Stelele iar strălucesc,
Şi pace în mine găsesc.
Totul pare de linişte cuprins,
Când cerul pare tot aprins.

Stelele iar strălucesc,
De tine ele îmi amintesc.
Privesc frunzele pe geam,
Citesc atentă un Psalm.

Stelele iar strălucesc,
La oră târzie eu munc

Nu ştiu pe unde s-au scris mii şi milioane
de texte alambicate nevăzute dar trebuiau
să fie sigilate pe viaţa noastră
în anumite clipe alese şi culese pentru
a ne fi dăruite mai devreme sau mai târziu
să fie compunerea sufletului şi trupului
unde carnea şi

Un fum învăluie întreg orașul,

Vieşuitorii tușesc ca de ftizie,

Un piroman cu multă fantezie

Chiar singur și-a distrus prin foc sălașul

Și a pornit cu mare frenezie

S-arate unora că e urmașul

Acelora ce au zidit locașul,

Nevolnic a căzut în erezie.

Un ins

Se-așterne toamna pe segmentul vieții,

Chiar dacă drumul cu arbori e placat,

Visele dorm în clipa dimineții.

Timpul, cavalerul vitezei, mascat

Cu ignoranță, răceală, rugină,

Își joacă rolul său ca un apucat.

Am vrea să decantăm cine-i de vină,

Dar maladia

Pe sub atâtea flori ce duce coasta-n spate sunt pașii mei prin amintiri pierduți...

Copacul rădăcini înfipte are

În solu-n care falnic a crescut

Și n-a avut vreodată vajnic scut,

A fost mereu lipsit de apărare.

De multe ori să fugă ar fi vrut,

Să scape de teroare-n lumea mare,

Dar n-a putut căci nu avea picioare…

L-au rupt samsarii și a

Pe Steluţa Crăciun am avut onoarea şi plăcerea să o cunosc în urmă cu aproape doi ani, când am descoperit-o într-unul din cenaclurile literare virtuale, a cărui membră devenisem. Am fost, încă de la început, impresionată de bogăţia metaforică şi orig

Se ridică din căderea zborului
ce-i fluctuaţie de timp
secunda nu moare în ochii
suspendaţi de tavan...

Idei de văz ardent
aruncat în obscuritatea camerei
când mâna nevăzută dirijează
muzica
destinului necunoscut...

Doar gândirea precipitată
de imaginea

Din nou trecutul mi-l deşir,

Printr-un regret ascuns,

Că la tăcutul cimitir

Demult n-am mai ajuns.

Se aplecau copacii grei

Cu umbra răcoroasă,

Citind un dor în ochii mei,

Un suflet fără casă.

Of, cimitir indiferent

Şi tăinuit de vremuri,

De ce mi te arăţi dece

în cartea ta

autor: Matei Ioaniţiu

~ din ciclul „poeme cibernetice dialogate interior” ~

- Dă-ți cu praf de pilă peste limbă, femeie, că tare aspru îți mai e glasul!
- Și ce vrei să spui, că ți s-a acrit de mine?!
- Acră ești tu din neam. Ah! Prost am fost... daʼ...
Până la partea cu acreala din neam, Leanța îndură afrontul cu suspine în

Conversațiile dintre Leanța și Ițenco din momentele lor cu aparență armonioasă erau de cele mai multe ori sterile, ca și cum cuvintele pe care le schimbau ar fi constituit tributul fricii de tăcere. În general, cuplurile suplinesc monotonia rutinei c

Leanța trăia într-o lume minusculă, lumea ei interioară, populată de orgolii duse până la absurd, de inflamații care sfidau discernământul, de o iubire oarbă față de nepoata ei și de uri la fel de oarbe, cu accese violente până la limita crimei față

Zilele altei ierni se cam grăbesc,

Ploaie, frig și multe haine groase.

Seara alunecă încet peste case,

Adesea cu ploaia eu mai vorbesc.

Stropii reci pe caldarâm strălucesc,

În casă a mere coapte miroase,

Zilele altei ierni se cam grăbesc,

Ploaie, frig și m

Odată ajunsă, Desire a deschis porțile automate, a intrat cu mașina în garajul mare, unde era loc pentru cel puțin trei mașini, a parcat și apoi urmată de Anca s-au îndreptat către intrarea principală a casei pe o alee pavată cu gresie în tonuri de m

Lucrurile merg din ce în ce mai rău. Lumea a luat-o la vale, adică la deal, la cimitir, repede de tot. 

Ambulanţele au devenit ceva obişnuit în cartier. Nimeni nu se mai miră.

Între timp, domnişoara profesoară Gina i-a lăsat pe mulţi cu gura căscată. D

EVANTAI DIN CUVINTE
( Rondel)



Te infiripi din picurii de ploaie
Și te trăiesc pe țărmul unui vis,
Emoția fâlfâie aripile de adonis,
Iar gându' se-ncheagă pe foaie.

Cuvintele curg și dorul înmoaie,
Sentiment cu efect de catharsis,
Te infiripi din

există zile în viața mea când mă cutremur

pe o scară Richter de la unu la zece

(cel mai adesea spre opt!)

atunci se prăbușesc toate castelele de nisip construite în mine

și mă trezesc dintr-o dată singur printre ruinele minții

printre mormane de moloz și

Mă simt un punct

Intrus în marea fierbere,

Iluziile mi le ascund

În fructele ce devin pulbere.

Astfel, punctul subţiat

În labirintul vieţii

Obosit, s-a culcat

Pe amintirile tinereţii.

Cu timpul, glasul

Plin de unduire

Va amuţi ca ceasul

Scârbit de-a timpului

A deveni

altfel spus a te ridica în picioare  în același genom

în aceeași sămânță eternă

între cei 46 de cromozomi

așezând  o primă cărămidă a vieții

(care nu se numără!)

apoi încă una

și încă una

până când ajungi la ultima

cea a Meșterului Manole

și-a Anei

(ca