Blog

Pe o scară, între eul meu şi lume, îmi căutam

timpul de o viaţă pierdut printre ramuri desfrunzite.

N-am ştiut că era toamnă când m-am născut. Jonglam

pe sârmă, conjugări de frunze. M-am împiedicat şi am căzut

într-un covor de culori. Credeam că toat

Iubito, iar e seară prin toamnele ce plâng... 
Ce tristă-i inserarea când vine printre flori! 
Cad frunze peste ape, dar cum să le ating? 
Ceru-mi trimite dorul prin cârduri de cocori!

Înnod timpul și-l fac ghem ,
Nu -i dau voie să mai treacă.
De destin, nu mă mai tem
Îl înfrunt direct, în față !

Văd, că-mi treci pe dinainte,
Te aud cum îmi șoptești ,
Simt amarul din cuvinte,
Căci vrei să mă chinuiești.

Timpule, tu ești nebun !

Picioarele ca pe o eliberare din(tr-o) strânsoare,

fandez în loc de aripi şi mâinile mi le arcuiesc

înalt, cu degetele cupă să cuprind noaptea.

Nu ştiam că nu ştiu să zbor. Strigam cu privirea la suflet.

Cu dorul lasou, mi-am legat tăcerea din cuvinte

Constelaţia stelară e aproape

Tot mai aproape de visele toate

Doar gândul aparte m-apasă pe ploape

E-un gând de departe.

Frunzele foşnesc sub apăsarea voinţei

Din departarea celestă se simte agale

Un dor ce porneşte din a conştiinţei

Voinţă sublimă ce porne

treceam

Treceam peste vise. Treceam.

Nu auzeam şi nu vedeam. Treceam.

Plângând treceam ca o  nălucă

Cu ochii închişi . Treceam

Ca o părere şi ca un cântec

Cum trec turmele de meteoriţi

Căzând în marele haos.

Lăsam urme fără culoare în urmă,

Numai Bach îmi  m

ceasul tău plat serveşte
timpul hibernând platonic
în cochilia sinilie a secundelor schizoide 

mă descalţ de sandale
ca nişte fluturi orbi de lumină
sinceritatea cu aerul ei sacerdotal
mă lasă singură pe autostradă 

aici minutele trec cu 150 kilometri pe co

Cât de aproape

Cât de aproape ai adus infinitul,
undeva lângă linia copacilor verzi,
departe de unde tu, frumoasă Atalanta,
m-aștepți cu lancea-n mână, să trec de amiezi.

M-aștepți în raza cercurilor lumii,
să-nghit tăceri și depărtările cu noi

Lumină în gând

Prin albii scrijelate de răni sângerânde

Trec năvalnic gânduri, fulger de lumină

Ce despică neguri în nopţile arzânde

Rescriind în suflet speranţă de zi senină

Lumina se întrevede şi porţile-s deschise

Din haos se ridică speranţa vieţii me

Nu ajungea timpul să măsor distanţa

dintre doi picuri de ploaie strecuraţi din albastru

cu soarele şugubăţ ascuns printre frunze şi inima mea.

Nici nu mai ştiu din ce dimineaţă de clipă am pornit

să alerg şi în care dimineaţă am ajuns

şi e prânzul acum

Îmbrăţişat de buze, pătrunde ascuns

în suflet, sărutul din clipa de visare.   

 08.10.2014, ora 17, 00’

Valsează culorile pe cerul meu albastru.

Din roşiatice lasere, pătrunde lumina  

în sufletul încălzit de dorul clipei de întâlnire.

Din noaptea ce se lasă peste mine, agăţ gândurile

de stele în amurgul care prevesteşte zborul în doi.

Spectacolul iubi

Şiroaie curg în sufletul adormit

E al lumescului tumult

Mai e un timp, apoi te-am regăsit

Atât am vrut, nimic mai mult.

Ce-seamnă viaţa-n lumea largă?

Trai prea bogat, îndestulare

Te-ndepărtezi de cea mai vagă

Lumină ce coboară de la Cel ce-i mare.

Chiar şi

Deasupra ta se subţiază întunericul,
lumina pătrunde prin el
mai mult decât prin ceaţă.

Tu treci prin muntele alb
dar el rămâne în tine,
de inima se preface-n tunel.

Atunci te caut în partea cealaltă
dincolo de mine, dincolo de tine,
de mă surprind cri

mai ţii minte...

în fie care zi simt că mă ucide cineva,

o umbră care-mi înfige un cuţit pe la spate,

după mai multe ucideri iar mă trezesc

şi văd umbra cum îmi aruncă spada,

minutele defilează seci pe clar de lună

iar stelele dorm un somn ciudat,

toamna

Îmi vei găsi... 

Îmi vei găsi mereu în dans de frunze, 
duioasa-mi vorbă care să te-aline, 
din zile, pe poteci, sub vis...confuze 
sau fuga mea în dorul meu de tine.

Tăcerea şopteşte lumina printre îngeri.

Mă plec în genunchi să privesc albastrul.

Mâinile-mi sunt împreunate într-o rugă

de galben (cu)prinsă şi sufletul zboară

şi râde, zâmbeşte cu inima din punctul

acela roşu. Ascult şi tac şi tac şi mă rog.     

Suntem prea plini de noi

Nu mai avem măsură

Nu mai ştim traiul în doi

Deşi altfel spunem pe gură.

Trăim în umbra sorţii

Ea soartă ne umbreşte

Nu mai e timp ca hoţii

Să fure mintea ce uimeşte.

De ce ne mor ideile

Când naşterile sunt la modă?

E oare căci destine

ți-au rănit asfințitul 
cele șapte corzi hetaire 
ah ce inimă albăstrită 
scurge curcubeul din mine 

sunt săracă de tine/lună neagră-n amurg/ 
mi te beau rar /absint/din paharul de lut 
trei oglinzi jură strâmb 
(ne)noroc că îți poartă 
transcendent meditezi

Izbucnit pe chip, uneori o grimasă, alteori

în cratere de nebunie sau picuri de rouă,

sentimentul zâmbeşte cum soarele încălzeşte

albastrul din cer deşi e toamnă şi răcoare

şi uită să-şi pună pe sub sacoul de frunze aşternut

agale în bătaia vântului,