Blog

Nu sunt poet, cel mult un trubadur

Al zărilor foșnind arar sub pleoape,

Un rătăcit pe-al sorții abajur,

Ce-și ia răgaz din lună să se-adape!

Nu sunt poet, ci un refugiat

Pe marea găzduită de foneme,

Din timp în timp, la nori afiliat,

Îmi dezvelesc azurul p

copilul 
a pus o sămânță în pământ 
a doua zi
un lujer i-a atins călcâiul 
după un timp
o floare galbenă 
i-a dat binețe 

oamenii au
grefat floarea pe un cer 
înnorat plin de spaime și confuzii 
treptat 
floarea și-a pierdut strălucirea 
exuberanța 

Se-mbulzesc vorbele pe limba omului

sunt numeroase şi pline

de durere şi suferinţă

pricinuite de alţii care nu mai ştiu

decât să râdă în surdină

că pe faţă le dansează ipocrizia

în paşi de batjocură.

Ies din gura strâmbată a omului

de plinătatea neputinţei

ca

      Deși nu era complet terminat, în blocul nostru se mutaseră deja câteva familii și, evident,  și noi, adică eu cu mama. Cheile de la ușile din apartament se cam potriveau la toate celelalte apartamentele, erau uși tip.

      Eram încântat, mergea

      E vreme urâtă, așa că intru, ca de obicei, în Postăvaru, vizavi de corpul N al universității și mă uit după loc'șorul meu: o masă tocmai în fundul sălii, la geam. Era un colțișor liniștit în timpul săptămânii. Mă duc bucuros, întind cursurile

Dintr-o eră nouă lumea a primit

un buchet de flori de chin imperial.

Aroma a invadat împrejurul lumii

iar oamenii şi-au inventat aripi,

zburând  spre orice altceva,

ca nişte stoluri fără busolă

ce-au dezertat din ospiciul lor,

sperând ca după un colţ de cer

Munții- în făcări
stau îngenunchiați în fața altarului
chemând izbăvirea cerului
plouă cu scrum
și se asterne cenușă
peste bucuriile verii
vulturii au ajuns sinistrați
iar cocoșii de munte
s-au stins înbrățișați cu iubitele
cerbii și-au pierdut co

     Locuiam doar eu cu mama, în gazdă la niște unguri blajini, tare de treabă. Veneam mai devreme decât mama de la școală, eram în clasa a șasea iar ea, ca învățătoare, mergea după ore pe la copiii bolnavi, să recupereze rămânerile în urmă sau la co

   Cât timp nu vezi decât...

reproş în tot, nu faci decât să-ţi (re)negi trăirea. Ai grijă de timp, de timpul tău

şi

să nu-l laşi să se (pe)treacă pe cel ce ţi-l oferă pe al lui. Se va pierde şi nu, nu ar avea,

poate,

importanţă pierderea lui (pentru t

   Gândurile le-am lăsat, din nou, să crească în plete.

Atunci, se ondulau.

Acum, se-ncărunţesc, de timp. Le mai las. Poate o să mai rodească

-n crizanteme - stelele cerului meu.

                                                           02.08.2017

    Odată misiunea terminată, Giani se grăbi să iasă de sub dominația acelei făpturi îngrozitoare cu ochi de Hidră, care-l strivise cu energia ei ucigașă, pe parcursul celor mai cumplite două ore, din viața lui. Ochii ei de oțel topit îi incendiaseră

Simt cum timpul trece,printre anotimpuri petrece,

Înconjurată de ploi şi soare, scriu timpului o scrisoare.

Ascult câteva acorduri fine, încet un alt anotimp vine.

Caut în bibliotecă un volum,simt a timpului mare zbucium.

Multe cuvinte frumos scrise,de u

Au trecut multe primăveri,

Parcă toate au fost ieri.

Mi-ai dăruit mulţi ghiocei,

Semănau cu doi mici cercei.

Au trecut multe calde veri,

Priveam cerul unei seri.

Cu ochii deschişi chiar visam,

Pe malul mării noi alergam.

Au trecut multe toamne,

Eram atât de

Călătorii geodezice – Franta, 1996, Angers (X)

(capitolul precedent)

Drumul spre Angers

Motto: „Les roses - l'espace d'un matin" (Trandafirii – spațiul unei dimineți). Lamartine

Așadar, spre Franța, țara castelelor! Aveam să merg, pe rând, la univers

   Gândesc.

   Trecutul ca un val din larg purtat, îşi îndrepta, semeţ, ochii spre cer. Bucuria înaltului purta privirea. O clipă pierdută m-a izbit de un ţărm, dintre cer şi pământ, o poartă.

   Era prezentul. O lecţie pentru mâine, pentru viitor.

Tu Lună…..
eşti a mea stăpână.
Voi stele.....
stiţi dorurile mele
Ascult liniştea nopţii,
ştiu că tu o să vii.
Tu Lună....
îmi dai o veste bună.
Voi stele.....
sunteţi în visele mele.
Privesc cerul,
îmi linişteşte sufletul.
Urc spre nori,
unde suntem

Luciferic pârjol păduri hăituiește

Hămesit ca un câine flămând,

Arșița zilei prin pori răbufnește

Și pe câmp ca o lavă arzând.

Pământul își cată răcoarea-n fântâni

Bântuite de vise și seci,

Undeva tresare un stol de lăstuni

Înspre trestii și ape mai reci.

Aseară mi-ai dat o cazma

când mi-ai spus că nu mai vrei

să ştii de mine şi că nu-ţi mai pasă

de nimeni şi de nimic.

Şi s-a pornit viitură mare prin mine

au răbufnit lacrimile din ochi şi-au luat-o

la goană confundând obrajii mei cu o pistă de cros

sufletul

E atât de târziu, tată!

nu pot să-ţi mai spun…

nu pot să mai adun anotimpuri cu tine…

fiecare clipă-ţi soarbe risipirea,

privesc trupul sufocat de cer,

ca şi cum aş asculta prevestirea,

ca şi cum mi-aş vedea recompunerea

dispre azi spre ieri.

nu ştiu ce mă