă!

Vin păsări negre care poartă-n cioc
Ninsoare albă strânsă în șumuiog.
Stă întunericul ascuns într-o cascadă
Pe ochiul plâns buluc ca să îi cadă.

-Mai ninge? Cât, oare, o să mai ningă?!
Zăpada începe rău ca să mă frigă...
Să amorțească visele încep și eu pe lângă ele,
Iar pleoapele le simt din ce în ce mai grele...

Vin sănii doldora de fulgi mărunți
Cu zestre albă ca pentru multe nunți.
Pe-afară se făcuse tot mai albă noaptea;
Neînțărcatului îi picura din ochi rotundă moartea.

Cu câte un cocoloș de ceară în cioc
Vin păsări de pe-aproape; din alt loc
Vin să aducă pe aripi din ariniș o mladă
Cu grijă să așeze pe zmocul de zăpadă.

Veronica Șerban

La bună regăsire, lume, în an nou!

Citeste mai mult…

Vina de a fi furat

Iar am furat cireșe, măicuță, nu mă cerți?!
Îmi vreau ca ieri pedeapsa; ca ieri vreau să mă ierți.
Sub lacrimă fierbinte să fac zeci promisiuni
Că nu mai fur, dar știi că mint de-ngheață-n foc tăciuni.

Un sân de nuci, măicuță, ast’ toamnă am furat,
Hai, ceartă-mă cu milă și plângi că m-ai certat!
Și roagă-te la Domnul meteahna să-mi dispară,
Iar eu să uit că-ai plâns și iar să fur pe seară.

O poală de gutui cât luna, mari și parfumate
De peste gard, aseară, le-am furat, pe toate...
Pe-afară soarele mă vede; cu ploaie-n ochi mă ceartă,
Pe dinăuntru, mama, șterge vina cu batista și mă iartă.

Veronica Șerban


(foto: sursa internet)

8804977866?profile=RESIZE_710x

Citeste mai mult…

O altfel de iarnă

Iubite, în orașul nostru a revenit iarna;
Doar tu ai uitat drumul de-ntors.
Rupe, aruncă de pe tine din lut haina
Și vino să vezi cum ninge, ninge frumos!

Un clopot mai sparge tăcerea pe-afară;
Sar fulgi speriați cum pui ieșiți din găoace.
Iubite, în orașul cărunt e-o iarnă bizară
Cum nu a mai fost și-l are pe vino-încoace.

‘Nadins am lăsat aseară luna aprinsă,
Mulțime de stele, armate de pași,
Te ia după ele să vezi cât sunt de ninsă…
Dar tu prin omăt nici o urmă nu lași.

Se sting fulgi-n scâncet, în palme îmi plouă,
‘Napoi să-ți aduc privirea nu-i preț.
O astfel de iarnă nu ne-a fost dată nouă.
Azi numai pe mine mă ninge-ndrăzneț.

Veronica Șerban

Citeste mai mult…

Doamne, Doamne, dormi?

Doamne, Doamne, unde ești?!
Hai, vino, că vreau să te întreb ceva!


În fiecare dimineață o văd pe bunica luând câte o înghițitură din sticla aia butucănoasă, pictată cu albăstrele delicate pe codițe subțiri, pe care o știu tot pe jumătate și niciodată plină de când m-am născut eu.

Cum, nu știi care sticlă? Aia de pe servantă, de lângă icoana de la ea din cameră...

O pândesc prin ușa crăpată cum dă ochii peste cap, bâiguie ceva în legea ei, se uită în tavan, cred că acolo unde am făcut eu mai demult niște mâzgăleli cu creionul mamei de sprâncene urcat pe șifonier fiind. Am șters a doua zi cât am putut cu mâneca de la pijama, dar ceva, ceva, tot a mai rămas. Da bunica nu vede la depărtare decât cu ochelarii ăia cu fund de borcan de zacuscă. Și, știi de ce am făcut asta?... Ca să mă răzbun pe ei când m-au lăsat singur acasă crezând că eu dorm și ei au plecat la vecinul Ion de la patru, că era ziua lui și de nume și de naștere.

Pe atunci bunica nu stătea la noi, venea doar în vizită, mai ții minte?!...


 Așa, unde rămăsesem?... A, da. După ce termină de privit tavanul, bunica se apleacă în față, adună niște scame de pe covor și iar se uită în tavan nedumerită, iar mai adună scame și tot așa o ține de vreo trei ori, apoi face trei cruci și pe fugă vine la mine, parcă mai luminoasă la chip, pe când eu mai îngrozit dau înapoi, că mă știu vinovat și că am fost descoperit, dar ea vine să mă întrebe dacă nu vreau să ne jucăm împreună, nicidecum să mă certe.
 Sigur se întâmplă ceva cu ea după ce bea din sticla aia că, de altfel mereu are treabă și nu prea are timp pentru mine. Sincer, eu m-am gândit că în sticlă e rachiul din prune pe care-l făcea bunicu’ și pe care ea îl ascundea în șifonier, între haine, sau lenjerie, să nu-l găsească, că na, bietul om tot stingea... Așa zicea ea la nervi, că stingea... Ce nu înțelegi?! E clar ca bună ziua; adică bea prea mult și-l certa pentru asta, cică a luat darul beției, zicea ea.

Dar acum o văd pe ea cum din când în când ia câte o gură, tot ca bunicu, pe ascuns.

Oare, bea ca să-și aducă aminte de apucăturile lui?... Că era vesel bunicul când se îmbăta, mai știi?... Îi sclipeau ochii și nasul i se înroșea.

Acum, mă gândesc, să fi luat și ea darul beției? Că prea e veselă și total schimbată după ce gustă licoarea.

Tu ce zici?!...


 Eu, într-o zi, mi-am luat inima în dinți și am întrebat-o de ce bea: ”Vrei să pleci după bunicu’ la Doamne, Doamne?! adică la tine. Ai luat și tu darul beției? Nu ți-e bine cu noi?” Ea a căscat niște ochi de parcă avea două cepe mari, mari, cât...cât pumnii tăi cred de mari, că ai mei sunt mici, uită-te și tu, mari de tot, ce mai! A rămas împietrită, fără grai în fața mea; eu zic că nu mă mai vedea bine și nu știa cine o întrebase, asta cred din cauza cepelor ce le avea în locul ochilor. Să fi stat așa câteva secunde, sau minute, nu știu că nu am cronometrat, dar când a zis: ”Doamne, apără-mă și păzește-mă!” mi-am închipuit că ai auzit-o, ți s-a făcut milă de ea și i-ai scos cepele din ochi că, dintr-odată m-a țintuit cu privirea năucită și m-a scuipat: ”Ptiu! măi băiete, și a continuat, asta-i agheasmă, apă sfințită, nu se strică, face minuni!” Și-a mai zis că pot să beau și eu fără teamă. Cum adică, nu se strică? am întrebat eu nedumerit.

Ea mi-a zis, că sunt prea mic și nu știu încă multe lucruri și chiar dacă mi-ar explica eu tot nu aș înțelege nimic.

Poate îmi spui tu care-i treaba cu apa asta, că eu până cresc nu mai am răbdare și vreau să știu acum...


Da, pot să te mai întreb ceva? Ziua ta când este, Doamne?... N-am auzit. Vorbește un pic mai tare că nu te aud, sau, poate nu am înțeles eu ce-ai zis... Uite, am închis ușa și nu ne aude nimeni. Poți să și țipi dacă vrei; la ora asta toți dorm ca niște prunci. Aș putea să vin cu Alina la ziua ta?... Da, lasă, ai să-mi spui tu când ești pregătit de musafiri.

Nici mie nu-mi place să fiu deranjat aiurea... Te înțeleg, foarte bine. Noapte bună, Doamne, Doamne!...
A, era să uit. De o săptămână am început să beau și eu din sticla aia câte un pic în fiecare dimineață.

Nu, nu era rachiu. Acum îmi pare rău că am acuzat-o degeaba pe bunica... într-adevăr face minuni.

Ai observat că nu mai sunt peltic?...


Și, aș vrea să te mai rog ceva, că tot zice bunica despre tine că ești singurul care poți păstra un secret. Așa-i?... Ei, atunci, află ca-mi plăcea când eram peltic. Toți din casă mă ciupeau de obraji până mi-i înroșeau și-mi stătea bine, ziceam eu, când mă priveam în oglindă. Acum vezi ce palid sunt?... Să nu spui la nimeni, să rămână între noi bărbații, da? Dacă află că nu mai sunt peltic, poate, nu o să mă iubească la fel de mult? Ei, ce zici?...


Lasă că mai văd eu mâine ce fac, acum hai, la culcare, Doamne, Doamne!...cu toate că, tot bunica mi-a spus că tu nu dormi niciodată și ești așa, un fel de albină.

Înțeleg că acum fiind frig stai ca și ele în stup, ca un rege ce ești, dar cu siguranță la primăvară o să te văd prin flori, așa-i?...

( va urma)


Veronica Șerban

Citeste mai mult…

Ce mai faci, cum o duci

Plouă, plouă și iar plouă,
Sufletul se-mparte în două;
O parte țipă: -Vreau pe-afară,
Dor îmi e de primăvara!
O alta, tristă ca o ploaie,
Stă închisă în odaie.


Ce mai faci, cum o duci?


La vârsta asta încă te joci de-a dragostea?
De când te-ai depărtat, n-ai mai crescut, iubirea mea?
Pe-ascuns ai luat azi noapte cheia fericirii
Și m-ai lăsat izbeliștii, să bat la porțile iubirii.
În vis mă chemi să-ne-ntâlnim în țintirim,
Iar eu mă jur, mă-afurisesc, că n-am să vin,
Dar tot îmi calc pe inimă puțin, la o adică,
Ce vreun motiv să am, să-ți port, iubite, pică?
*
Afară viscolește nu ninge ca-n trecut
Și pârtie spre tine nimeni nu a făcut.
Cu vântu-n față merg, mă duce nu știu unde;
Sub neaua preș, ca pe-un gunoi m-ascunde.
Mă hârâie din urmă câini fără stăpâni,
Îi simt pe urma mea, distanță de doi stânjeni.
Ca pregătiți de somn, mi-s ochii, mici;
Înaintez prin nea, dar pașii nu mi-s vrednici.
La tine-s cruci de piatră rece și de lemn
Să umblu printre ele, singură, mă tem.
Pe una țipă-înăbușit, precum un câine răgușit,
O cucuvaie încălțată, în semn de bun venit!
Pășesc cu sufletul pe vârfuri de picioare;
Din visele cu mine nu ar vrea să te scoale.
*
Știi, făr’ de tine hulpav timpul bea din mine...
Nici gura nu-mi mai e frumoasă; crăpată-i, o rușine.
Și nici picioarele nu îmi mai sunt agile
De dus, de-ntors, fără de rost prin zile.
Îmi lunecă sfielnici primăveri din palmă
De parcă afară nu-ș ce sfâșieri le cheamă.
Eu stau la pândă și țin ferestrele închise
Să nu mă-împroaște noaptea cu picături de vise.
Cu vorbele mă joc, să-mi umplu albe iernile.
Mă-îngână vântul; în sobă râd de noi gătejele.
*
Măcar ești bine, acolo unde ești?!
Venit-am să-ți aduc un munte de povești
Și flori, cum tu făceai, ți-aduci aminte?!
Călcâiul îmi săruți... nu mai ajungi la frunte,
Atât puțin rămas-ai... și-atâta de cuminte...


Veronica Șerban

Citeste mai mult…

Foaie verde de zefir ( poezie de seară)

Nici nu mai știu în care zi
mi-am văzut ultima dată iubirea pe stradă-
ningea, ori ploua, nu mai știu,
era început de vară, tuna, fulgera,
oricum toate anotimpurile au venit de-a valma-
în urma ei de-un lanț îmi târâia inima
și-mi striga:
nu mai beau jeratec, draga mea, bea-l tu pe tot, dacă poți!
Ce mână albă și uscată,
ce gleznă într-atât de delicată
și ce fel de genunchi avea aceea
cu ochii întunecați care mi te-a furat,
că sunt bolnavă de gelozie pe ea,
Foaie verde de zefir,
fără de tine, eu, cum mai respir?!
Din brațe ți-am căzut la picioare.
Din ochi cu ultima picătură ți-am căzut,
cum uimirea, pierdută în zare,
de m-ai fi văzut
ce copil cuminte eram;
m-am făcut tot una cu tăcerea.
Adâncit cu privirea în pământ
nu ai să mă mai vezi în visele tale
trecând prin pereții vârstelor
blândă, insuportabilă, rănită că pleci,
ca să ai de unde să te întorci.
Nimic n-a mai rămas din tine…
din mine a rămas o dărâmătură sub care
supraviețuiesc vocile sufletului
ca frunzele pline de miere pe ape.
După plecarea definitivă,
din prima zi, nu s-a mai trezit lumea;
a rămas suspinul prins între ostrețe*
privind uluit cum mi se dă rostul peste cap...
Și-ai fugit fir de nisip,
fără să ne fi plictisit,
în alt albastru infinit.

Veronica Șerban

Citeste mai mult…

Aseară, pe la șapte și ceva

Aseară, pe la șapte și ceva,Timidă se arătase primăvaraCu sânul plin de aurite micșunele,De tinere zambile, cochete, curățele.Parfum de nopticoase* în urma eiÎmprăștiase domnișoara pe alei.La gard tresare scârțâind nervoasăDin somn trezită banca, somnoroasă.Un smoc de iarbă bătrân și ciufulit,Ca un moșneag de babă-ades bodrogănit,Își mătură bucata lui de moșioarăÎncetișor, cu barba ruginită și murdară.Zburliți mai îndârjit se iau la ceartăUn vrăbioi și scumpa lui consoartăDin șanț care să-aducă cel dintâiPentru copiii lor golași două gângănii.Cu ramuri zvelte înfipte până-n cerSe leagănă zâmbind un zărzărelFudul, nevoie mare, de câtă floareI-a explodat pe umeri de la soare.Sentimentale buruieni de pe câmpiiEșarfe verzi cu asortate pălăriiȘi-au pus aseară, pe la șapte și ceva,Când se-arătase timidă primăvara.Veronica Șerban
Citeste mai mult…

Pastel

(prozopoem)

Era o dimineață așa cum ar fi fost la începutul începuturilor,
bogată, afânată, cuibărită într-un cer fraged și albastru.
Venită dintr-o luncă noroioasă cu primele ceasuri,
o mână nevăzută înfrigurată, îi mulgea țâțele și
pe fruntea arsă a munților o ceață lăptoasă, leneșă, se scurgea.
Văi adânci, golașe și pofticioase
înghițeau liniștea molfăind-o încă adormite.
Udă-n spate, retrasă sub baldachinul întunecos de molindiș*
o ferigă bătrână, cu capul în piept și brațele în sân ,
își numără nepoții din poală.
La subțioara unui tânăr rizom de năvalnic
ieșit chiuind la suprafață solului ziua în amiaza mare
ca să ia din când în când câte o gură de oxigen,
câțiva solzi palizi, ghemuiți, visează
cum le-ar sta lor în cămașă verde cu puchiței cafenii.
Dându-și coate chicotesc la gândul că își vor căra în spate
săculețe cu spori în care înoată de la rouă abundentă și ploi
zigoți plini de viață ca apoi să-i verse la picioarele lor sau
să-i lase pur și simplu în voia vântului să-i ducă el unde o ști
să ia formă de inimă.
Prin pântecul lutului atâtea victorii așteaptă să se nască,
își spune un cocâzar* care se lăfăie
ca un burghez în avuția zăpezilor
gândind la hainele lui noi roz ce urmează să le îmbrace.
Mai e mult până-n iunie, dormi smârdane* îi șoptește feriga spre seară, nu-ți irosi parfumul de vișină aiurea;
va veni și vremea ta să inunzi creasta.
Te vor primi cu brațele deschise și aerul și vârful de munte și eu,
ca pe un dar de la Dumnezeu.
La marginea pietroasă a văi o tânguire aproape umană se aude.
Rătăcit de cârd un tânăr cerb însingurat cu glezne subțiri, nervoase,
lăsându-și amprenta într-un petic de nea curată, pufnește pe nas
în timp ce rumegă minute în șir din coaja unui bătrân brad roșu
adulmecând statuar amurgul.
Straniu, ieri noapte a visat un lup.

Veronica Șerban

Citeste mai mult…

Ție ( Poem nenumerotat)

Ție,
cea trecută mândră prin viață, sau umil
abandonată, sau dată uitării într-un azil
vizitată doar joia sau
niciodată;
care nu ai apucat decât o nuntă
cea cu pântecul sterp ori roditor fost odată
care plângi puțin și ierți mult
sau care ai uitat să mai plângi și ierți tot
care aștepți să primești scrisori
și ele nu mai vin.
Ție,
cea care te învinovățești pentru toate
căreia îi stau bogate fraze în buze veștejite
dar nu ai cui le spune;
cea jefuită de frumusețe
rămasă pe astă lume
cu palmele veștejite, crețe
doar în grija lui Dumnezeu
în gânduri îngropată mereu.
Ție, femeie,
pe care destinul luminos nu te-a găsit acasă
peste care greu mai trec zilele
mai nesătulă de viață
sau într-atât de sătulă
încât te vrei ca iarba îmbătrânită secerată.
Ție,
cea mai binecuvântată ființă de pe pământ
indiferent de ce culoare ai pielea
care cunoști limbajul fericiri doar cu privirea
care zâmbești amar și ți se strâmbă gura
când te întorci în trecut
și rămâi blocată în copilărie,
ție,
căreia nimeni nu-ți mai spune
mamă, soție, fiică, iubită,
nici La mulți ani!
Ție,
cea abandonată, sau dată uitării într-un azil,
îți voi dărui gândul meu de bine
pe lângă o floare
înspre alinare.

Veronica Șerban

Citeste mai mult…

Nostalgie

A fost odată un tărâm, cândva, demult,
Iar Bunul Dumnezeu n-a fost deloc avar
Când raiul coborâse, acolo, pe pământ,
Dar eu, copil fiind, de unde s-am habar...


S-au dus pe rând, de parcă s-au vorbit,
Ai mei în țintirim; s-au dus să-ngrașe
Din mustul lor un trandafir pipernicit
Lăsând în grija vântului odăile golașe.


Sărmane garduri cu dinții țin hotarul
Să nu se risipească-n vânturi bătătura,
În lutul gălbejit le-a putrezit piciorul,
Iar cari flămânzi le macină încheietura.


Prin porțile lăsate timpului deschise
Vin anotimpurile cum veneau-nainte;
Pășesc melancolii suave în loc de vise
Azi prin ograda cuprinsă-n liniști sfinte.


Sub fusta nopții timide stele se aciuă.
Nu-i nici un suflet timpul să măsoare.
Se-nmoaie întunericul sub zori de ziuă;
Pe locul vechi străluce același soare.


Nimic din ce odată îmi încânta privirea
N-a mai rămas acolo în proporții mici.
Să contrazică, parcă, adormită firea
Se lăfăie-n împărăție vii, sălbatice urzici.

Veronica Șerban

Citeste mai mult…

Cum, oare, poți trăi așa

De ziua voastră, sensibili creatori de emoții răscolitoare în vers sau în proză:


Cum, oare, poți trăi așa


Arzândă frunte, ah, mâna îți miroase acut a poezie!
Cu verbul A IUBI clădești imensul univers.
Din fiecare deget îți saltă îndrăzneț un vers;
Ca mieii cei zburdalnici primăvara în netedă câmpie.


Și ce frumoși sunt ochii tăi albaștri...
Cu tot seninul calm pământul invadează.
Nici nu-ndrăznesc să-ntreb la ce visează;
Bolnavi de doruri neînțelese vă tânguiți la aștri.


În palma ta, cum o poiană fermecată,
Secundele într-adins pe tâmple se lasă sărutate.
Mai leneș timpul, se vrea împins din spate,
În așteptarea firească a destrămării bucată cu bucată.


Pe cer nu-i strigăt; e-o dulce suferință în cuvinte.
Din pumnul strâns iubirea împărți frățește.
Și nu știu cine, mai mult ca tine, milos iubește
O sfântă primăvară cu sufletu-așezat pe dinainte.


Căruntă frunte, ah, mâna îți miroase bogat a poezie!
Nici vântul nu o-încearcă cu o adiere;
Doar luna un răspuns la întrebare cere:
Cum poți, de zbucium otrăvită, trăi cu toate-n armonie?!


Veronica Șerban


Vă respect și vă admir, pe fiecare în parte, stimați scriitori ! La mulți ani, vouă!

Citeste mai mult…

Țucă-mă, bade Vasile

Nu sta, bade, rece stâncă,
Vine altul și mă țucă
Pe gură, pe ochișori,
Când merg la cules de flori.

Lumea, ca să nu ne știe,
M-ai țuca sub pălărie.
Pe furiș, pe sub basma,
Calde sărutări ți-oi da.

Țucă, bade, gura mea
Jurământ când fac cu ea.
Cum și eu a ta guriță
O sărut sara-n portiță.

Nu privi că-s mărunțică
Cât un fir de levănțică,
Ia-mă-n brațe, țucă-mă
Lung, năuc, cu patimă!

În pajiști cu brebenei,
Bade, țucă, ochii mei,
Dulce, cum pe-ai tăi îi țuc
Pe sub rămurea de nuc.

Țucă-mă lângă fântână
Apăsat, urmă rămână
Pe frunte, pe obrăjori
Mărunțel, de mii de ori!

Lasă lumea să ne știe;
Nouă bine să ne fie!
De ne vede, ce-o să zică?
Las-o! Să ne poarte pică!

Țucă-mă, fără de mâni,
Să se-aprindă carnea-n sâni
Pe sub ie zvâc să prindă;
Țucă-mă, îndelung, în tindă!

În zi de duminică
Bade, țucă-mă, cu frică.
Cu mult foc, în alte zile
Să mă țuci, bade Vasile!

Veronica Șerban

Să fiți iubite în fiecare clipă din zi, fetelor, doamnelor, nu numai în zi de Dragobete. Să fiți iubite chiar și atunci când purtați ninsori în plete!
(foto: sursa internet)

8592433868?profile=RESIZE_710x

Citeste mai mult…

Gările lumii

( Poem nenumerotat)

Aseară, când te-ai lepădat de mine,
de frig ce îmi era credeam că inima o să facă pneumonie.
De-aseară,
pe sub cerul fără de nici o culoare,
mi-au rămas toate gările lumii numai mie
cu sălile reci de așteptare.
Azi noapte toți meteoriții universului mi-au căzut în cap;
în nici o amintire cu tine nu mai încap.
M-am pus rău cu lumea,
bolborosesc în limbi necunoscute,
mi-am făcut dușmani.
*
Aștept o liniște dementă să mă răvășească
sau să mă soarbă cu înghițituri mici
precum sorbi ceaiul.
Frământ în palme bucăți de hârtii;
repet în gând, repet cu voce tare,
dar tot nu pot să învăț pe de rost să-mi iau bun rămas,
așa că mi-am notat replica de adio pe o fițuică,
în cazul în care devin subit uitucă.
*
Fir-ar să fie, nu m-am dat cu roșu pe buze
de la despărțire;
m-am umplut de cotidian,
mi-au rămas brațele obtuze,
pe frunte s-au născut o mulțime de riduri,
mi s-au înmulțit pistruii pe nas,
nu mai alerg, merg la pas,
pe când viața umblă cu șotii.
*
De unde răsari, nu știu.
Apari din cerul fagure de miere,
fără flori, fără bomboane, cu palmele goale,
cu mânecile cămășii suflecate până la coate
fluturând zâmbete precum batiste colorate.
Cât te plac când mă placi!
Picioarele mele, kilometri de bulevarde elegante,
niște toante, nu-mi mai sunt amice,
desculțe devin comice,
încrucișate o iau înaintea trupului;
ca pe coclauri umblă teleleu.
După ele, aruncată ca din praștie, vin și eu
cu toate cutremurele viselor sparte,
cu sufletul schilod,
cu brațele vraiște,
cu mintea năucită,
cu inima zăpăcită
de dorul tău.
Să nu-mi mai lași toate gările lumii mie;
nici vântul nu le-a vrut în chirie,
dragul meu!

Veronica Șerban
(16.05.2019)

Citeste mai mult…

Despre gânduri care dau pe-afară

(Poem nenumerotat)

Vai, vai, vai,
dacă ajungi prea devreme, unde o să stai?!
Și nici nu știi ce ai să faci cu atâta timp...
Acolo timpul trece greu, ca pe muntele Olimp.
Ai să urci pe vârfuri atât de aproape de soare,
dar lui să se ridice nu-i trebuie nici o sărutate.
Acum, dacă tot ai să pleci, ce ai să faci pe acolo?
Ai să te apuci de brodat nori transparenți,
sau ai să încondeiezi boabe de rouă?


Din peisajul ceresc în chip îngeresc
firesc ar fi să mai cobori din când în când
să-ți astâmperi setea, să-i vezi pe ai tăi.
Te vor întreba ei dacă ai să mai vii în lumea lor frumoasă
unde ochii cunoscând răsăritul lacrimilor
râd cu gura până la urechi când sunt perechi.
Să le spui că ai să te întorci cu bune intenții
să numeri umbrele străzilor,
chiar dacă o să-ți lipsească tremurul,
nu o să mai simți frigul și
nici muzica rece și umedă
din bucuria asfințiturilor palpabile.


Vai, vai, vai!
Ce altă lume vrea să te aibă, te vor iscodi,
mai mult decât dragostea care a aprins inima iubitului...
Stau închise în tine atâtea sentimente,
ce o să faci cu ele dincolo?
De la ce dată începe noua perioadă
când o să-ți cadă amintirile din buzunare fără nici un motiv
și ultima speranța strânsă în pumnul de piatră?
Uite, s-a făcut astăzi atât de târziu
la jumătate fără un sfert,
ca niciodată.
Pe-ncetul scoate-ți sufletul la uscat și
nu mai amesteca visele cu planurile
prin atâtea alte lucruri neterminate.


Vai, vai, vai,
nu știu, sincer, ce ai să faci acolo cu atâta viață!


Veronica Șerban

Citeste mai mult…

Când umblam desculță

( Poem nenumerotat)

 Mă faci să reiau povestea de la cap, stimată gaură din ciorap.
 Pe vremea când umblam desculță, trebuie să mă crezi, nimeni nu mi-a construit un avion cu motor. Am zburat cu unul din lemn la bâlci. Îmi aduc aminte perfect de atunci; da, da, când am avut gâlci. Mama visa să mă facă aviator. Eu nu țineam morțiș, așa că i-am zis și ei și tatălui nu, nu, nu vreau nici în ruptul capului!
Nici de cai înaripați nu am avut parte. Deja aș fi visat mult prea departe. Călăream cu puful de păpădie în sân o beldie într-o veselie încă de mic.
 La vremea aceea aveam bunică, bunic, un semn de bună purtare cât o buburuză aveam pe genunchi, pe lângă toate gardurile aveam urzici, țineam la gât cheia și, din când în când prin grădină venea un arici și toți mă învățau că trebuie să-l iau drept sfetnic.
 În curtea noastră nu era loc pentru întuneric. Luna răsturna lumina polonic după polonic până se ascuțea ca secera. Diminețile erau mozaic, iar soarele nu era toxic.
 Primăvara piersicul stătea ca pe jăratic; până nu-i dădea rozul în foc un scâncet nu scotea, tăcea chitic. Abia după aceea să auzeau chiuituri de bucurie prin ram; când plezneau mugurii, taman. Cum să crești atâția copii, se-ntreba până și el în sinea lui râzând? Pe cei răi, găunoși, fără ca cineva să-l vadă, ca pe niște leproși îi lepăda repede în iarbă. Să-i crească ea, își zicea, dacă altă treabă nu o avea.
 Și-apoi, vara, vara era o nebunie! Să vezi roiul de albine cuprins de frenezie nu mai prididea să aducă în spinare bulgări gălbiori de soare până la prisăcărie! Deranjate de-un bâzgan, agitate gospodine mai scăpau, deh! câte-un bob, poate chiar două, de nectar peste-o tufă de sulfine, care sta mereu posacă, suferind de nu-ș ce boală. Galbenă ca păpădia negăsindu-le vreo vină, cu păstăile în poală, fuga se spăla cu rouă, supărarea ca să-i treacă.
 Pe o tufă de sipică colonii întregi de fluturi. Trec încet să nu îi tulbur, dar mă-împiedic de-un parfum de cătușnică și, cum să-ți mai vezi de drum? Zică lumea ce-o să zică, tot mă tăvălesc prin ea cum ades face-o pisică, ba mai trag și un somn bun, că nu văd la ce îmi strică.
 Cuibărite într-o stupină, viespi cât ochiul-boului, (ei, lasă că doar n-am zis vacă, am exagerat un pic și, ce dacă?) își dădeau din gură-n gură câte-un dumicat de lut să-încropească un viespar, loc mult prea periculos de l-ar fi făcut mai jos. Ptiu, bate-le-ar Dumnezeu, tare mai înțepau rău! Am simțit-o chiar și eu, dar m-am uns cu pătrunjel și din dureri, parcă, parcă mi-au trecut așa, nițel.
Ce mai, totul fantastic îmi părea! Și-aș mai vrea!
Trebuie să mă crezi, ședeam pe trandafiri!
Prin toată ograda sălta bucuria și eu sub privirea blândă a lui Dumnezeu.
Grădina era un adevărat regat.
 Aveam regina-nopții, aveam un măr împărat, aveam preot un fir de busuioc. Numai lui mă spovedeam și mă plângeam de nenoroc. Numai și numai el parfuma scăldătoarea și preschimba apa în Agheasma mare la Bobotează. Iarna umbla înfrigurat prin casă până găsea cămeșa bunicului, tivul descusut de la pestelca bunicii și așa înfășurat în ele pe sobă adormea. Ori de câte ori bunica îl trezea își îngropa semințele lângă dușii mei să le sfințească întunecimea.
 Aveam în grajd drobul de sare descântat.
Pe noi, niciodată, nici un strigoi nu ne-a vizitat. Nici mama vitelor, nici rodul livezii nu a luat, nici mințile vreunuia dintre noi nu a furat într-atât mirosea casa din cap până-n picioare și grajdul și grădina în lung și-n lat, până și noi, a usturoi. Poate, să fi fost vreunul, dar prin alt sat; eu nu am aflat.
În schimb vrăbiile ne vizitau curtea în toată ziua. Amnezice viețuitoare. Ciuguleau, ciuguleau, mereu. Nu spuneau niciodată sărut-mâna pentru masă, dar dădeau rotocol după rotocol la casă și poate de aceea mai flămânde se întorceau.
 La noi doar găleata ofta; ofta de grea ce era. Când o scoteam din fântână doldora, biata de ea, lăcrima; se mai ușura de greu, gândeam eu; iar oftatul i-l lua într-atâta vântul și doar Dumnezeu mai știa pe unde îl purta. În rest veselie cât lumea și pământul.
 Toate grijile le așezam în palma lui Dumnezeu, așa cum făcea bunica, mama, făceam și eu.
Nu-mi mai ajunge realitatea asta câtu-i hăul!
Acum totul e vis; dar când visul se prăbușește, unde îl duci, Domnul meu?
Dacă visul ar avea gravitație...Timpul încetinează-l măcar cu un an, doi...
Îmi vreau începutul înapoi.
*
 Măi, să fie! Asta de-acum e proză nu e poezie. Fir-ar să fie! Niciodată nu m-ai ascultat până la capăt. Ți-am spus eu, cineva trișează, se arată indignată gaura din ciorap. Doar genunchii sângerează?!!
Hei, vezi că ți se termină ața, mă cârpești, ori ba? Oricum cea mai fericită ființă erai pe-atunci când umblai desculță.
Hai, șterge-o! Mă faci să lăcrimez.

Veronica Șerban

Citeste mai mult…

Tăcerea

De când măicuța de noi s-a-îndepărtat
În casa noastră o tăcerea neagră s-a mutat.
Stăpâna a făcut lumina tot mai joasă
Și doar podeaua să o privim ne lasă.

Suflare rece, aspră, împrăștie prin casă;
Sărmanele bucate au înghețat pe masă.
Pe locul mamei oarbă stă; și toarce lână;
Din trupu-i țâr fusul sfârr, sfârr, nu-îngână.

În jurul mesei pe toți ai casei ne adună.
Rupând din ea, amar ne dă, câte-o fărâmă,
Iar noi schimbăm priviri ca între muți:
”-Eram odată, parcă, mult mai mulți...”

Să strig îmi vine, mirându-mă de ea,
Care, cine te-a îngropat în casa mea?!
Uitat-am izuri, parfumuri, dulci arome...
Și glasul mamei uitat-am, de o vreme.

Gângănii nu mai vin pe prag cu noi să stea.
Sălbăticită-i iarba, al naibii de rău ciupește urzica!
De mila noastră în roua frunzei de măcriș
Sclipind de curățenie se-arată mama, pe furiș.

Mamă, de când plecat-ai pe un alt meleag
Am zbuciumeală în piept, mersul în zigzag.
Prin tulbure ferești nu intră Sfântul Soare.
Pe lângă noi sălășuiește tăcerea îngrozitoare.

Veronica Șerban

Citeste mai mult…

Poem nenumerotat ( de vorbă cu viața)



De vise nu-s departe în lumea mea aparte

De când o nouă iarnă peste mine a nins.
Pe sub mormăituri incoerente, tot mai lividă,
Mă-mpăunez că mai frumoasă mi-s
Decât oricare altă creatură zidită ca la carte,
Decât o Afrodită, privindu-mă-n oglindă.


Precum mărgica scăpată din șirag
În sânul meu cu mere zbârcite, pădurețe,
S-a dus încă un an în miez de noapte;
Un fulger argintat trecut prin cer zigzag.
Să nu mă umplu rău de scârbă, de tristețe,
Cu tine viață mă așez față în față,
La o cafea turcească cu o speranță
Prea mult să nu te plictisesc.
Mă risc; spun verzi și-uscate, povestesc
De vremea zburdălniciei pe când atâtica
Eram, de înălțimea tufei de scaieți numa,
Când înșeuam în goană caii verzi de pe pereți...
Spun bazaconii și mă repet într-una.
Îmi turuie gura ca un patefon stricat
Ce nu mai urmărește-n disc șanțul săpat.
Mă ierți de vina să te fi iubit ciudat?!


O să te sperii când îți voi spune de când te cunosc;
Te-am întors pe toate părțile, pe față, pe dos,
Te-am ordonat, m-ai istovit, ai fost urâcioasă.
Prea mă umfla râsul când te vedeam serioasă.
În sânge ți-am picurat dinadins un dram de umor
Să aflu reacții adverse ai? Să mor atât eram de curioasă.
Acum, iată, poate asta înseamnă fericirea să te fi simțit
Cum treci prin mine atât de omenească, de variată.

Citeste mai mult…

Mâine frământ zăpada

Mamă, o să frământ o pâine
Din făina ce ai lăsat,
Să-mi ajungă mâne, poimâine,
Până te întorci în sat.

Dragoste, doi pumni am pus.
Prinsa-n cuib dorul maia*.
Teamă un strop, am pus de ajuns
Plânset, sau mai trebuia?

Să-ți trimit, vrei, o bucată
Caldă, abia scoasă din cuptor?
Cum vii tu? Pe-afară-i zloată...
Și-un vifor vătămător!

Mamă, ca să nimerești ograda
Pe-așa chiciură căzută,
Mâine în zori frământ zăpada;
E cărarea nevăzută.

Veronica Șerban

Citeste mai mult…

Voi, mamă, nu ați fost săraci

Așa e, mamă, că voi n-ați fost săraci?
Hei, recunoaște tu, când erați nouă frați
Doar masa era mică iar mămăliga un soare
Era, cât roata carului și ajungea la fiecare.

Hai, spune, podul casei neîncăpător era?
Pocnea de nuci; la grindă menta vă zâmbea.
Ce să mai zic de perjele uscate, afumate...
Așa-i că nu ați fost săraci și ați avut de toate?

Pe lângă gard, îți amintești în glugile-aurii,
Era o forfoteală de mâțe, de șoareci argintii
Și-aveau știuleții atâta aur în milioane boabe...
Nici voi, nici vrăbiile, nu ați murit de foame.

Așa e mamă, eu știu, voi nu ați fost săraci;
Iar Dumnezeu pândea pe-ascuns cum faci
Pe plita încinsă câte un morman de turte.
Și îngerii înnoptau sătui pe lângă voi în curte.

Să nu mai spună nimeni că voi ați fost săraci.
La colțul prispei se îmbrânceau bujori și maci,
Ghemul de sfoară nu scădea și atât ulei era
Că nu s-a stins de la icoană vreodată candela.

Citeste mai mult…
-->