Blog

Dacă nu te-aş fi cunoscut atunci, când toamna plângea în mâna ta, nu ţi-aş fi adunat lacrima cu sărutul visului şi astăzi o mare ne-ar fi uitat pe ţărmuri separate, fără să ştiu că tu eşti undeva şi eu am existat. 
Dacă nu ne-ar fi nins uitarea, astăz

Te regăseşti în ce vrei tu

Adesea nu-ul nu e nu

Chiar abandonul e atu

Atunci când nu:

Când nu zăreşti calea spre cer

Când nu mai poţi cât puteai ieri

Când nu mai vrei a continua

De a tot spune-n van doar da.

Când nu adormi pe perna ta

Când adormirea este grea

Rând pe rând se duc doar clipe

Lăsând stări, emoţii, dor

De din abis stau rănite

Lacrimi care-n taină mor.

Din ştergarul cel din suflet

Pe care doar conştiinţa

Îl dezmierdă cu un cântec

Acum zburdă doar voinţa.

Trec alene, călătoare

Rumenind pe bolta sură

Amăg

Și dacă poduri

Și dacă poduri nu vor fi,
vom face noi, acol' pe maluri,
cuvintele le vom rosti,
în fluviul tău și-a mele valuri.

Vom face punți ca și fiorii
să treacă-n spațiul adieri,
ca să răzbim și vânt și zorii
ce ne umpleau, doar până

Am desenat petale pe tot cuprinsul cerului şi am aşteptat toamna.

Toamna când eu prindeam frunzele din zbor şi le aşezam pe pământ.

Încercam să le prind lanţ. În lanţul iubirii de culori doar pentru suflet.

El nu mai avea răbdare Îşi vroia zborul lu

Ascunde-mă-ntre vise și leagă-mă de gându-ți, 
Absoarbe-mă în ființa-ți, până devin tu însuți, 

Apăra-mă de mine și-ajută-mă să-ți fiu, 
Recreându-mă ființă din cuvântul ce ți-e viu. 

Dă-mi aripi de lumină, fiind eu însumi visu-ți, 
Călăuzindu-mi zborul,

Te relaxezi în toate

Cu vrere peste poate

Prea bune, nesărate

Din lume-s adunate.

Nu cere clipei tainul

Nici veşniciei obolul

Ci rupe sufletul, hainul

Ce-a zamislit ocolul.

Nu viaţa este dreaptă

Nici fericirea înţeleaptă

Mai caută o dată

Ea clipa aruncată.

Aseme

Mîhnite clipe


Mâhnite clipe, fă-le tu risipă,
sau lasă-le deoparte ostenite,
când norii vremii, mai mocnesc pe prispă,
prin gânduri, sau la porți, ce-s prăbușite !

Lasă-ți tristețea în calea solitară,
că eu mă închin, la altarul de sub stele

codrul s-a rărit de frunză

codrul s-a rărit de frunză

e târziu şi vântu-aleargă,

unde-am fost oare cu tine,

mersul tău mă ameţea,

tu veneai din lumi străine

ca să-mi tulburi toamna mea.

unde rămăsese timpul

care sărăcea copacii?

frunza lor luată de vânt…

auz

ţi-ai fumat (dez)nădejdile furia insolvenţa à
la longue
gura mută a lunii ţi-a băut absenţa vin demisec
de o sută de ori ai înfipt acul în vena cavă
cocaină mixată în drenă
ca o ratare la poarta
troiei

am tatuat lobul urechii stângi fariseic
nu (mai)aud simf

Îşi păşeşte paşii peste ultimele clipe

din toamna verii aruncate peste noi.

E ultima zi din septembrie tată când vin la tine.

Ştii, îţi aduci aminte ? Începe octombrie.  

E luna mea şi te aştept să-mi vezi cămara unde am strâns  

toate culorile. Le-am

Ochii verzi vor iarbă crudă
Cei albaștri-s duşi hai hui
Noaptea ochii negri-o fură
Lacrimi strâng ochii căprui. 

Dacă ochii verzi vor frunze
Cei albaștri vor senin
Ca pământul vor cei negri
Cei căprui plâng cu suspin.

Dacă ochii verzi vor vară
Cei albaștri-s

A fost un dar,

Dar neaşteptat

E poate doar un divin har

De a primi un bob pătat.

El bobul de muştar, se ştie

E mic, prea mic ca bob

Dar când învie

Se face mare, dar nu snob.

Surprindere, neverosimil

Ne ducem viaţa cu nesaţ

De la fantasme, chiar la imposibil

Şi-

Cântec de ciocârlie este glasul
care-mi rămâne-n auz
şi-şi face cuib.

Cuvintele mele pe buze îi vin
ca o şoptire cu har,
ochiul ca sabia scoasă din teacă
nesfârşitul îl taie-n segmente
atât cât pot să privesc,

iar inima se zbate în trup
ca la o vrabie

pastel

Sub dealul toamnei lungi plopii foşnesc,

Un ritual de rugi din catedrală,

Pădurile de munte nechemate

Coboară-ncet pe flaute de ceaţă,

Se-agaţă norii-n zbor de câte-o frunză

Şi-o rază de lumină ca un fulger

Ne aminteşte că e dimineaţă.

Cocori uitaţi

Ce prosop frumos!

Se iubeau, cinstit, platonic
El student, eh ! şi cam dornic
Ea cruduţă, dar sub duş
Arăta ca o sirenă
Nu din pluş!

I-a intrat în dormitor
Fiindcă afară este ploaie.
Ea e-n baie.Ce decor!

Un prosop verde şi vechi
Îi acoperă sirenei
Gât

Ninge. În scorbura rănilor cicatrizate de vreme

un fulg îşi scrie povestea –

nu se topeşte în căldura palmelor

ce deapănă nesfârşite cuvinte.

Ninge…din nou... şi-n liniştea nopţii

vieţile noastre seamănă

cu nişte trupuri arse de îngeri ;

bijuterii aruncate

Când ai crezut că eşti învins

Cu voia ta sau fără

Dar tu erai de neatins

Atunci ai spus în doară: iară?

Când tensiunea se ridică

Trecând peste normalul clipei

Crezând că poate te implică

Atunci tu m-ai privit în fuga pripei.

Când atmosfera este tristă

Lăsând