(sonet)
Atinși de frici, mai scuturăm perdeaua
La geamul viu al iernilor din noi,
Înghesuiți în vechiul mușuroi,
Ce-și cară fericirea cu ocaua.
Prin visele-adunate în convoi,
Sulemenim ades cu bidineaua
(Strângându-ne la zâmbete cureaua)
Și soarele, pe chipul său de sloi.
Degeaba imităm caligrafia
Destinului, în vechiul său zapis!
Oricâte ploi ne-ar stoarce fantezia,
La poarta nopții nu-i nimic de zis,
Când din cenușă s-a „născut” mumia
Infernului cu iz de Paradis.
Comentarii
Mulțumesc pentru lectură și semn, Mihai, domnule Friciu! Cu drag,