Blog

Luna a scos, pe furiş, faţa dintre nori şi a aprins noaptea.

Nu mai frământ lutul din gând, pe întuneric. Arunc ţigara

în scrumieră, trimit în zare fumul, cafeaua s-a răcit, privirea

aleargă drumul în paşi de dans şi dorul...

Cât de fraier!?

Se ascun

Printre case bătrânite

Se cârpesc potecile,

Lacrimi curg neostoite

La toate ferestrele!

Plâng dureri şi necuvinte      

Prin toate odăile,

Dorurile răscolite

Privesc depărtările.

Zorile de primăvară

Iar au poposit în prag,

Dar prin colţuri de cămară

Plâng şi

Deschide poarta!

Intră!

Săgeţile din Cupidon ţi-arată calea.

Gânduri şi dorinţele de mult apuse,

icoane dragi, prăfuite,

şi-ntunericul

la capătul întunericului...

acolo te văd

în lumină.

Ca de fiecare dată frumuseţea
mă trăzneşte Şi-atunci ard până
la capătul sufletului Nici chiar tu
nu mă poţi opri iubito Incendiul
frumuseţii face totul scrum
Realitatea şi irealitatea se aprind
una de la alta Simt cum arde totul
Şi-abia ţi-am zărit

În nopți cu lună
când între așternuturi
simt că nu-mi găsesc liniștea
mă ridic ,deschid fereastra și-mi
eliberez spiritul în căutarea
adevărurilor ce până acum
au rămas învăluite-n mister.
Cum se face că-n mine
s-au zămislit vieți și destine
în c

Moartea nesfârşită seamănă teamă printre muritori,
înghite trecutul şi aleargă pe urmele vieţii în viitor,
nu are criterii de selecţie cunoscute,
profită de hazard şi clipa malefică.
Întunericul şi umbra stau faţă-n faţă
se privesc în ochi şi se sfid

La masa de piatră, timpul picior peste picior
se odihneşte o clipă,
Dumnezeu vine pe alee sprijinindu-se-n toiag
golit de timp în tăcerea sfinţită.

Oamenii respiră măduva lemnului,
paharele aşteptării-s pline de răcoare,
fiecare gustă din pâinea şi vi

minipoeme:

portret

erai frumoasă şi plictisită foarte

ţi se surpase părul pe cer

din mâini îţi creşteau ramuri de tei

te înecase  lumina solară

văzduhul zilei părea albastru

iar tu devenisei icoană-ntr-un stei

purtai soarele-n mâna stângă

striveai privire-n

În izvor să mă prefac

izvor, să plâng,

să mă ascund sub pietre

şi să tac.

În fir de apă argintie...

să pot străbate o câmpie,

iar din răcoarea-mi viorie...

prindă viaţă în pas de căprioară,

inima ta.

Chipul durerii oglindit în suflet,

ziua înfruptându-se din noi...

Savuroase...  esenţele vieţii-

şi lacrimile noastre

şi mâini în rugăciune...

când aripi conturează acelaşi zbor

printre corăbii, munţi, ape, stăvilare.

 Se-adună literele-n minte,

 Silabele dorințe-și varsă   

 Și o furtună de cuvinte

 În poezie se revarsă.

 Tristeți și bucurii se-adună ,

 Trăiri ce poate altădată 

 Ți-au fost alături împreună

  Le simți vibrând încă o dată.

 Și-n suflet o infinitate 

 De

 Atinge-mi sufletul c-un zâmbet

 Să simt din nou nemărginirea

 Ce mă-nsotea în al meu umblet

 Cătând iubirii nemurirea

 Închisă între două ceruri.

 Al dragostei fior tomnatic,

 Cândva-nălțat la apogeuri,

 Se zbate acuma singuratic

 Strivit între iubiri tre

Ştii? Stau şi mă-ntreb dacă mi-aş lăsa inima într-un colţ,

departe de lume, pe un nor albastru, aş putea să mai respir viaţa?

Privesc în jur şi văd

mai mulţi morţi decât vii. Se (pre)umblă mecanic

printr-o roată cu spiţe

şi fiecare spiţă e ca o sering

Lăuntric, sufletul îmi şopteşte să fac dragoste cu el.

Mă-ncarc cu răbdare, îmi pun pingele

de dor, în picioare şi mă-nham la drum.

Ştiam cărărea asta, deşi,

niciodată nu m-am încumetat

să bat distanţa dintre mine şi mine.

Aveam elanul dorinţei, pusă î

Totuşi
cine-i
prea sus

Sau
cine-i
prea
jos

Poate
că
numai omul
e
la
locul lui

Lângă
Dumnezeu

Costel Zăgan, Ode gingaşe

Ochii-i plȃnși de-atȃta jale

Și oftează lung și greu,

Tare-aș vrea să pot și eu

Să îl fericesc mereu.

Trupu-i greu de-atȃta cale

Se întinde lung și lin,

Tare-aș vrea și eu să vin

Și durerea-i s-o alin.

Privirea-i cade colo-n vale

Și se uită lung și trist

Tar

Sfioasă şi blândă,-mbrăcată în verde,

Mai trece aleea - un gând printre gene,

Sub voaluri de ploaie, prin ramuri şi plete,

Ţesând în miresme iubiri efemere...

Sunt adunată în somnul mineral

atât de sus cu capul meu tăcând ,

că simt cum mi se scurge pe spinare

același suferind uraniu blând .

Cumplit e acest hău întortocheat

cu găuri mortuare în urechi ,

țeastă de faraon mumificat

în sarcofagul gânditor și vechi .