Blog

La capăt de noapte

 cu tâmplele albite

un albastru murdar

se răsuceşte fluid

înfiorare de reci chemări

Între lumină şi întuneric

ţi-aud tristeţea

 neputinţa

să-ţi înfrângi

răscolirea furtunilor în adânc

lacrima aceea de înflorire

într-o tomnatică primăvară

de

Cel care va veni în urma mea ca ocnaş,

Trudnic al pământului-faptă, cuvânt, 

Luptă! 

Oricât de grea e-ncercarea, 

Ca lacrima să nu curgă-n zadar,

Ca sângelefiinţei-esenţă

Să nu spele zarea în care te-ai născut 

Lumină şi legământ,

Pact şi har. 

Pentru mine Du

Găseşte-mă în slova veche

dintr-o carte...

am să vorbesc de tot,

de flori,

de ape 

şi de ciorchinii care stau pe rod.

Am să vorbesc şpotit şi rar...

voi spune... ca o rugăciune,

dorinţă mea în faţa sfântului altar.

Voi glăsui şi-n slova veche

într-o carte.

Tu p

Mi-aţi profanat sufletul,

Voi, prieteni cu măşti de argint

Sticloase şi grave,

Filigramate maiestos în cuvinte

(Foto de aici)
Mi-am transformat durerea în poveste
și doruri. Îngropată-n chip de lut
nici n-am ghicit că viața m-amăgește
când mă ruga să cred în absolut.

Mi-au sângerat picioarele mergând
să te descopăr. Dus prin univers,
te-am regăsit în zori de v

Trec zilele şi nopţile în şir,

Dar asta e poveste sau delir!

În umbra lor se ţes destine

Ce-aduc cu ele doruri şi suspine.

Sub cerul presărat cu stele mii

Se nasc din vise zeci de poezii,

Iar şoapte îmi alungă somnul

Şi mă gândesc mai des la Domnul.

Dar au

Tăcerea şi-a ascuns şoaptele în somnul de peste zi.  

În tremurul dinlăuntru,

m-am trezit

cu sărutul încarnat al cerului,

pe frunte:

– Mi-e foame, foame de tine!

(îmi striga de cu seară, sufletul agăţat ca-ntr-un hamac, de stele).

 Am întinat o felie de

Privim în noapte luna plină,
Şi paşii mei cu-ai tăi se mai îngână
Iar dorul-mpleteşte iară
În inimă izvor de primavară.
Trăiesc prin tine
Iubirea cea tăcută...
Şi văd cum firul ierbii
Se-nalţă către cer.
Ascult bătaia clipelor ce trec
Desculţe ploi ce parcă n

În ziua dintâi

numai pentru tine se năşteau lumini,

cărările toate

duceau într-un singur loc

acolo mirii erau biciuiţi 

cu flori de lămâi

uitând jurămintele pe câmpuri 

mirabile

traversând gânduri albe 

prin câmpia celestă

unde se naşte divinitatea tăcerii.

Timpul îmi întoarce paşii, mereu, din cărare.

Nu mă lasă singur,

pe bancă, la tine, tată,

nicicum.

Îşi troieneşte zăpada aşternută pe drum şi fluieră din frunzele toamnei mele.

Se adună paseri şi cântă şi Sufletul e deja aici. Ne aşteaptă să ne ascul

la râu toate zilele sunt înnegrite murdare
perlele albe ascund în ocean lacrimile sincerității
nu-ți întinde rufele iubirii la același soare
spală neliniștea ritualic cu frunze de pelin
minciunile iubirii se decolorează cu sare

te-ai uitat vreodată spre pământ 
să vezi cum umbra ta, merge înaitea-mi 
iar, eu te urmez ca o pasăre care 
a orbit de-atâta soare?

(Foto de aici)
Eram elevă pe atunci. O puştoaică zbânțuită, abia trecută de 15 ani, mândră nevoie mare că luasem examenul la liceul pedagogic, în ciuda țâțâielilor neîncrezătoare ale profesorilor de la şcoala generală. Îmi purtam cu mândrie uniforma

Mi-am împărţit sufletul 

În zeci de fărâme,

Iubire, lumină şi pace v-am dat.

Când n-am mai avut

Văd urme


Văd urme ce-s căzute de iarnă timpurie,
în lumea mea de vise, cu dorul felinar,
găsesc și porți și trenuri și trupuri și făclie,
când timpul ne conduce trăirea-n avatar.

Povară mi-e distanța, rămasă între tăceri,
risipa mea din sufle

Dacă aș putea...

Dacă aș putea ți-aș dărui o lume,
un răsărit dintr-un ocean de alean,
nu știu ce ai fi dorit, nu știu anume,
sau doruri adunate într-un an.

Ți-aș da orice, albastrul unei ere,
ți-aș da o viață strânsă într-o secundă,
iubirea